Reclamanții, al căror nume figurează în apendice, sunt resortisanți turci, reprezentați în fața Curții de către doamna H. Deyar și dl B. Deyar, avocați care practică în Diyarbakır. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Până în 1994, reclamanții locuiau în Ziyaret (Fis), un sat al districtului Lice din Diyarbakır, unde dețin proprietatea lor. Se remarcă că documentele care atestă proprietatea proprietății, pe care Ali Balare, Asiye Balare, Emin Balare Emin Balare, Abdullah Balare, Zeki Balare, Zeliha Balare, Zeliha Balare și İmiș Balare, Mahsun Fidan, Șahin Fidan, Dilan Fidan, Netice Fidan, Necla Fidan și Abdulmuttalip Fidan (numele aplicației 27901/02 și 28740/02) utilizate în Ziyaret, poartă numele mamelor lor. În plus, trebuie remarcat că documentele care atestă proprietatea proprietății, pe care Mehmet Can Fidan, İbrahim Fidan, Fatma Fidan, Necla Fidan, Meyrem Fidan, Mehmet Ali Fidan, Mekin Fidan, Tekin Fidan, Recep Fidan, Tarık Fidan, Binevș Fidan și Hasibe Fidan (Applicația nr. 29888/02) utilizate în satul lor poartă numele fratelui lor. La 14 mai 1994, forțele de securitate au distrus proprietatea reclamanților. Reclamanții s-au mutat apoi la Diyarbakır, unde locuiesc în prezent. Forțele de securitate au sosit din nou la Ziyaret și au distrus restul satului în 23 ianuarie 1995 și 1 octombrie 1995. La 9 septembrie 2001, Sediul de District Gendarmes din Lice a trimis o scrisoare primarilor satului din Lice. Potrivit acestei scrisori, accesul la Ziyaret ar fi posibil doar în timpul verii pentru locuitorii să lucreze în fermele lor, și numai în timpul zilei. Satenii nu ar fi permis să petrece nopțile în satul lor. În plus, sătenii ar fi obligat să se aplice la stațiile de gendarme și să ceară permisiunea. La 11 septembrie 2001, al doilea comandant al Brigadei de Securitate Internă din Lice a trimis o scrisoare biroului guvernatorului de district din Lice informand-l că operațiunile militare împotriva terorismului trebuiau să continue în district. Comandantul a solicitat biroul guvernatorului de district să avertizeze locuitorii acestor operațiuni și să le informeze că forțele de securitate nu ar fi responsabile pentru nici o pierdere. La 25 decembrie 2001, unele dintre reclamante au depus o cerere la Ministerul Internului ce solicită compensare pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-au suferit și au solicitat permisiunea de a se întoarce în satul lor. În aceeași zi au depus o cerere la biroul procurorului public din Diyarbakır pentru prezentarea la biroul procurorului public din Lice, plângând de arderea caselor lor de către forțele de securitate la 14 mai 1994, 23 ianuarie 1995 și 1 octombrie 1995. La 17 ianuarie 2002, Procurorul public Lice a emis o decizie de nejurisprudență și a trimis dosarul la biroul Procurorului Militar în Comandamentul 7 al Corpului Diyarbakır, în conformitate cu art. 9 din Codul Penal Militar (Legea nr. 1632). Reclamanții au fost rezidenți în Tepecik, un sat al districtului Kokaköy din Diyarbakır, în cazul în care dețin proprietate. La 22 decembrie 1992 forțele de securitate și gardienii satului au intrat în Tepecik și au distrus unele dintre casele din sat. Au venit din nou în 4 noiembrie 1994, 30 octombrie 1995 și 8 noiembrie 1995, au distrus restul satului și au evacuat locuitorii, care s-au mutat în Diyarbakır, unde locuiesc în prezent. La 12 februarie 2001, alți doi locuitori ai lui Tepecik, dl Șerefettin Yașa și dl Kadri Yașa au depus o cerere la biroul Procurorului Public din Kocaköy se plângea de uciderea a opt persoane, de arderea casei lor și de distrugerea copacilor și fermelor lor de către forțele de securitate și gardienii satului. La 8 octombrie 2001, procurorul public Kocaköy a hotărât să înceteze procedurile. Analizând infracțiunea în cauză ca furt, el a hotărât că termenul statutar pentru infracțiunea în cauză a expirat. La 24 octombrie 2001, reprezentantul legal al dlui Șerefettin Yașa și al dlui Kadri Yașa au interzis Tribunalul Siverek Assize împotriva hotărârii procurorului public Kocaköy. La 22 noiembrie 2001, Curtea Siverek Assize a susținut hotărârea procurorului public Kocaköy. Reclamanții s-au considerat scutiți de a depune noi plângeri referitoare la arderea caselor lor în urma hotărârii Curții Siverek Assize. Se remarcă că reclamanții nu au prezentat niciun document Curții care să ateste că au depus cereri care conțin o cerere de autorizație de returnare în satele lor. Până în 1994, reclamanții au locuit în Hedik, un sat din districtul Lice din Diyarbakır, unde dețin proprietate. La 22 noiembrie 1994, forțele de securitate au distrus proprietatea reclamanților. Reclamanții s-au mutat apoi la Diyarbakır, unde locuiesc în prezent. Pe 9 septembrie 2001 Comandamentul de District Gendarmes din Lice a trimis o scrisoare primarilor satului din Lice. Potrivit acestei scrisori, accesul la Ziyaret ar fi posibil numai în timpul verii pentru locuitorii să lucreze în fermele lor, și numai în timpul zilei. Satenii nu ar fi permis să petrece nopțile în satul lor. În plus, acestea ar fi obligate să se aplice la posturile de gendarme și să solicite permisiunea. La 11 septembrie 2001, al doilea comandant al Brigadei de Securitate Internă din Lice a trimis o scrisoare biroului guvernatorului de district