ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 912/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de inculpatul A.C. împotriva deciziei

penale nr.318 din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel Bacău.

S-au

prezentat recurentul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat R.N.,

apărător desemnat din oficiu, precum și intimata parte civilă C.M., lipsă fiind

intimata parte civilă Spitalul județean Bacău.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

Apărătorul

inculpatului a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârii

atacate și, în principal, în temeiul dispozițiilor art.334 Cod procedură

penală, schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea prevăzută

de art.174, 175 Cod penal în infracțiunea prevăzută de art.183 Cod penal.

În

subsidiar, s-a cerut reducerea pedepsei.

Intimata

parte civilă prezentă a cerut respingerea recursului.

Procurorul

a pus concluzii de respingere a recursului declarat pentru ambele critici

formulate, întrucât, pe de o parte, inculpatul dacă nu a acționat cu intenția

de a-i suprima viața victimei, el a acceptat producerea rezultatului, iar pe de

altă parte, nu se impune nici redozarea pedepsei, întrucât instanțele au dat

eficiența cuvenită circumstanțelor personale, așa încât pedeapsa a fost corect

individualizată.

Inculpatul,

a arătat că este de acord cu apărătorul său.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr.237 din 27 iunie 2002 a Tribunalului Bacău a fost condamnat

inculpatul A.C., la pedeapsa de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b Cod penal, pentru săvârșirea

infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art.174, 175 lit.i cu aplicarea

art.74 lit.a și 76 lit.a Cod penal.

S-a

aplicat și pedeapsa accesorie.

A

fost dedusă din pedeapsa aplicată, durata reținerii și arestării preventive de

la 17 septembrie 2001, la zi.

Inculpatul

a fost obligat să plătească părții civile C.M. 60 de milioane lei, cu titlu de

daune materiale și 50 de milioane lei, cu titlu de daune morale, iar Spitalului

județean Bacău, suma de 4.028.900 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de

fapt:

În

ziua de 15 septembrie 2001, inculpatul A.C., care era sub influența băuturilor

alcoolice, împreună cu B.C. și C.V. mergeau la discotecă.

În

urma lor mergea victima C.I. care era, de asemenea, sub influența alcoolului și

care înjura.

Inculpatul

s-a oprit și a mers în urma celorlalți doi, pe motiv că își satisface

necesitățile fiziologice și, pe motiv că victima îl înjura, l-a lovit cu pumnul

în zona feței, victima căzând pe stradă, din cauza loviturilor primite.

În

timp ce victima era jos, inculpatul i-a mai aplicat câteva lovituri în zona

capului.

Victima

a fost transportată la Spitalul județean Bacău unde a decedat la data de 18

septembrie 2001.

Din

actele medicale existente la dosar, rezultă că decesul victimei s-a produs în

egală măsură ca urmare a lovirii active și a căderii, ambele categorii de

leziuni, produse de fiecare dintre mecanisme, în parte, având potențial

tanatogenerator.

Situația

de fapt a rezultat din procesul-verbal de cercetare la fața locului, planșele

fotografice, raportul de constatare medico-legală nr.347/2002 al Serviciului

Medico-Legal Bacău, adresa nr.521/2002 a Institutului Medico-Legal Iași,

raportul de expertiză medico-legală traumatologică nr.1571/2002 a Institutului

Medico-Legal Iași, declarațiile martorilor,  toate coroborate cu declarațiile

inculpatului.

Tribunalul

a considerat că fapta comisă de inculpat constituie infracțiunea de omor

calificat și nu de lovituri cauzatoare de moarte, astfel cum a solicitat

apărarea, l-a condamnat pe inculpat, în baza art.174, 175 lit.i Cod penal, iar

la individualizarea pedepsei, a reținut circumstanțe atenuante, constând în

conduita bună a inculpatului, avută anterior.

