ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1507/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1507/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Prahova, prin sentința penală

nr. 212 din 3 iulie 2001, în temeiul dispozițiilor art. 334 C. proc. pen.,

raportat la art. 146 C. pen., modificat prin O.U.G. nr. 207/2000, a schimbat

încadrarea juridică a infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe

deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (3) și (5) C. pen., în

infracțiunea de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (1) și

(3) C. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C.

proc. pen., a achitat pe inculpata B.M. pentru infracțiunea de înșelăciune în

convenții, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., faptă din 3

noiembrie 1998, partea vătămată L.Z., întrucât fapta nu este prevăzută de legea

penală, constituind litigiu comercial.

Conform art. 346 alin. final C.

proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cadrul

procesului penal de către partea vătămată L.Z.

În baza art. 353 alin. final,

raportat la art. 346 alin. final C. proc. pen., a fost menținută măsura

sechestrului asigurator luată prin ordonanța din data de 29 decembrie 1999

emisă de I.P.J. Prahova, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Cheltuielile judiciare avansate de

stat au rămas în sarcina acestuia.

Hotărând astfel, prima instanță a

reținut, în esență, următoarele:

Inculpata B.M. este asociat unic și

administrator al SC C.A. SRL Ploiești, societate care are ca obiect principal

de activitate, desfășurarea de activități în domeniul medical, respectiv

prestări servicii medicale prin acordarea de asistență medicală, în forma

consultațiilor în cabinete specializate și a analizelor de laborator.

Pentru realizarea acestui obiect de

activitate, societatea administrată de inculpată a închiriat conform

contractului nr. 160 din 3 februarie 1997 la S.C. T.M. SA Teleagen un spațiu

situat în municipiul Ploiești, compus din teren în suprafață de 41,46 mp în

incinta clădirii corp B și o construcție formată din 2 camere și dependințe cu

o suprafață de circulație de 99,5 mp; termenul de închiriere fiind de un an de

zile, cu posibilitatea prelungirii, în conformitate cu hotărârea A.G.A. din

cadrul societății proprietare.

Intenționând să extindă activitatea

societății medicale, inculpata a adresat S.C. T.M. SA Teleagen o solicitare

vizând cumpărarea acestui spațiu, fiind cunoscută și situația că în același

imobil, dar în corpuri de clădire separate își desfășoară activitatea și alte

instituții, solicitarea sa fiind aprobată de F.P.S. și concretizată în

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3313/1998 de către Biroul

Notarului Public F.M. din Ploiești, prin care SC T.M. SA Teleagen a vândut

contra prețului de 202.538.111 lei, către SC C.A. SRL Ploiești, imobilul situat

în Ploiești, compus din teren în suprafață de 169,32 mp și construcția aflată

pe acest teren cu o suprafață construită tot de 169,32 mp, cu instalații de

gaze, electricitate și apă, construcție din cărămidă și paiantă, învelită cu

tablă și țiglă.

S-a mai reținut de către instanță că

inculpata B.M. și partea vătămată L.Z. se cunoșteau din anul 1996, fapt ce

rezultă din declarațiile acestora, reieșind că, L.Z. este asociat și

administrator al SC A. SRL Ploiești, având ca obiect de activitate lucrări de

construcție, societate care în cursul anului 1997 a efectuat în beneficiul

societății inculpatei mici reparații la grupurile sanitare, fără ca între părți

să intervină neînțelegeri.

Bazat pe acest fapt, la data de 3

noiembrie 1998, între inculpata B.M., reprezentanta firmei C.A. și partea

vătămată L.Z. s-a încheiat o convenție prin care partea vătămată, prin firma SC

A. SRL Ploiești, se obligă să execute lucrările de construcție și finisare a

imobilului, urmând ca toate cheltuielile să fie suportate în părți egale, iar

spațiul să fie preluat de SC C.A. SRL, imobilul fiind compus din parter și

etaj.