din Lice informand-l că operațiunile militare împotriva terorismului trebuiau să continue în district. Comandantul a solicitat guvernatorului de district să avertizeze locuitorii acestor operațiuni și să le informeze că forțele de securitate nu vor fi responsabile pentru nici o pierdere. La 7 ianuarie 2002, unele dintre solicitanți au depus o cerere la Ministerul Interniului ce solicită compensare pentru prejudiciu material și moral pe care le-au suferit și permisiunea de a se întoarce în satul lor. În aceeași zi au depus o cerere la biroul procurorului public din Diyarbakır care va fi trimis la biroul procurorului public din Lice, plângând de arderea caselor lor de către forțele de securitate la 22 noiembrie 1994. La 16 ianuarie 2002, Procurorul public Lice a emis o decizie de nejurisprudență și a trimis dosarul la biroul Procurorului Militar în Comandamentul 7 al Corpului Diyarbakır, în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 1632 (Codul penal militar). La 25 aprilie 2002, biroul guvernatorului regional de urgență din Diyarbakır a respins cererea reclamanților de compensare. Este de remarcat că reclamanții nu au prezentat niciun document care să ateste răspunsul acestui birou. Ancheta efectuată de autoritățile a indicat că reclamanții au părăsit satele proprii de testament. Forțele de securitate nu au obligat reclamanții să părăsească satul lor. Înregistrările oficiale au indicat că nu exista nici un obstacol care împiedică sătenii să se întoarcă în satele lor și în posesia lor. Persoanele care și-au părăsit satele ca urmare a terorismului au început deja să se întoarcă și să își regăsească activitățile în satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea compensației”). În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000 de persoane. Încă 800 de persoane, ale căror cereri erau pe calea Curții, au aplicat, de asemenea, comisioanelor de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au suferit. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în decizia Curții a lui İçyer v. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea lui Doğan și alții c. Turcia (n. 88038811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, § 31-35, CEDO 2004-VI).
The applicants, whose names appear in the appendix, are Turkish nationals. They are represented before the Court by Ms H. D. Deyar and Mr B. Deyar, lawyers practising in Diyarbakır. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Until 1994 the applicants lived in Ziyaret (Fis), a village of the Lice district in Diyarbakır, where they own property. It is to be noted that the documents attesting ownership of property, which Ali Balare, Asiye Balare, Emin Balare Emin Balare, Abdullah Balare, Zeki Balare, Zeliha Balare, Zeliha Balare and İmiș Balare, Mahsun Fidan, Șahin Fidan, Dilan Fidan, Netice Fidan, Necla Fidan and Abdulmuttalip Fidan (Application nos. 27901/02 and 28740/02) used in Ziyaret, bear their mothers’ names. It is further to be noted that the documents attesting ownership of property, which Mehmet Can Fidan, İbrahim Fidan, Fatma Fidan, Necla Fidan, Meyrem Fidan, Mehmet Ali Fidan, Mekin Fidan, Tekin Fidan, Recep Fidan, Tarık Fidan, Binevș Fidan and Hasibe Fidan (Application no. 29888/02) used in their village bear their brother’s name. On 14 May 1994 security forces destroyed the applicants’ property. The applicants then moved to Diyarbakır, where they currently live. The security forces arrived to Ziyaret again and destroyed the remainder of the village on 23 January 1995 and 1 October 1995. On 9 September 2001 the District Gendarmes Headquarters in Lice sent a letter to the village mayors in Lice. According to that letter, access to Ziyaret would be possible only during summer for the inhabitants to work in their farms, and only during daytime. The villagers would not be allowed to spend the nights in their village. Moreover, the villagers would be required to apply to the gendarmes stations and request permission. On 11 September 2001 the 2nd Internal Security Brigade Commander in Lice sent a letter to the District Governor’s office in Lice informing him that the military operations against terrorism were to continue in the district. The commander requested the District Governor’s office to warn the inhabitants of these operations and notify them that the security forces would not be responsible for any casualties. On 25 December 2001 some of the applicants lodged a petition with the Ministry of the Interior requesting compensation for the pecuniary and non-pecuniary damages they suffered and asked for permission to return to their village. The applicants received no response to their petition. On the same day they filed a petition with the Public Prosecutor’s office in Diyarbakır for submission to the Public Prosecutor’s office in Lice, complaining about the burning down of their houses by the security forces on 14 May 1994, 23 January 1995 and 1 October 1995. On 17 January 2002 the Lice Public Prosecutor issued a decision of non-jurisdiction and sent the case file to the Military Prosecutor’s office in the 7th Diyarbakır Corps Command, in accordance with Article 9 of the Military Criminal Code (Law no. 1632). The applicants were residents in Tepecik, a village of the Kocaköy