Apelul

declarat de inculpat împotriva acestei hotărâri, a fost respins, ca nefondat,

de către Curtea de Apel Bacău, Secția penală, prin decizia nr.318 din 8

octombrie 2002.

Împotriva

acestei din urmă decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul

criticând-o pentru confirmarea hotărârii instanței de fond care, a dat o

greșită încadrare juridică faptei, reținând infracțiunea de omor, prevăzută de

art.174, art.175 lit.i Cod penal, în loc de infracțiunea de lovituri cauzatoare

de moarte, prevăzută de art.183 Cod penal și a făcut o greșită individualizare

a pedepsei.

Recursul

este nefondat.

Inculpatul

a recunoscut constant că după căderea victimei la sol, ca urmare a loviturii pe

care i-a dat-o cu pumnul, a continuat să o lovească cu picioarele, în diferite

zone ale corpului, în acest sens putând fi citată declarația din 17 septembrie

2001, dată când victima încă nu decedase. Acțiunea sa violentă a fost de

durată, atâta timp, cât victima a strigat la inculpat să nu-l mai lovească

deoarece îl omoară, fiind auzită de martorii C.V. și B.C., ce se aflau în

apropiere, ceea ce l-a determinat pe martorul C.V., să meargă la inculpat și

să-l ia de mână, luându-l cu el.

Or,

în raport cu aceste situații rezultate din probele amintite, coroborate cu

concluziile raportului de expertiză medico-legală traumatologică efectuat de

I.M.L.Iași, care a conchis că decesul victimei s-a produs, în egală măsură, ca

urmare a lovirii active cu un corp dur și a căderii (filele 101-103) din

dosarul de fond, în mod corect, fapta a fost caracterizată ca îmdeplinind

elementele constitutive ale infracțiunii de omor și nu a aceleia de lovituri

cauzatoare de moarte, mai ales că, în expertiză se menționează că, fiecare din

cele două mecanisme, al lovirii active și al căderii, a produs leziuni apte să

producă decesul victimei.

Rezultă,

astfel că, cel puțin, în cazul lovirii victimei, ulterior doborârii ei la

pământ, într-un moment în care aceasta nu se mai putea apăra, datorită faptului

că se lovise la cap, inculpatul a putut prevedea consecințele faptei sale și,

chiar dacă, poate nu le-a dorit, le-a acceptat, comițând, în felul acesta,

fapta cu intenție.

Așa

fiind, primul motiv de recurs, formulat de inculpat apare ca nefondat și nu

poate fi primit.

Dar,

prima instanță, aplicându-i inculpatului pedeapsa principală de 10 ani

închisoare, pentru infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art.174, 175

lit.i Cod penal, prin constatarea în favoarea sa, de circumstanțe atenuante, a

făcut și o corectă individualizare a pedepsei, care reflectă nu numai

activitatea anterioară bună a inculpatului dar și faptul că, în nexul cauzal al

faptei, se înscrie nu numai intenția, dar și culpa, pentru leziunile

tanatogene, produse ca urmare a căderii victimei la sol.

Prin

urmare, nici a doua critică, referitoare la greșita individualizare a pedepsei,

nu poate fi primită.

În

raport cu cele arătate, hotărârea primei instanțe fiind temeinică și legală și,

pe cale de consecință, și a celei de apel, recursul de față apare ca nefondat

și va trebui privit, ca atare, și respins în baza art.385

15

alin.1

pct.1 lit.b Cod procedură penală, menținându-se, astfel, hotărârea atacată.

Se

va deduce din pedeapsă reținerea și perioada executată în arest preventiv, la

zi.

Văzând

și reglementarea suportării cheltuielilor judiciare, inclusiv a onorariului de

avocat, pentru apărarea din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.C., împotriva deciziei penale

nr.318 din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel Bacău.

Deduce

din pedeapsă reținerea și perioada executată în arest preventiv de la 17

septembrie 2001 la 21 februarie 2003.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 300.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 21 februarie 2003.