Potrivit celor convenite de părți

prin contract, cheltuielile materiale, anterioare și ulterioare contractului,

până la finisarea completă, urmau să fie înregistrate și însumate într-o

situație de lucrări, partea vătămată fiind indicată sub titulatura de

„Creditor”, iar SC C.A. SRL urma să ramburseze împrumutul ce-i revine din

jumătatea costului clădirii, pe bază de devize pentru materiale și manoperă,

prezentate periodic de partea vătămată.

Din această manifestare de voință

contractuală a părților, se desprinde concluzia că acestea urmau să se asocieze

și să-și realizeze scopul comun convenit și anume, construcția clădirii, iar

inculpata B.M. urmând să restituie părții vătămate jumătate din valoarea

aferentă investiției totale.

Anticipând faptul că aceste

cheltuieli pot fi mai mari decât cele la care se așteptau, inculpata și partea

vătămată, potrivit acordului lor de voință, au înserat în acest contract trei

clauze, sub denumirea de „Variante” pentru garantarea drepturilor și

obligațiilor reciproce:

angajat să gireze împrumutul (de suma de bani pe care ar fi trebuit să o

restituie părții vătămate după construcția clădirii, ca fiind partea sa din

contribuție) prin vânzarea unui teren în suprafață de 8 ha situat în comuna

Românești la D.N. 1, plătind datoria imediat după vânzarea terenului. În

această ipoteză, obligația părții vătămate se referea numai la finisarea

completă (la cheie) a parterului, fără ca partea vătămată să predea la cheie și

lucrările de la etajul clădirii.

vânzarea „titlului de proprietate” al terenului către partea vătămată printr-o

procură, urmând ca aceasta, după vânzarea terenului, să-și recupereze banii

investiți, însă cu obligația acesteia de a finisa întreaga clădire, care urma

să revină inculpatei;

prevăzut ca în cazul în care terenul din comuna Românești, jud. Prahova nu va

putea fi vândut datorită unor impedimente privind urbanismul, întreaga clădire

ridicată prin contribuția părților, să fie vândută pentru acoperirea datoriilor

făcute împreună.

Acest contract a fost urmat de un

altul, încheiat în formă scrisă la data de 20 ianuarie 1999, între aceleași

părți, care în esență, reproduce convenția stabilită verbal între părți înainte

de încheierea în scris a primului contract.

În acest ultim contract, se arată că

părțile au convenit asupra cumpărări și modernizării spațiului deținut cu

chirie de societatea medicală C.A. și asupra împărțirii spațiului pe nivele,

precum și participarea la cheltuieli în egală măsură.

Se mai arată că în urma expertizei

de rezistență, clădirea a trebuit demolată în întregime și proiectată în regim

de P + 1, însă, lucrările au necesitat un volum mare de efort material și

financiar, ce a depășit calculele părților.

În această situație, partea vătămată

L.Z. a continuat executarea lucrărilor, parterul fiind terminat, iar finisarea

etajului în desfășurare, stabilindu-se ca partea vătămată să dețină un procent

de 80% din valoarea de investiție a întregii clădiri.

Acest contract nu mai reiterează

așadar, clauzele contractuale din primul, ci constată doar procentul de

investiție al fiecărei părți la realizarea construcției și stadiul acesteia la

data respectivă, constituind în esență un mod de clarificare a derulării

clauzelor contractuale inițiale.

Tribunalul a apreciat că aplicarea

concretă a regulilor de interpretare contractuală conduce la concluzia că

scopul comun al celor două părți a fost acela de asociere pentru realizarea

unei investiții comune la construcția clădirii aparținând SC C.A. SRL Ploiești,

ambele părți alocând sume de bani în acest sens, lucru necontestat de părți.

Astfel, inculpata a recunoscut că

propria sa contribuție la construcția clădirii este de cca. 300.000.000 lei la

data respectivă, iar contribuția părții vătămate de cca. 510 milioane lei.