district in Diyarbakır, where they own property. On 22 December 1992 security forces and village guards entered Tepecik and destroyed some of the houses in the village. They came again on 4 November 1994, 30 October 1995 and 8 November 1995, destroyed the remainder of the village and evicted the inhabitants, who moved to Diyarbakır, where they currently live. On 12 February 2001 two other inhabitants of Tepecik, Mr Șerefettin Yașa and Mr Kadri Yașa, filed a petition with the Public Prosecutor’s office in Kocaköy complaining about the killing of eight people, the burning down of their house and the destruction of their trees and farms by security forces and village guards. On 8 October 2001 the Kocaköy Public Prosecutor decided to discontinue proceedings. Assessing the offence in question as theft, he decided that the statutory time-limit for the offence in question had expired. On 24 October 2001 the legal representative of Mr Șerefettin Yașa and Mr Kadri Yașa lodged an appeal with the Siverek Assize Court against the decision of the Kocaköy Public Prosecutor. On 22 November 2001 the Siverek Assize Court upheld the decision of the Kocaköy Public Prosecutor. The applicants considered themselves exempt from lodging further complaints concerning the burning down of their houses following the decision of the Siverek Assize Court. It is to be noted that the applicants did not submit any document to the Court attesting that they had filed petitions containing a request for permission to return to their villages. Until 1994 the applicants lived in Hedik, a village of the Lice district in Diyarbakır, where they own property. On 22 November 1994 security forces destroyed the applicants’ property. The applicants then moved to Diyarbakır, where they currently live. On 9 September 2001 the District Gendarmes Command in Lice sent a letter to the village mayors in Lice. According to that letter, access to Ziyaret would be possible only during summer for the inhabitants to work in their farms, and only during daytime. The villagers would not be allowed to spend the nights in their village. Moreover, they would be required to apply to gendarmes stations and request permission. On 11 September 2001 the 2nd Internal Security Brigade Commander in Lice sent a letter to the District Governor’s office in Lice informing him that the military operations against terrorism were to continue in the district. The commander requested the District Governor’s office to warn the inhabitants of these operations and notify them that security forces would not be responsible for any casualties. On 7 January 2002 some of the applicants lodged a petition with the Ministry of the Interior requesting compensation for the pecuniary and non-pecuniary damages they suffered and permission to return to their village. On the same day they filed a petition with the Public Prosecutor’s office in Diyarbakır to be referred to the Public Prosecutor’s office in Lice, complaining about the burning down of their houses by the security forces on 22 November 1994. On 16 January 2002 the Lice Public Prosecutor issued a decision of non-jurisdiction and sent the case file to the Military Prosecutor’s office in the 7th Diyarbakır Corps Command, in accordance with Article 9 of Law no. 1632 (Military Criminal Code). On 25 April 2002 the State of Emergency Regional Governor’s office in Diyarbakır rejected applicants’ claim for compensation. It is to be noted that the applicants did not submit any document attesting the response of this office. The investigation carried out by the authorities indicated that the applicants had left their villages of their own will. The security forces had not forced the applicants to leave their village. The official records indicated that there was no obstacle preventing villagers from returning to their homes and possessions in their villages. Persons who had left their villages as a result of terrorism had already started returning and regaining their activities in their villages. On 14 July 2004 the Law on Compensation for Losses resulting from Terrorism and the Fight against Terrorism was passed by the Grand National Assembly and entered into force on 27 July 2004 (“Compensation Law”). That Law provided for a sufficient remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who were denied access to their possessions in their villages. In that connection Damage Assessment and Compensation Commissions were set up in seventy-six provinces. Persons who had suffered damage as a result of terrorism or of measures taken by the authorities to combat terrorism could lodge an application with the relevant compensation commission claiming compensation. The number of persons applying to these commissions had already attained approximately 170,000. A further 800 persons, whose applications were pending before the Court, had also applied to the compensation commissions. Many villagers had already been awarded compensation for the damage they had sustained. A description of the relevant domestic law can be found in the Court’s decision of İçyer v. Turkey (no. 18888/02, §§ 44-54, 12 January 2006) and in its judgment of Doğan and Others v. Turkey (nos. 88038811/02, 8813/02 and 8815-8819/02, §§ 31-35, ECHR 2004-VI).