ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1212/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 107 din 19 martie 2002, Tribunalul Botoșani a condamnat, între alții, pe inculpatul I.R.V. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b) și c) C. pen. În cauză, s-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. A fost menținută starea de arest a inculpatului, iar din pedeapsa aplicată acestuia s-a dedus timpul reținerii și arestării preventive de la 20 septembrie 2001, până la 3 octombrie 2001. S-a constatat că partea vătămată H.R. a fost despăgubită. Prin aceeași sentință, inculpatul I.R.V. a fost obligat să plătească statului suma de 1.500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele: În seara zilei, de 12 august 2001, inculpatul O.C.I., condamnat în cauză, și-a sărbătorit ziua de naștere cu inculpatul I.R.V. la discoteca organizată în Parcul M.E., iar mai târziu, noaptea, la o altă discotecă din municipiul Botoșani, unde au rămas până aproape de ora 4 00 dimineața, consumând băuturi alcoolice. La ieșirea din discotecă, inculpatul O.C.I., dându-și seama că nu se poate prezenta în acea stare la serviciu, a hotărât să meargă la sediul societății pentru a se învoi de la șeful de tură pentru ziua de 13 august. Întrucât era devreme, cei doi inculpați s-au oprit la un bar din zona Gării Botoșani unde au mai consumat băuturi și unde s-au întâlnit cu partea vătămată H.R., acesta din urmă aflându-se sub influența băuturilor alcoolice.

La un moment dat, între partea vătămată și un barman a avut loc un conflict, după care a intrat în discuții cu inculpații pe care i-a servit cu băutură. După ce au consumat băutura oferită de partea vătămată, inculpații s-au despărțit de aceasta care s-a deplasat pe liniile de cale ferată din zona gării. În aceste împrejurări, inculpatul I.R.V. i-a propus inculpatului O.C.I. să meargă în urmărirea părții vătămate, întrucât observaseră că aceasta avea asupra sa bani. Propunerea a fost acceptată, astfel că, cei doi inculpați au mers în urma părții vătămate și în momentul în care au ajuns-o, între niște vagoane aflate pe linia ferată, inculpatul I.R.V. a lovit-o, în timp ce inculpatul O.C.I. a imobilizat-o, prin spate.

După imobilizarea părții vătămate, inculpatul I.R.V. a controlat-o în buzunare, din care i-a luat suma de 65.000 lei pe care și-a însușit-o. După săvârșirea faptei, inculpații au fugit, ieșind în Calea Națională unde au chemat un taxi, dar în momentul în care intenționau să plece cu acea mașină au fost reținuți de un echipaj de poliție în vederea cercetărilor. Împotriva hotărârii pronunțată de prima instanță au declarat apel inculpații I.R.V. și O.C.I. pe care au criticat-o cu privire la pedepsele aplicate pe care le consideră ca fiind prea severe, solicitând reducerea lor, prin reținerea de circumstanțe atenuante.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 158 din 13 mai 2002, a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpați, cu motivarea că „în cauză s-a făcut o justă individualizare a pedepselor stabilite la nivelul minimului special, ținându-se seama, potrivit criteriilor art. 72 C. pen., de periculozitatea socială ridicată a faptei comise prin urmărirea părții vătămate și deposedarea de banii pe care îi avea asupra ei prin violență, cât și de situația personală a inculpaților care sunt tineri, I.R.V. fiind infractor primar, iar O.C.I.

a fost internat într-un centru de reeducare pentru o infracțiune identică, printr-o sentință din anul 1998, ambii cu o comportare procesuală sinceră.” S-a mai arătat că „față de modul în care a fost concepută și săvârșită fapta, prin care s-a urmărit sustragerea banilor părții vătămate, fără a cunoaște suma acestora, pentru realizarea scopului de reeducare, prevăzut de art. 52 C. pen., nu se justifică reducerea pedepselor prin aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.” Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul I.R.V. pe care a criticat-o cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă, solicitând reducerea acesteia prin reținerea în favoarea sa de circumstanțe atenuante.