Așadar, părțile au fost de acord ca

pentru egalizarea contribuțiilor să fie înstrăinat prin vânzare, de către

partea vătămată în baza unei procuri sau direct de către inculpată, terenul în

suprafață de 8 ha situat în comuna Românești, jud. Prahova.

În legătură cu acest teren, care nu

a fost identificat în contract prin indicarea vecinătăților, ci numai prin

indicarea suprafeței și a localității unde se află, partea vătămată L.Z. s-a

considerat indus în eroare, deoarece după terminarea construcției, i-a cerut

inculpatei să-i vândă terenul în vederea recuperării datoriei, iar aceasta i-a

precizat că terenul „are probleme” refuzând pe moment vânzarea.

În vederea reconstituirii dreptului

de proprietate pentru terenul în suprafață de 8 ha de pe raza comunei Românești,

jud. Prahova, în calitate de moștenitor al familiei C., care a avut pe raza

acestei localități suprafețe de teren de peste 100 ha, inculpata a făcut

numeroase demersuri, inclusiv în justiție.

S-a reținut că inculpata B.M. a avut

în vedere în momentul încheierii contractului cu partea vătămată, existența în

viitor a terenului, în virtutea calității sale de unic succesor. În condițiile

în care inculpata a demarat procedura administrativă încă din anul 1991 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate pentru teren, iar ulterior procedura

jurisdicțională, deoarece autoritățile administrative au refuzat eliberarea

titlului de proprietate și deci, este evident că inculpata nu a indus în eroare

partea vătămată, în legătură cu existența acestui teren.

Prima instanță a reținut că

inducerea în eroare ca element material al infracțiunii de înșelăciune nu

există în speță, deoarece chiar partea vătămată L.Z. cunoștea situația

terenului, aspect care se desprinde și din depozițiile martorilor audiați în

cauză și cu înscrisurile privind situația juridică a terenului, prin care se

atestă că inculpata a încercat să dobândească terenul cu mult timp înainte de

încheierea contractului cu partea vătămată, acesta din urmă acceptând faptul că

reconstituirea este o procedură ce implică durată în timp.

Mai mult, inculpata l-a împuternicit

pe L.Z. să se ocupe personal de reconstituirea dreptului de proprietate pentru

terenul ce a făcut obiectul convenției părților și să o reprezinte pe aceasta

în fața organelor competente în vederea obținerii acestui teren, ceea ce

confirmă împrejurarea că partea vătămată a fost de acord și cunoștea situația

juridică a terenului, având convingerea fermă în privința calității inculpatei

și a drepturilor cuvenite acesteia.

Din depozițiile martorilor a mai

rezultat că inculpata a vândut mansarda construcției numitului C.P., la cererea

părții vătămate, astfel că și această vânzare a fost încheiată în deplină

cunoștință de cauză a părții vătămate și deci, aceasta nu a fost indusă în

eroare nici în legătură cu cea de-a treia clauză contractuală, atâta vreme, cât

mansarda s-a vândut cu știrea sa, fără exercitarea vreunei opoziții din partea

acesteia.

Pe baza considerentelor reținute de

prima instanță, aceasta a constatat că în speță, contractul încheiat între

părți, cât și derularea ulterioară a acestuia, s-au realizat cu respectarea

condițiilor legale de validitate prevăzute de Codul civil român și ca atare,

partea vătămată nu a fost indusă în eroare de către inculpată, sub niciunul din

aspectele prezentate, tribunalul constatând că fapta inculpatei nu reprezintă o

faptă prevăzută de legea penală, ci constituie un litigiu comercial și în

consecință, a dispus achitarea inculpatei B.M. pentru infracțiunea de

înșelăciune, lăsând nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cadrul

procesului penal de partea vătămată L.Z.

