ÎCCJ, Decizia nr. 297/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 5 aprilie 2005,

reclamantul Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o

Societate mai Bună a chemat în judecată Guvernul României, Ministerul

Justiției, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe și pe O.E., pentru

ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige

pârâții, la plata sumei de 22 miliarde lei cu titlu de daune materiale, precum

și la plata daunelor morale.

Reclamantul și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 29/1990, respectiv Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4182

din 1 iulie 2005, a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, competența soluționării în fond a

acțiunii în daune promovată de Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse

Egale și o Societate mai Bună.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

nelegalitate determinate prin art. 304 C. proc. civ. și fără a formula critici

susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului

constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a

celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea

procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții

interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar

al hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva hotărârii prin care

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra propriei competențe, conform art. 158 alin. (1)

C. proc. civ., cu referire la art. 4 din același cod și art. 10 din Legea nr.

554/2004.

Împotriva deciziei prin care

secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și

Justiție a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, competența soluționării în fond a acțiunii

în daune formulate de Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și

o Societate mai Bună, reclamantul menționat a declarat recurs.

Examinând excepția de

inadmisibilitate a recursului, conform art. 137, raportat la art. 158 C. proc.

civ., se constată următoarele:

În raport cu dispozițiile

art. 158 C. proc. civ., o hotărâre declinatorie de competență, întocmai ca

orice altă hotărâre judecătorească, dezînvestește instanța care a dat-o.

Dezînvestirea este, însă, condiționată de neinfirmarea acesteia de către o

instanță superioară, prin soluționarea recursului ce s-ar declara împotriva

acesteia, conform textului menționat.

Prin urmare, învestit cu

recursul declarat de reclamant și rămânând în pronunțare asupra excepției de

inadmisibilitate a căii de atac menționate, completul de 9 judecători urmează a

aprecia asupra aplicabilității art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în

care calea de atac vizează, cu referire la cauză, o hotărâre de declinare a

competenței dată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Astfel, prin art. 299 C.

proc. civ. au fost stabilite hotărârile susceptibile a fi supuse controlului

judiciar prin exercitarea recursului.

Totodată, prin art. 22 alin. (5) C.

proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din O.U.G. nr.

138/2000 și art. I pct. 5 din Legea nr. 219/2005, s-a stabilit că regulatorul

de competență este supus recursului, în termen de 5 zile de la comunicare, cu

excepția hotărârii „pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care

este irevocabilă”.

Din economia art. 22 C. proc. civ.,

cu referire specială la alin. (5) al textului menționat, coroborat cu

dispozițiile art. 4 din același cod, rezultă concluzia logică că hotărârea prin

care secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a stabilit competența soluționării în fond a cauzei de către curtea de

apel și, în consecință, a declinat competența în favoarea acesteia, are

concomitent caracter de declinator și regulator de competență. Cu alte cuvinte,

nu ar putea exista conflict de competență între Înalta Curte de Casație și

Justiție și altă instanță, aceasta din urmă având obligația de a se conforma

soluției de declinare a competenței în favoarea sa. Drept urmare, decizia

pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal este irevocabilă și,

ca atare, nesupusă recursului, sens în care prin excepția arătată, legiuitorul

a statuat în mod expres.

Prin urmare, hotărârea atacată nu

face parte dintre cele supuse recursului, determinate de art. 299 C. proc. civ.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual-civilă sau, mai mult, contrar

dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în

discuție se constată a fi întemeiată, recursul constându-se a fi inadmisibil

potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte,

soluționarea recursului declarat împotriva unei decizii pronunțate de secția de

contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din

Legea nr. 304/2004, republicată.

Prin urmare, recursul se

constată a fi inadmisibil și potrivit legii speciale.

Or, soluționarea unei cauze

cu nesocotirea normelor imperative, de ordine publică privind competența

materială duce la nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

Aceste considerente sunt

deopotrivă valabile atât pentru secția de contencios administrativ și fiscal,

cu referire la soluționarea în fond a acțiunii în daune formulate de

reclamantul menționat, cât și cu privire la completul de 9 judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la recursul exercitat de

același reclamant.

Este de reținut că textele

menționate nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile

prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Astfel, atât Curtea

Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat

constant, cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică,

exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește,

potrivit legii naționale, fără a însemna accesul, în toate situațiile, la toate

structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece

acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situații

diferite, instituie reguli deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în

situații identice. Prin urmare, regula menționată, și anume, că nici o lege nu

poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu

poate exclude nici o categorie sau grup social, de la exercitarea unor drepturi

pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile

art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituția României, precum și ale art.

13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili

regulile de desfășurare a procesului civil, în sensul arătat.

Ca atare, singură stăruința

părții, nesusținută de normele stabilite prin legea procesual-civilă, privind

soluționarea în fond și căi de atac a unei cauze de alte instanțe, decât cele

competente, potrivit dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură civilă, nu

are aptitudinea învestirii legale a instanțelor arătate, în vederea

soluționării prezentei cauze în fond și căi de atac.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge

recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de

Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o

Societate mai Bună

împotriva

deciziei nr. 4182 din 1 iulie 2005, pronunțată de secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.

1188/2005.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.