Recursul declarat de inculpatul I.R.V. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta. Analizând actele și lucrările de la dosar se constată că instanțele de fond și apel au reținut o corectă situație de fapt, confirmată de probele administrate în cauză și că, faptei comisă de inculpat i s-a dat o încadrare juridică corectă la data comiterii acesteia. Cu toate acestea, în cauză se constată că, urmare a adoptării Legii nr. 169 din 10 aprilie 2002, publicată în (M.Of., nr. 261/18.04.2002), prin care s-au modificat unele dispoziții C. pen., art. 211 alin. (2) C. pen., i s-a adus unele modificări, care pun în discuție aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., lucru neluat în seamă de instanța de apel cu toate că la data pronunțării deciziei, actul normativ menționat era în vigoare.

Potrivit art. 13 C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea cea mai favorabilă. Sub acest aspect se constată că, prin legea amintită, art. 211 C. pen., a fost modificat în sensul că după alineatul (2) s-a introdus alineatul (2 1 ), tot la litera a) fiind modificate limitele de pedeapsă în sensul că au fost stabilite între 7 și 20 ani închisoare față de limitele existente în vechea reglementare care erau între 5 și 20 ani.

Din cele arătate rezultă fără nici un dubiu că în cauză, față de modificările aduse Codului penal, privind infracțiunea de tâlhărie în modalitatea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., dispozițiile vechii reglementări, care prevedea un minim mai redus al pedepsei erau mai favorabile inculpatului și prin urmare, se impunea aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., cu atât mai mult cu cât pedeapsa aplicată inculpatului se situa sub limita minimă prevăzută de noua reglementare. De menționat că aplicarea art. 13 C. pen., urmează a se face din oficiu, ca urmare a verificării deciziei atacate în temeiul art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. În ce privește critica formulată de inculpat prin care solicită reducerea pedepsei prin reținerea în favoarea sa de circumstanțe atenuante se constată că este favorabilă.

Fără îndoială că, la stabilirea și aplicarea pedepsei, un rol esențial îl are pericolul social al faptei săvârșite dar, în același timp, nu pot fi neglijate nici celelalte criterii prevăzute în art. 72 C. pen. și care se referă la persoana inculpatului. În cauză nu este de minimalizat pericolul social al faptei comisă de inculpatul I.R.V. și cu toate că instanța de fond i-a aplicat o pedeapsă situată la limita minimă a textului de lege incriminator la data săvârșirii acesteia, se constată că totuși, prin o analiză mai atentă a datelor referitoare la persoana acestuia, putea ajunge la concluzia că în favoarea sa se impunerea reținerea de circumstanțe atenuante cu toate consecințele ce decurg din aceasta și că aplicarea unei pedepse situată sub limita minimă prevăzută de lege, este de natură să ducă la concluzia că prevederile art. 52 C. pen., se pot realiza și în aceste condiții.

În acest sens se impunea a se avea în vedere faptul că inculpatul este tânăr, la data comiterii faptei având vârsta de 20 ani, a recunoscut fapta, că în prezent este angajat în muncă unde are un comportament apreciat pozitiv de colectivul din care face parte, este căsătorit de curând, nu are antecedente penale, iar valoarea prejudiciului cauzat prin infracțiune este relativ mic și a fost recuperat părții vătămate. Dacă instanțele de fond și apel ar fi ținut seama de toate aceste elemente, ar fi ajuns la concluzia că erau suficiente temeiuri ca în favoarea inculpatului se justifică reținerea de circumstanțe atenuante și prin urmare și aplicarea unei pedepse sub limita minimă a textului de lege care incriminează fapta comisă de acesta.

Pentru considerentele mai sus-arătate, urmează a se constata că recursul decursul declarat de inculpatul I.R.V. este fondat, urmând a fi admis, a casa, atât decizia atacată, cât și sentința pronunțată de instanța de fond și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de inculpatul I.R.V. împotriva deciziei penale nr. 158 din 13 mai 2002, a Curții de Apel Suceava. Casează decizia atacată, precum și sentința penală nr. 107 din 19 martie 2002, a Tribunalului Botoșani, cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., referitor la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. și pedeapsa aplicată. Aplică în cauză dispozițiile art. 13 C. pen. și modifică pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e), cu aplicarea art. 13 C. pen., în sensul că, prin reținerea circumstanțelor atenuante, prevăzute de art. 74, raportat la art. 76 C. pen., o reduce de la 5 ani închisoare, la 2 ani și 6 luni închisoare.

Deduce din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și arestării preventive de la 20 septembrie 2001, la 3 octombrie 2001. Pronunțată în ședință publică, azi 11 martie 2003.