ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 390/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 224 din 12 noiembrie 2002, Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpatul M.L. la 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen. (faptă comisă în perioada anilor 1998 – 1999) prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen. În baza art. 217 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen., același inculpat a mai fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de distrugere.

Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și anume 3 ani închisoare. S-a constatat că infracțiunile deduse judecății au fost comise de inculpat în termenul de încercare al grațierii condiționate, stabilit pentru pedeapsa anterioară de un an și 2 luni închisoare, aplicată prin sentința nr. 1719 din 19 noiembrie 1996, pentru infracțiunea prevăzută de art. 221 C. pen. și în termenul de încercare a suspendării sub supraveghere pentru celelalte pedepse aplicate inculpatului prin aceiași sentință.

S-a dispus revocarea grațierii condiționate, pentru pedeapsa de un an și 2 luni închisoare și, de asemenea, revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere, pentru pedeapsa de un an și 4 luni închisoare, aplicată prin sentința nr. 1719 din 18 noiembrie 1996 a Judecătoriei Buzău, stabilindu-se ca după alăturarea pedepsei revocate, aceleia rezultante în cauza dedusă judecății de 3 ani închisoare, inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani și 4 luni închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., s-a computat durata arestării preventive și s-a constatat că prejudiciul cauzat părții civile a fost acoperit. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în anii 1998 - 1999, inculpatul s-a deplasat în timpul zilei în mai multe rânduri, la Stația de pompare de pe canalul de irigații Pietroasele de unde a sustras cadrele a patru tablouri automatizate, un șasiu pompă, 6 plase sudate și 3 stâlpi din beton în valoare totală de 6.643.224 lei.

Apelul declarat de inculpat a fost admis de către Curtea de Apel Ploiești, care prin decizia nr. 199 din 16 aprilie 2003, după ce a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen., în cea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., l-a condamnat pe inculpat la un an închisoare (fapta comisă în perioada anului1995). În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat grațiată condiționat această pedeapsă atrăgând atenția inculpatului asupra art. 7 din același act normativ.

A înlăturat măsura revocării grațierii și suspendării sub supraveghere pentru pedepsele de un an și 2 luni închisoare și respectiv un an și 4 luni închisoare, aplicate prin sentința nr. 1719 din 18 noiembrie 1996. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pentru infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deoarece fapta nu există. Au fost înlăturate art. 33, art. 34, art. 71 și art. 64 C. pen. și menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva deciziei instanței de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs.

Ministerul Public a criticat decizia, susținând că în mod greșit a fost achitat inculpatul pentru infracțiunea prevăzută de art. 217 C. pen., întrucât instanța a omis să constate că în speță este în discuție distrugerea adică aducerea în stare de neîntrebuințare a unei instalații (stație de pompare) prin sustrageri repetate de componente desprinse din aceasta. În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a menționat că deși în dosarul de urmărire penală sunt declarațiile unor martori din care rezultă că l-au văzut pe inculpat sustrăgând bunuri de la stația de pompare, care au fost găsite la domiciliul lui, totuși instanța a reținut pe baza depozițiilor unor altor martori ascultați cu ocazia soluționării apelului, că acele bunuri au fost aduse acasă la el fără știrea lui de către alte persoane.

Totodată, s-a mai susținut că în rechizitoriu s-a reținut că dezmembrările și sustragerile respective au fost efectuate în perioada 1995 – 1998, din adresa părții civile rezultă că faptele au fost comise, în jurul datei de 8 februarie 1999, și nu în anul 1995, iar martorii ascultați cu ocazia efectuării anchetei au menționat perioada 1998 - 1999. Reținând că inculpatul a săvârșit faptele în anul 1995, a fost posibilă înlăturarea stării de recidivă și a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.

Reținând ca dată de comitere a infracțiunilor anul 1995, instanța trebuia să constate intervenirea prescripției răspunderii penale, deoarece pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) lege, prevede pedeapsa închisorii de până la 2 ani, astfel încât erau îndeplinite termenele prevăzute de art. 122 lit. d) și alin. ultim C. pen., încă din anul 2000. Pentru aceste motive, procurorul a solicitat admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și menținerea sentinței primei instanțe. Recursul este fondat, dar pentru un alt motiv decât cele invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Analizând hotărârile pronunțate se constată că probele administrate în cauză, în special la ancheta penală, dar și în fața primei instanțe, precum și declarațiile martorilor audiați de către instanța de apel sunt contradictorii.

