ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1520/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 17 iulie 2002 reclamantul B.D. a contestat decizia nr. 748 din 27 mai 2002 emisă de pârâta E. SA ca răspuns la notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 și având ca obiect restituirea în natură și despăgubiri pentru suprafața de 6.250 mp, teren pe care se află amplasată stația de transformare 110/20 kv Vâlcea Nord. În motivarea acțiunii se arată că a deținut în proprietate terenul în cauză, teren care la acest moment este, în parte, liber, că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, depunând acte în dovedire, apreciind răspunsul pârâtei, potrivit cu care terenul nu intră sub incidența Legii nr. 10, ca fiind nelegal.

Prin sentința civilă nr. 638 din 14 noiembrie 2002 Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins acțiunea cu motivarea că a fost introdusă peste termenul de decădere de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, care, prin decizia civilă nr. 22/A din 20 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul. Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit art. 178 și art. 179 C. civ., potrivit cu care avea obligația de a verifica înscrisul contestat, în speță confirmarea de primire a deciziei emise de pârâtă.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Instanța de fond a soluționat cauza pe cale de excepție, apreciind acțiunea formulată de reclamant ca fiind introdusă peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Pentru acestea a reținut că decizia contestată a fost comunicată reclamantului la 3 iunie 2002, acțiunea fiind introdusă la 17 iulie 2002. În apelul declarat, raportat la soluția astfel pronunțată, reclamantul a contestat primirea deciziei la 3 iunie 2002, așa cum rezultă din confirmarea de primire prezentată de pârâtă drept dovadă a comunicării și însușită ca atare de instanță. Pentru termenul din 20 februarie 2003 apelantul-reclamant a depus o petiție intitulată „Precizări-concluzii” în care solicită „ca instanța … să analizeze cu atenție” filele din dosar la care se află înscrisul contestat, petiția însoțită de fotocopii ale filelor din buletinele de identitate ce cuprind semnătura sa și a soției.

Din practicaua deciziei recurate rezultă că apelantul-reclamant a cerut să se constate că pe confirmarea de primire nu se află semnătura sa, iar în considerentele aceleiași decizii instanța a reținut, în mod corect, faptul că apelantul a negat autenticitatea semnăturii. Instanța de apel a greșit însă în interpretarea art. 178 și art. 179 C. proc. civ., considerând că apelantul, după ce a contestat semnătura, ar fi avut obligația să ceară „a se proceda în sensul reglementat de art. 178 și art. 179 C. proc. civ.”. Ori, potrivit art. 178 „Când una din părți declară că nu recunoaște… semnătura, instanța va păși la verificarea înscrisului. Spre acest sfârșit, președintele instanței va obliga pe cel căruia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie și să semneze sub dictarea sa părți din înscris”.

În cauza de față manifestarea apelantului de a contesta semnătura existentă pe înscrisul folosit de intimata-pârâtă a fost explicită, a solicitat în scris să se analizeze filele în cauză și a depus piese de comparație, a solicitat în ședință publică, neasistat de avocat, să se constate că pe confirmarea de primire nu se află semnătura sa sau a soției. În aceste condiții instanța avea obligația de a trece la verificarea înscrisului în cauză, potrivit dispozițiilor art. 178 și art. 179 C. proc. civ., dar și ale art. 129 alin. (5) conform căruia „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Față de cele de mai sus, se va admite recursul declarat de reclamant, va fi casată decizia dată cu nesocotirea dispozițiilor legale invocate și se va trimite cauza pentru rejudecarea apelului. Instanța de trimitere va proceda la măsurile prevăzute de art. 178 și art. 179 C. proc. civ., precum și la administrarea oricăror altor probe admisibile necesare în rezolvarea pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul B.C.D. împotriva deciziei nr. 22/A din 20 februarie 2003 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2004.