Împotriva sentinței penale au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și partea vătămată L.Z.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în mod greșit s-a

dispus achitarea inculpatei pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune,

prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., pe considerentul că fapta nu

este prevăzută de legea penală și au solicitat admiterea apelurilor,

desființarea sentinței și condamnarea inculpatei B.M. pentru săvârșirea acestor

infracțiuni, la o pedeapsă privativă de libertate, având în vedere modalitatea

săvârșirii faptei, prejudiciul cauzat și nesinceritatea inculpatei, cu

obligarea acesteia și a părții responsabile civilmente la plata prejudiciului

cauzat, conform constituirii de parte civilă.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia penală nr. 78 din 25 februarie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și de partea vătămată

L.Z., apreciind că soluția adoptată de instanța de fond, în sensul achitării

inculpatei B.M. pentru infracțiunea de înșelăciune este temeinică și legală,

întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, constituind litigiu

comercial.

În termenul legal, împotriva

deciziei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești și partea vătămată L.Z., în ambele recursuri soluțiile fiind criticate

pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitându-se admiterea recursurilor,

casarea hotărârilor atacate, condamnarea inculpatei B.M. pentru comiterea

infracțiunii de înșelăciune și obligarea acesteia, în solidar cu partea

responsabilă civilmente la plata de despăgubiri către partea vătămată L.Z.,

conform actelor depuse la dosar de către acesta.

Astfel, în recursul parchetului au

fost reluate criticile formulate și în apel, susținându-se că instanța, în

motivarea soluției ei de achitare a apreciat că nu există intenția de inducere

în eroare, din declarațiile martorilor și înscrisurile privind situația

juridică a terenului rezultă că inculpata B.M. a încercat să dobândească

terenul cu mult înainte de încheierea contractului cu partea vătămată, acesta

din urmă acceptând faptul că reconstituirea este o procedură ce implică durată

în timp. Or, susține parchetul, prin interpretarea coordonată a clauzelor

contractului rezultă intenția evidentă a inculpatei de a înșela partea

vătămată, această atitudine fiind manifestată încă de la pct. 1 din convenție,

prin stipularea vânzării unui teren despre care a lăsat să se înțeleagă că este

proprietară, iar această vânzare este modalitatea esențială de recuperare a

contravalorii investiției făcute de partea vătămată; la acea dată, 3 noiembrie

1998, inculpata nu deținea terenul la care s-a făcut referire în convenție și

care a constituit obiectul girului.

S-a mai arătat de către parchet că,

instanța reține cu privire la acest teren, că inculpata a făcut dovada prin

certificatul de moștenitor nr. 260 din 9 septembrie 1998, eliberat de Biroul

Notarial F.M. din Ploiești, că în urma decesului numitei C.M., conform

testamentului olograf și în lipsa oricărui moștenitor, acesteia îi reveneau

toate bunurile mobile și imobile ale defunctei și soțului său predecedat, C.R.

și că în exercitarea acestei calități de unic moștenitor, inculpata a efectuat demersurile

legale pentru obținerea unui teren, demersuri care au durat în timp, având în

vedere că acțiunea civilă promovată de inculpată pentru reconstituirea

dreptului de proprietate a parcurs toate gradele de jurisdicție.

Se mai susține de către parchet că,

deși la instanța penală, când s-au desfășurat dezbaterile de fond, inculpata a

depus xerocopia sentinței civile 11614 din 30 octombrie 2000 a Judecătoriei

Ploiești, rămasă definitivă, prin neapelare, investită cu formula executorie,

prin care s-a admis acțiunea acesteia și s-a reconstituit dreptul de

proprietate asupra unui teren de 9,0335 ha, situat în comuna Bărcănești,

conform raportului de expertiză efectuat în cauză, precum și punerea în posesie

și eliberarea titlului de proprietate pentru acesta este o dovadă realizată de

inculpată post-factum și că instanța trebuia să aibă în vedere că certificatul

de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor asupra

unui bun, ci numai dovada calității succesorale de a dobândi prin moștenire un

bun ce a aparținut defunctului; or, pentru a înstrăina bunul, așa cum se arăta

în prima clauză contractuală, inculpata era obligată să facă dovada dreptului

de proprietate.

