ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 191/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Constată că, la data de 11 noiembrie 2010, reclamanta SC T.F. SA a chemat în judecată pe pârâta Asociația de Locatari Argeș, pentru a fi obligată la plata sumei de 105.733,66 lei, compusă din: 13.188,53 lei, ce reprezintă contravaloare energie termică livrată și neachitată, 92.545,13 lei penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 1552/C din 17 noiembrie 2010, Tribunalul Comercial Argeș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC T.F. SA, societate aflată în procedura falimentului, prin lichidator judiciar SCP P.S. IPURL și a obligat pe pârâta Asociația de Locatari județul Argeș să plătească reclamantei suma de 13.188,53 lei, cu titlu de pretenții și suma de 13.188,53 lei, cu titlu de penalități de întârziere.

A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.003 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâta datorează reclamantei suma de 13.188,53 lei, cu titlu de preț contravaloare energie termică și valoarea penalităților de întârziere este tot de 13.188,53 lei, așa cum este debitul principal, deoarece din contractul comercial de furnizare a energiei termice nr. 14522 din 24 decembrie 2002, părțile au prevăzut la art. 21 că valoarea totală a penalităților nu poate depăși cuantumul debitului. Așa fiind, tribunalul, în baza art. 35 C. com., a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâtă să plătească suma de 13.188,53 lei, ce reprezintă contravaloare energie termică și suma de 13.188,53 lei penalități de întârziere, cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.003 lei.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 15 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, care a reținut că potrivit dispozițiilor art. 21 lit. d) din contractul încheiat între părți cu nr. 14522 din 24 decembrie 2002, valoarea totală a penalităților nu poate depăși valoarea facturii, iar potrivit alin. (7) al aceluiași articol, valoarea penalităților nu va depăși cuantumul debitului și se constituie venit al furnizorului. Raportat la aceste dispoziții s-a considerat că instanța de fond le-a interpretat corect, procedând conform acestora prin obligarea pârâtei să plătească suma de 13.188,53 lei debit și suma de 13.188,53 lei, cu titlu de penalități de întârziere, valoarea penalităților neputând depăși cuantumul debitului.

Împotriva deciziei, SC T.F. SA – societate aflată în procedura falimentului – prin lichidator judiciar a formulat recurs prin care a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele argumente: În conformitate cu dispozițiile art. 969 C. proc. civ. instanța de apel avea obligația de a interpreta contractul în raport cu voința părților și cu clauzele contractuale. Recurenta arată că prin prevederile art. 21 alin. (3) lit. d) din contract s-a convenit că valoarea totală a penalităților nu poate depăși valoarea facturii și că la alin. (7) de la același articol s-a prevăzut că valoarea penalităților nu poate depăși cuantumul debitului, iar interpretarea ce trebuie dată acestor clauze este în sensul că valoarea penalităților de întârziere, care urmează a fi calculată pentru o factură nu poate depăși cuantumul facturii fiscale asupra căruia se calculează penalitatea de întârziere.

Se susține că raportat la aceste clauze, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 970, art. 977 – 985 C. civ. Dezvoltând această susținere, recurenta arată că potrivit art. 982 C. civ. – toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din întregul act – în sensul că toate clauzele reprezintă un tot și, de aceea, ele nu pot fi desprinse de contextul în care se încadrează. În atare situație, recurenta consideră că norma art. 21 alin. (7) din contract nu trebuie interpretată distinct, ci trebuie analizată și interpretată prin raportare la norma art. 21 lit. d) pentru că voința părților la încheierea contractului a fost de a determina cuantumul prejudiciului suferit de creditor prin neachitarea facturilor de energie termică la termenul scadent, prejudiciu care nu poate depăși valoarea facturii.

