ÎCCJ, Decizia nr. 298/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 18 aprilie 2005, reclamantul Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o Societate mai Bună a chemat în judecată Ministerul Public, Tribunalul București, Curtea de Apel București, Ministerul Justiției și C.S.M., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige pârâții la plata în solidar a sumelor de 555.416,62 Euro și 999.999 Euro, cu titlu de daune materiale, precum și la plata daunelor morale. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 29/1990, respectiv Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4185 din 1 iulie 2005, a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, competența soluționării în fond a acțiunii în daune promovată de Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o Societate mai Bună. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de nelegalitate determinate prin art. 304 C. proc. civ. și fără a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Dând eficiență principiului constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine, așadar, părții interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva hotărârii prin care secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra propriei competențe, conform art. 158 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 4 din același cod și art. 10 din Legea nr. 554/2004. Împotriva deciziei prin care secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, competența soluționării în fond a acțiunii în daune formulate de Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o Societate mai Bună, reclamantul menționat a declarat recurs.

Examinând excepția de inadmisibilitate a recursului, conform art. 137, raportat la art. 158 C. proc. civ., se constată următoarele: În raport cu dispozițiile art. 158 C. proc. civ., o hotărâre declinatorie de competență, întocmai ca orice altă hotărâre judecătorească, dezînvestește instanța care a dat-o. Dezînvestirea este, însă, condiționată de neinfirmarea acesteia de către o instanță superioară, prin soluționarea recursului ce s-ar declara împotriva acesteia, conform textului menționat. Prin urmare, învestit cu recursul declarat de reclamant și rămânând în pronunțare asupra excepției de inadmisibilitate a căii de atac menționate, completul de 9 judecători urmează a aprecia asupra aplicabilității art. 158 alin. (3) C. proc.

civ., în cazul în care calea de atac vizează, cu referire la cauză, o hotărâre de declinare a competenței dată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin art. 299 C. proc. civ. au fost stabilite hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar prin exercitarea recursului. Totodată, prin art. 22 alin. (5) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din O.U.G. nr. 138/2000 și art. I pct. 5 din Legea nr. 219/2005, s-a stabilit că regulatorul de competență este supus recursului, în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepția hotărârii „pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care este irevocabilă”. Din economia art. 22 C. proc.

civ., cu referire specială la alin. (5) al textului menționat, coroborat cu dispozițiile art. 4 din același cod, rezultă concluzia logică că hotărârea prin care secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit competența soluționării în fond a cauzei de către curtea de apel și, în consecință, a declinat competența în favoarea acesteia, are concomitent caracter de declinator și regulator de competență. Cu alte cuvinte, nu ar putea exista conflict de competență între Înalta Curte de Casație și Justiție și altă instanță, aceasta din urmă având obligația de a se conforma soluției de declinare a competenței în favoarea sa. Drept urmare, decizia pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal este irevocabilă și, ca atare, nesupusă recursului, sens în care prin excepția arătată, legiuitorul a statuat în mod expres.

Prin urmare, hotărârea atacată nu face parte dintre cele supuse recursului, determinate de art. 299 C. proc. civ. Or, recunoașterea unei căi de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual-civilă sau, mai mult, contrar dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată, recursul constându-se a fi inadmisibil potrivit dreptului comun. Pe de altă parte, soluționarea recursului declarat împotriva unei decizii pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 204/2004, republicată.

Prin urmare, recursul se constată a fi inadmisibil și potrivit legii speciale. Or, soluționarea unei cauze, cu nesocotirea normelor imperative, de ordine publică privind competența materială, duce la nulitatea hotărârii astfel pronunțate. Aceste considerente sunt, deopotrivă, valabile, atât pentru secția de contencios administrativ și fiscal, cu referire la soluționarea în fond a acțiunii în daune formulate de reclamantul menționat, cât și cu privire la completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la recursul exercitat de același reclamant. Este de reținut că textele menționate nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant, cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, potrivit legii naționale, fără a însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare, regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regulile de desfășurare a procesului civil, în sensul arătat. Ca atare, singură stăruința părții, nesusținută de normele stabilite prin legea procesual-civilă, privind soluționarea în fond și căi de atac a unei cauze de alte instanțe, decât cele competente, potrivit dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură civilă, nu are aptitudinea învestirii legale a instanțelor arătate, în vederea soluționării prezentei cauze în fond și căi de atac.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o Societate mai Bună împotriva deciziei nr. 4185 din 1 iulie 2005, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1189/2005. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.