Aprecierea instanței în sensul că

prin clauza nr. 1 din convenție, inculpata a procedat la vânzarea unui bun

viitor care, potrivit Dreptului civil este perfect valabilă, este considerată

de către parchet criticabilă, având în vedere natura juridică a dreptului la o

succesiune viitoare, arătând că acest drept este un drept subiectiv civil

eventual căruia îi lipsește, atât obiectul, cât și subiectul neștiindu-se în

viitor dacă obiectul dreptului va ființa și dacă dreptul va aparține vreunui

subiect și deci, consideră că în mod fictiv inculpata și-a asumat obligația

civilă de la punctul 1 din convenție, deoarece, un astfel de drept, despre care

nu se știe că va ființa sau nu în viitor, nu poate face obiectul vreunei

convenții civile.

S-a mai susținut că inculpata a

prezentat în mod denaturat realitatea cu prilejul încheierii convenției, prin

susținerea că este proprietara terenului, această conduită reiese și din

interpretarea clauzei contractuale de la punctul 3 în sensul că, inculpata fără

a face vorbire despre demersurile administrative jurisdicționale întreprinse

pentru obținerea titlului de proprietate stipulează clauza privind

imposibilitatea vânzării terenului, însă nu datorită faptului că, încă, nu-i

fusese atribuit, ci datorită unor „impedimente privind urbanismul”.

Relevant pentru existența intenției

de inducere în eroare, consideră parchetul că este stipularea din contract, ca

în cazul imposibilității valorificării prin vânzarea terenului, se va proceda

la vânzarea întregului imobil pentru acoperirea datoriilor făcute împreună, în

condițiile în care, la audierea din 25 septembrie 2000, inculpata a precizat că

nu a intenționat în mod real punerea în practică a acestei clauze și deci,

intenția acesteia de a păstra imobilul în proprietatea exclusivă și însușirea

profitului în totalitate, în detrimentul intereselor patrimoniale ale

partenerului, este evidentă.

Și în sfârșit, a mai susținut

parchetul că, din examinarea clauzei nr. 2 din convenție rezultă inducerea în

eroare a părții vătămate, având în vedere afirmațiile mincinoase făcute de

inculpată în sensul că partea vătămată pentru munca depusă în acumularea

capitalului necesar investiției și reparațiilor la imobil putea dobândi titlu

de proprietate asupra imobilului ori cotă parte din acest drept și că prin

stipularea unei astfel de clauze inculpata a urmărit s-o mențină în eroare pe

partea vătămată pentru a finaliza construcția centrului medical.

În recursul părții vătămate s-a

solicitat condamnarea inculpatei pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune

și admiterea cererii de despăgubiri, conform chitanțelor depuse la dosar, cu

privire la cheltuielile făcute de partea vătămată.

Examinând hotărârile atacate în

raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen. și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3)

din același cod, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din

dosarul cauzei, recursurile nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Astfel, sub aspectul laturii

obiective a infracțiunii de înșelăciune, acțiunea făptuitorului trebuie să se

realizeze prin inducerea în eroare (înșelare, amăgire) a unei persoane astfel

ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare

realității) asupra unei anumite situații, reprezentare ce este determinantă

pentru victimă în luarea unei decizii cu privire la patrimoniul său, acțiune

care îi cauzează o pagubă.

Sub aspect subiectiv, realizarea

acesteia trebuie să se facă prin inducerea în eroare a părții vătămate cu

intenție. Intenția trebuie să fie caracterizată prin scopul urmărit de

făptuitor, iar folosul material să fie injust.

Revenind la cauză, din analiza

ansamblului probator administrat în cauză și prin aplicarea concretă în speță a

regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, conform dispozițiilor art.

977, art. 978, art. 979 și art. 983 C. civ. și care, evident sunt supuse în

primul rând interpretării după voința și intenția comună a părților, iar nu

după sensul literal al termenilor, rezultă că instanțele au reținut în mod

corect că scopul comun al părților a fost acela de asociere pentru realizarea

unei investiții comune la construcția clădirii aparținând S.C. C.A. SRL

Ploiești, ambele părți alocând sume de bani în acest sens, lucru necontestat de

părți.

