ÎCCJ, Decizia nr. 82/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 19 aprilie 2005, reclamantul Partidul

Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o Societate mai Bună a chemat

în judecată Guvernul României, Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor

Externe, Avocatul Poporului, Curtea de Apel București și Administrația

Prezidențială, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța

de judecată să oblige pârâții la plata, în solidar, a sumei de 555.416,62 Euro,

cu titlu de daune materiale, precum și la plata daunelor morale.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

Legii nr. 29/1990, respectiv Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4183 din 1 iulie 2005, a

declinat în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, competența soluționării în fond a acțiunii în daune

promovată de Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o

Societate mai Bună.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat

recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de nelegalitate determinate prin

art. 304 C. proc. civ. și fără a formula critici susceptibile a fi încadrate în

vreunul dintre acestea.

Prin decizia nr.

300 din 7 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9

judecători a respins recursul, ca inadmisibil, reținând următoarele:

Dând eficiență principiului constituțional stabilit

prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor

de atac în condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces

la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor

determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, legea procesual-civilă a stabilit un sistem coerent

al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate, obligația

sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii procesuale, prin

exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii

atacate.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu

recursul declarat împotriva hotărârii prin care secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat

asupra propriei competențe, conform art. 158 alin. (1) C. proc. civ., cu

referire la art. 4 din același cod și art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva deciziei prin care secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a declinat în

favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, competența soluționării în fond a acțiunii în daune formulate de

Partidul Solidarității Democratice pentru Șanse Egale și o Societate mai Bună,

reclamantul menționat a declarat recurs.

Or, în raport cu dispozițiile art. 158 C. proc. civ.,

o hotărâre declinatorie de competență, întocmai ca orice altă hotărâre

judecătorească, dezînvestește instanța care a dat-o. Dezînvestirea este, însă,

condiționată de neinfirmarea acesteia de către o instanță superioară, prin

soluționarea recursului ce s-ar declara împotriva acesteia, conform textului

menționat.

Prin urmare, învestit cu recursul declarat de

reclamant și rămânând în pronunțare asupra excepției de inadmisibilitate a căii

de atac menționate, completul de 9 judecători avea a aprecia asupra

aplicabilității art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care calea de

atac vizează, cu referire la cauză, o hotărâre de declinare a competenței dată

de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Astfel, prin art. 299 C. proc. civ., au fost

stabilite hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar prin

exercitarea recursului.

Totodată, prin art. 22 alin. (5) C. proc. civ.,

astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din O.U.G. nr. 138/2000 și art.

I pct. 5 din Legea nr. 219/2005, s-a stabilit că regulatorul de competență este

supus recursului, în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepția hotărârii

„pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care este irevocabilă”.

Din

economia art. 22 C. proc. civ., cu referire specială la alin. (5) al textului

menționat, coroborat cu dispozițiile art. 4 din același cod, rezultă concluzia

logică că hotărârea prin care secția de contencios administrativ și fiscal a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit competența soluționării în fond

a cauzei de către curtea de apel și, în consecință, a declinat competența în

favoarea acesteia, are concomitent caracter de declinator și regulator de

competență. Cu alte cuvinte, nu ar putea exista conflict de competență între

Înalta Curte de Casație și Justiție și altă instanță, aceasta din urmă având

obligația de a se conforma soluției de declinare a competenței în favoarea sa.

Drept urmare, decizia pronunțată de secția de contencios administrativ și

fiscal este irevocabilă și, ca atare, nesupusă recursului, sens în care prin

excepția arătată, legiuitorul a statuat în mod expres.

Prin

urmare, hotărârea atacată nu face parte dintre cele supuse recursului,

determinate de art. 299 C. proc. civ.

Or, recunoașterea unei căi de atac, în cazuri

neprevăzute de legea procesual-civilă sau, mai mult, contrar dispozițiilor

sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în discuție s-a constatat a fi

întemeiată, recursul fiind inadmisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, soluționarea recursului declarat

împotriva unei decizii pronunțate de secția de contencios administrativ și

fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite

completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 204/2004, republicată.

Prin urmare, recursul s-a constatat a fi inadmisibil

și potrivit legii speciale.

Or, soluționarea unei cauze, cu nesocotirea normelor

imperative, de ordine publică privind competența materială, duce la nulitatea

hotărârii astfel pronunțate.

S-a apreciat că aceste considerente sunt, deopotrivă,

valabile atât pentru secția de contencios administrativ și fiscal, cu referire

la soluționarea în fond a acțiunii în daune formulate de reclamantul menționat,

cât și cu privire la completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, cu referire la recursul exercitat de același reclamant.

S-a mai arătat că textele menționate nu încalcă nici

una din prevederile constituționale sau drepturile prevăzute de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea

Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant, cu referire la accesul

liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele

procedurale prin care justiția se înfăptuiește, potrivit legii naționale, fără

a însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și

la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de

legiuitorul care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli

deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin

urmare, regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la

justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o

categorie sau grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a

instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2)

și ale art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este dreptul

exclusiv al organului legislativ de a stabili regulile de desfășurare a

procesului civil, în sensul arătat.

Ca atare, singură stăruința părții, nesusținută de

normele stabilite prin legea procesual-civilă, privind soluționarea în fond și

căi de atac a unei cauze, de alte instanțe, decât cele competente, potrivit

dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură civilă, nu are aptitudinea

învestirii legale a instanțelor arătate, în vederea soluționării prezentei

cauze în fond și căi de atac.

Prin aceeași decizie, constatând că nu sunt

îndeplinite condițiile suspendării facultative a judecății cauzei, prevăzute de

art. 244 pct. 2 C. proc. civ., completul de 9 judecători a respins și cererea

formulată în acest sens de reclamant.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantul

menționat a declarat un nou recurs.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul declarat de reclamant privește hotărâri

irevocabile.

Or, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt supuse

recursului hotărârile definitive.

Pin urmare, se constată neîndeplinirea în cauză a

uneia dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea

oricărei căi de atac, cu referire la existența unei hotărâri determinate, ca

atare, de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale,

exercitată de persoana care își justifică calitatea în condițiile legii.

Pe de altă parte, în măsura în care recursul declarat

de reclamant ar privi soluția de respingere a cererii de suspendare a

judecății, urmează a se constata că acestuia îi lipsește temeiul legal pentru

exercitare și în raport cu excepția statuată prin art. 244

1

alin.

(1) C. proc. civ., cu referire la încheierile prin care s-a dispus asupra

suspendării, pronunțate în recurs.

Ca atare, excepția pusă în discuție se constată a fi

întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de

Partidul Solidarității Democratice pentru

Șanse Egale și o Societate mai Bună

împotriva deciziei nr. 300 din 7

noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 237/2005 al Înaltei Curți de Casație

și Justiție, completul de 9 judecători.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.