ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1211/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 16522–16523 pronunțată în Camera de consiliu la 14 noiembrie 2003, Judecătoria sectorului 5 București, Biroul de carte funciară, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petenții I.C. și I.F., privind intabularea dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în sector 5. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că traducerea autorizată a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în Statele Unite ale Americii, depusă de petenți, nu poate constitui titlu valabil de proprietate pentru admiterea cererii de intabulare, fără prezentarea contractului cu apostila autorităților competente, astfel cum prevăd dispozițiile Convenției de la Haga cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, la care România a aderat prin O.G.

nr. 66/1999. Instanța a mai reținut și existența unor impedimente la intabulare în ceea ce privește individualizarea imobilului în cauză, care impun refacerea documentației cadastrale. Prin decizia nr. 343 A din 23 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de petenți împotriva acestei încheieri. Curtea a reținut că sentința civilă nr. 7992/2001 a Judecătoriei sectorului 5 București, invocată de petenți, este o sentință de partaj care are efect declarativ și nu constitutiv de drepturi. Ca atare, Curtea a considerat că instanța de fond, în concordanță cu prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, a apreciat în mod corect că sentința de partaj nu poate constitui titlu valabil în condițiile art. 50 din aceeași lege, pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al petenților.

În raport de aceste dispoziții legale, s-a mai reținut că în mod corect instanța de fond a analizat dreptul de proprietate al petenților în baza actului de vânzare-cumpărare și nu a hotărârii judecătorești, apreciindu-se nefondată critica potrivit căreia aplicarea apostilei nu este obligatorie. A mai reținut instanța de apel că și critica privind individualizarea imobilului este nefondată, cu motivarea că există neclarități între actul invocat de petenți, care se referă la imobilul situat în București, și certificatul eliberat de Primăria Municipiului București și expertiza cadastrală, care prevăd identitatea între imobilul situat pe str. T. și imobilul situat în str. E.E., nu și cu cel situat în str. E. Împotriva acestei decizii au declarat recurs petenții, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Susțin petenții că în mod greșit s-a reținut de instanță că titlul executoriu de care aceștia se prevalează, respectiv sentința civilă nr. 7992/2001, nu poate constitui titlu valabil pentru înscrierea dreptului de proprietate, în condițiile în care alin. (3) al art. 22 din Legea nr. 7/1996 prevede că hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă va înlocui actul prevăzut la alin. (1) și (2), adică actul prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil dreptul de proprietate sau alte drepturi reale. Petenții mai susțin că este neîntemeiată pretinsa necesitate reținută de instanță ca actul de vânzare-cumpărare să fie apostilat de autoritățile competente.

Se mai învederează că sentința civilă nr. 7992/2001 cuprindea suficiente elemente de identificare a imobilului, astfel că și sub acest aspect, este greșită concluzia instanței în sensul existenței unor neclarități ce constituie impedimente pentru intabularea dreptului de proprietate în favoarea petenților. În recurs, petenții au prezentat instanței actul de vânzare-cumpărare încheiat în Statele Unite ale Americii, pe care este aplicată apostila prevăzută de O.G. nr. 66 din 24 august 1999, considerată necesară de instanța de apel în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate rezultând din acest înscris. Recursul va fi admis, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară poate fi dispusă dacă înscrisul prezentat îndeplinește condițiile de validitate a actului juridic, are deplină putere doveditoare, indică numele părților, individualizează imobilul cu număr de parcelă și este însoțit de o traducere legalizată, dacă nu este întocmit în limba română. Concluzia instanței, în sensul că hotărârea de partaj, având efect declarativ de drepturi nu poate constitui titlu valabil pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pretențiilor, este contrară dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, care prevăd obligația instanței de a transmite în termen de trei zile biroului de carte funciară „hotărârea rămasă definitivă și irevocabilă, constitutivă sau declarativă asupra unui drept real imobiliar”.

Din examinarea textului evocat rezultă că și hotărârea judecătorească declarativă asupra unui drept real imobiliar, constituie titlu valabil în condițiile art. 50 din Legea nr. 7/1996 pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate. Pe de altă parte, cu înscrisul nou depus în recurs, petenții au îndeplinit și condiția cerută de art. 4 din O.G. nr. 66/1999, pe actul de vânzare-cumpărare fiind aplicată apostila autorităților competente. Fondată este și critica formulată de petenți cu privire la greșita reținere de către instanță a neîndeplinirii cerinței privind individualizarea imobilului. Astfel, deși în sentința civilă nr. 7992 din 16 noiembrie 2001 se face vorbire despre imobilul situat în str. E.E., imobilul atribuit petenților este particularizat prin indicarea suprafeței acestuia de 300 mp, a elementelor care îl compun (corp A și B) și identificarea vecinilor „la N-V teren viran fostă proprietatea E.R.”.

De altfel, din expertiza tehnică topografică și în construcții, omologată de instanța care a pronunțat hotărârea de partaj, rezultă că acest „teren viran, fostă proprietatea E.R.” nu este altceva decât terenul situat în str. E.E., construcțiile fiind demolate. Față de această împrejurare, rezultă că imobilul atribuit petenților este situat la nr. 2 al intrării E.E., în prezent T., în condițiile în care în chiar dispozitivul sentinței civile nr. 7992 din 16 noiembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 București se arată că acest bun este vecin cu imobilul „fosta proprietate E.R.”, situat la nr. 4 pe str. E.E.

Reținând că cererea formulată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 7/1996, pentru considerentele ce preced, va fi admis recursul declarat de petenți, hotărârea instanței de apel și încheierea dată de judecătorie vor fi casate, se va admite cererea petenților și se va dispune înscrierea dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului situat în București, str. T, fost E.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de petenții I.C. și I.F. Casează decizia civilă nr. 343/A din 23 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și încheierea nr. 16522–16523 dată de Judecătoria sector 5 București, Biroul de Carte Funciară la 14 noiembrie 2003. Admite cererea formulată de petenții I.C. și I.F. Dispune înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al petenților asupra imobilului situat în București, alcătuit din suprafața de 300 mp teren și construcții (corp A și B) aflate pe teren, imobil identificat în schița anexă la raportul de expertiză. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 februarie 2005.