Astfel, inculpata a recunoscut în

instanță că propria sa contribuție la construcția clădirii este de cca. 300 milioane

lei la timpul respectiv, iar contribuția părții vătămate L.Z. este de cca. 510

milioanei lei.

Pentru egalizarea contribuțiilor,

cele 2 părți au fost de acord să fie înstrăinat prin vânzare, fie de către

partea vătămată, pe bază de procură, fie direct de către inculpată, un teren în

suprafață de 8 ha, situat în comuna Românești, jud. Prahova.

Acest teren la care au înțeles să se

refere cele două părți în convenție este un teren al cărei moștenitoare este

inculpata, iar partea vătămată cunoștea acest lucru chiar în momentul

manifestării acordului de voință, așa cum reiese din declarația părții vătămate

și din declarația martorilor audiați în cauză.

Astfel, chiar partea vătămată

declară că s-a prezentat la notariat pentru a verifica și primi explicații în

legătură cu situația juridică a terenului, iar notarul i-a explicat că

inculpata are deschisă procedura succesorală notarială și urmează, în calitate

de unică moștenitoare, să primească o moștenire de o valoare importantă.

Această calitate de unic moștenitor,

inculpata o avea încă înaintea încheierii celor două contracte cu partea

vătămată și în exercitarea acestei calități, pe baza certificatului de

moștenitor nr. 260 din 9 septembrie 1998, eliberat de Biroul Notarului Public

F.M. din Ploiești, a efectuat demersurile legale pentru obținerea unei

suprafețe de teren de 50 ha care i se cuveneau în virtutea drepturilor

succesorale.

De altfel, și martorul D.G., în

calitate de primar la acea dată, a arătat că a auzit-o pe partea vătămată

afirmând că știe că inculpata este moștenitoarea terenului, că cele două părți

s-au deplasat de mai multe ori împreună în comuna Bărcănești, iar martorul le-a

arătat terenul cu privire la care inculpata făcuse cererea de reconstituire.

Aceeași situație, și anume, că

partea vătămată însoțită de inculpată s-a deplasat la fața locului pentru a se

lămuri cu privire la existența și întinderea terenului este confirmată și de

martora B.E., care a însoțit părțile, cât și de martorii R.Z. și B.F.

Or, așa cum au reținut instanțele

anterioare, în condițiile în care inculpata a demarat procedura administrativă

încă din anul 1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru acest

teren, iar ulterior procedura jurisdicțională (întrucât autoritățile

administrative au refuzat eliberarea titlului de proprietate) este evident că

inculpata nu a indus în eroare partea vătămată în legătură cu existența

terenului, fiind practic, vorba de o vânzare a unui bun viitor, care nu exista

în momentul încheierii contractului, dar care putea exista în viitor, caz în

care, conform Codului civil, vânzarea este perfect valabilă.

Dintre bunurile viitoare, numai

moștenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui contract, potrivit art. 702

și art. 965 C. civ., ceea ce nu este cazul în speța de față, de vreme ce

inculpata, în calitate de unică moștenitoare declanșase deja procedura

notarială succesorală după decesul numitei C.M., astfel cum rezultă din probele

dosarului, iar referirea din recursul parchetului la vânzarea unei „succesiuni

viitoare” este lipsită de orice fundament, de vreme ce, inculpata prin clauzele

contractuale în discuție, a avut în vedere doar terenul în suprafață de 8 ha,

din totalul de 50 ha pentru care urma să i se reconstituie dreptul de

proprietate, nicidecum nu a vizat universalitatea drepturilor și obligațiilor

ce-i reveneau în calitatea sa de moștenitoare a defunctei C.