De asemenea, se susține că interpretarea ce trebuie dată dispozițiilor art. 21 alin. (7) este în sensul că valoarea penalităților calculate pentru o factură nu va depăși cuantumul debitului din acea factură, întrucât fiecare factură dă naștere la un drept de creanță corespunzător debitului aferent facturii respective, iar fiecare drept de creanță de acest fel dă naștere la rândul său unui drept de creanță reprezentând penalități de întârziere calculate ca urmare a neachitării integrale a debitului sau a achitării cu întârziere a debitului respectiv. În consecință, recurenta apreciază că valoarea penalităților din contract nu poate fi limitată la valoarea de 13.188,52 lei, întrucât prin acțiunea formulată a fost solicitată suma de 13.188,53 lei reprezentând contravaloare energie termică neachitată și 92.545,13 lei – penalități de întârziere.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În esență, criticile recurentei vizează aplicarea greșită a dispozițiilor relative la interpretarea clauzelor contractului părților, respectiv a clauzelor înscrise la art. 21 alin. (3) lit. d) și art. 21 alin. (7), critici ce se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970, art. 977 – 985 C. civ., în dezvoltare se aduc argumente numai în privința dispozițiilor art. 977 C. civ. și art. 982 C. civ. În atare situație, în care se indică doar formal aplicarea greșită a art. 970, art. 978 – 981, art. 983 – 985, instanța de recurs va examina doar modul în care au fost aplicate regulile de interpretare conținute de art. 977 și art. 982 C. civ.

cu privire la clauzele în discuție ale contractului părților nr. 14522 din 24 decembrie 2002. Prin art. 977 C. civ., legiuitorul a instituit una din regulile generale de interpretare a contractelor, aceea a voinței reale a părților, textul precizând că – interpretarea contractului se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. În interdependență cu această regulă cu caracter general, art. 982 C. civ. reglementează o regulă specială, aceea a interpretării coordonate, în sensul că - toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, plecându-se de la premisa că în cazul oricărui contract, clauzele acestuia alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse de contextul în care se încadrează.

În cauza dedusă judecății, clauza ce a generat discuții și, față de care se apreciază că ar fi fost aplicate greșit regulile de interpretare anterior enunțate este cea cuprinsă în art. 21 alin. (3) lit. d) și alin. (7) din contractul părților. Astfel conform art. 21 alin. (3) lit. d) din contract – părțile au convenit că valoarea totală a penalităților nu poate depăși valoarea facturii, iar prin alin. (7) al aceluiași articol s-a convenit că valoarea penalităților nu va depăși cuantumul debitului și se constituie venit al furnizorului. Aplicând regulile de interpretare conținute de art. 977 și art. 982 C. civ.

acestor două clauze ce fac parte din același articol al contractului rezultă că, valoarea penalităților pentru fiecare factură neachitată sau achitată cu întârziere nu poate depăși valoarea cuprinsă în respectiva factură, iar valoarea per total a penalităților în situația mai multor facturi neachitate ori achitate cu întârziere nu poate depăși cuantumul debitului total cuprins în respectivele facturi, asupra căruia s-au calculat penalitățile. Or, în condițiile în care instanța de apel a limitat cuantumul penalităților de întârziere la cel al debitului principal, este evident că a avut în vedere voința reală a părților contractante, dar și rezultatul interpretării clauzelor cuprinse în art. 21 din contract, unele prin altele.

De altfel, raportat la momentul perfectării convenției (14 decembrie 2002), se poate constata că părțile nu au făcut altceva decât de a da eficiență dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 (în vigoare la acea dată) care prevedeau că totalul penalităților în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. În consecință, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 977 și art. 982 C. civ., dând eficiență prevederilor art. 969 C. civ. ce reglementează forța obligatorie a convenției părților, motiv pentru care Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile, urmând a respinge recursul ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.F. SA PITEȘTI, PRIN LICHIDATOR JUDICIAR S.C.P. P.S. I.P.U.R.L. ȘI S.C.P. T.A. I.P.U.R.L. PITEȘTI împotriva deciziei nr. 15/A-C din 23 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.