Astfel, chiar din adresele părții civile înaintate la ancheta penală, cât și la prima instanță, rezultă că din respectiva stație de pompare, în dese rânduri au fost sustrase piese, împrejurare confirmată și de către martorii ascultați. Unul din aceștia (P.A.) a relatat că stația de pompare nu mai funcționa din anul 1992 și înainte cu un an sau doi de anul 1999, nu mai era nimic în ea, fapt susținut și de un alt martor. Din declarațiile martorilor ascultați la ancheta penală, rezultă că la diverse intervale de timp, în perioada 1992 – 1999 autori necunoscuți au sustras componente ale stației, care la sfârșitul anului 1998 și începutul anului 1999 a fost reabilitată, așa după cum a susținut partea civilă.

Cercetările în prezenta cauză au pornit în urma unei sesizări a părții civile în care s-a arătat că la data de 8 februarie 1999 din stația respectivă s-au sustras mai multe bunuri, iar lucrătorii de poliție au identificat, cu ocazia efectuării percheziției domiciliare la inculpat, bunurile menționate în rechizitoriu, despre care acesta a afirmat că au fost aduse acasă la el în anul 1995 de către alte persoane. Din probele administrate reiese că bunurile găsite la inculpat și menționate în rechizitoriu erau într-o avansată stare de degradare, fiind foarte vechi, astfel încât ele nu ar fi putut proveni din fapta comisă la data de 9 februarie 1991, cum pretinde partea civilă, când stația de pompare fusese reabilitată și toate echipamentele funcționau.

Neconcordanțe apar și în susținerile părții civile, în sensul că se susține că au fost furate unele componente electrice ale stației de pompare, care nu au fost găsite la domiciliul inculpatului, ci acasă la o altă persoană, în timp ce, aceeași parte civilă a menționat că la data de 1 februarie 1999 stația era reabilitată complet, urmând să fie dată în funcțiune odată cu începerea campaniei de irigat. Contrar celor de mai sus într-o altă adresă se precizează că bunurile sustrase aveau un grad de uzură de 50%. Mai mult, într-un alt act, partea civilă a menționat că stația de pompare nu fusese utilată cu toate echipamentele, nu avusese loc reabilitatea ei, iar la data menționată în procesul-verbal de sesizare a poliției a existat doar bunurile găsite la domiciliul inculpatului M.L.

Față de cele menționate, este evident că soluțiile au fost pronunțate pe baza unor probe contradictorii, instanțele nestabilind o certă situație de fapt. În acest sens este de menționat că data comiterii faptei, nu a fost stabilită cu certitudine, împrejurare care are consecințe juridice în ce privește existența vinovăției. De asemenea, nu a fost precizat dacă inculpatul este autorul sustragerilor sau bunurile au fost aduse la domiciliul său de către alte persoane ceea ce are importanță sub aspectul juridic a faptei. Totodată, este necesar să se stabilească, ce anume bunuri au fost sustrase, având în vedere cele care au fost găsite la domiciliul inculpatului și susținerile părții civile. În sfârșit, instanțele nu au stabilit cu certitudine dacă materialele sustrase erau funcționabile sau aveau un grad avansat de uzură, având în vedere probele administrate în cauză, care sunt contradictorii și sub acest aspect.

Existând aceste contradicții este evident că hotărârile pronunțate nu sunt temeinice, motiv pentru care recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, urmează să fie admis, casate hotărârile și trimisă cauza la prima instanță, pentru rejudecare, în vederea elucidării contradicțiilor existente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, împotriva deciziei nr. 189 din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Ploiești, privind pe inculpatul M.L. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 224 din 12 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău și trimite cauza pentru rejudecare la prima instanță, Tribunalul Buzău. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 ianuarie 2004.