Nerealizarea lucrului viitor, nu

afectează validitatea contractului, vânzătorul urmând a fi obligat, pe lângă

pierderea prețului, și la plata daunelor interese pentru neexecutarea

obligației asumate, dacă nu se dovedește o cauză străină exoneratoare de

răspundere.

Sub acest aspect, sunt îndeplinite

toate condițiile cerute de Codul civil român, pentru valabilitatea contractului

neputându-se susține că inexistența faptică a terenului în patrimoniul

inculpatei, la momentul realizării acordului de voință, ar afecta validitatea

contractului ori ar constitui o inducere în eroare a părții vătămate din moment

ce dreptul subiectiv exista deja, inculpata se adresase autorităților competente

încă din 1991 în baza calității sale de moștenitoare pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenului, în baza Legii fondului funciar,

numai că nu se realizase materializarea acestuia.

În legătură cu clauza prevăzută la

pct. 3 din contract, se reține că părțile au convenit ca în situația în care

terenul nu se va putea vinde, construcția edificată prin contribuția comună să

fie vândută pentru acoperirea datoriilor, partea vătămată L.Z. declarând în

instanță că a avut în vedere eventuala existență pe teren a unor conducte

petroliere care ar fi împiedicat vânzarea ori alte impedimente necunoscute la

momentul încheierii contractului.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 770 din 26 mai 1999, SC C.A. SRL Ploiești a vândut

martorului C.P. mansarda construcției și ½ din terenul aferent, cotă

indiviză din suprafața de 169,32 mp., în schimbul prețului de 50.000.000 lei,

achitat integral de cumpărător.

Or, în legătură cu această vânzare,

chiar partea vătămată a arătat că datorită impasului financiar în care cele

două părți ajunseseră au convenit această soluție de vânzare, el îl cunoștea pe

martor, deoarece acesta avea o societate medicală similară în Buzău și s-a

deplasat împreună cu inculpata în această localitate pentru a discuta cu toții

vânzarea, iar martorul după mai multe discuții purtate cu cei doi a fost de

acord să cumpere mansarda, relevante în acest sens, fiind și declarațiile date

de partea vătămată L.Z., martorul C.P. și inculpata B.M., în fața instanței de

apel, iar din analizarea declarației dată de inculpată la data de 25 septembrie

2000, în fața organului de urmărire penală, reiese că părțile au convenit

clauza nr. 3 din contract, referitor la vânzarea imobilului, ca ultimă

variantă, în cazul imposibilității de vânzare a terenului din comuna Românești

și nicidecum nu rezultă că aceasta ar fi recunoscut așa cum susține parchetul

că nu a intenționat în mod real punerea în practică a acestei clauze.

Se constată deci, că această vânzare

a fost încheiată în deplină cunoștință de cauză a părții vătămate, fără ca

acesta să se opună.

Dimpotrivă, partea vătămată

contactându-l pe C.P. în acest sens, lucru confirmat de acesta și fiind prezent

la toate discuțiile care au precedat vânzarea, și prin urmare, nici sub acest

aspect nu se poate reține că inculpata a indus în eroare pe partea vătămată

L.Z. în legătură cu derularea celei de-a treia clauze contractuale, atâta timp,

cât mansarda s-a vândut cu știrea sa, fără exercitarea vreunei opoziții.

În consecință, Curtea constată în

raport de situația de fapt reținută, pe baza materialului probator administrat,

că în mod temeinic și legal instanțele au stabilit că fapta inculpatei nu

reprezintă o faptă prevăzută de legea penală, constituind un litigiu comercial

și au dispus achitarea, lăsând nesoluționată acțiunea civilă exercitată de

partea vătămată L.Z. în cadrul procesului penal.

Pentru considerentele arătate,

secția penală a Curții Supreme de Justiție, în baza art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de

partea vătămată L.Z. și va obliga pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de partea

vătămată L.Z. împotriva deciziei penale nr. 78 din 25 februarie 2002 a Curții

de Apel Ploiești, privind pe inculpata B.M.

Obligă pe recurenta parte vătămată

la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 martie 2003.