ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 191/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Constată că, la data

de 11 noiembrie 2010, reclamanta SC T.F. SA a chemat în judecată pe pârâta

Asociația de Locatari Argeș, pentru a fi obligată la plata sumei de 105.733,66

lei, compusă din: 13.188,53 lei, ce reprezintă contravaloare energie termică

livrată și neachitată, 92.545,13 lei penalități de întârziere, precum și la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1552/C

din 17 noiembrie 2010, Tribunalul Comercial Argeș a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC T.F. SA, societate aflată în procedura falimentului,

prin lichidator judiciar SCP P.S. IPURL și a obligat pe pârâta Asociația de

Locatari județul Argeș să plătească reclamantei suma de 13.188,53 lei, cu titlu

de pretenții și suma de 13.188,53 lei, cu titlu de penalități de întârziere. A obligat-o

pe pârâtă la plata sumei de 1.003 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că pârâta datorează reclamantei suma de 13.188,53

lei, cu titlu de preț contravaloare energie termică și valoarea penalităților

de întârziere este tot de 13.188,53 lei, așa cum este debitul principal,

deoarece din contractul comercial de furnizare a energiei termice nr. 14522 din

24 decembrie 2002, părțile au prevăzut la art. 21 că valoarea totală a

penalităților nu poate depăși cuantumul debitului.

Așa fiind,

tribunalul, în baza art. 35 C. com., a admis în parte acțiunea reclamantei și a

obligat pe pârâtă să plătească suma de 13.188,53 lei, ce reprezintă

contravaloare energie termică și suma de 13.188,53 lei penalități de

întârziere, cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată în sumă

de 1.003 lei.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 15

din 23 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, care a reținut că potrivit dispozițiilor art. 21 lit. d)

din contractul încheiat între părți cu nr. 14522 din 24 decembrie 2002,

valoarea totală a penalităților nu poate depăși valoarea facturii, iar potrivit

alin. (7) al aceluiași articol, valoarea penalităților nu va depăși cuantumul

debitului și se constituie venit al furnizorului.

Raportat la aceste

dispoziții s-a considerat că instanța de fond le-a interpretat corect,

procedând conform acestora prin obligarea pârâtei să plătească suma de

13.188,53 lei debit și suma de 13.188,53 lei, cu titlu de penalități de

întârziere, valoarea penalităților neputând depăși cuantumul debitului.

Împotriva deciziei, SC

T.F. SA – societate aflată în procedura falimentului – prin lichidator judiciar

a formulat recurs prin care a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. pentru următoarele argumente:

În conformitate cu

dispozițiile art. 969 C. proc. civ. instanța de apel avea obligația de a

interpreta contractul în raport cu voința părților și cu clauzele contractuale.

Recurenta arată că

prin prevederile art. 21 alin. (3) lit. d) din contract s-a convenit că

valoarea totală a penalităților nu poate depăși valoarea facturii și că la

alin. (7) de la același articol s-a prevăzut că valoarea penalităților nu poate

depăși cuantumul debitului, iar interpretarea ce trebuie dată acestor clauze

este în sensul că valoarea penalităților de întârziere, care urmează a fi

calculată pentru o factură nu poate depăși cuantumul facturii fiscale asupra căruia

se calculează penalitatea de întârziere.

Se susține că

raportat la aceste clauze, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 970,

art. 977 – 985 C. civ.

Dezvoltând această

susținere, recurenta arată că potrivit art. 982 C. civ. – toate clauzele

convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul

ce rezultă din întregul act – în sensul că toate clauzele reprezintă un tot și,

de aceea, ele nu pot fi desprinse de contextul în care se încadrează.

În atare situație,

recurenta consideră că norma art. 21 alin. (7) din contract nu trebuie

interpretată distinct, ci trebuie analizată și interpretată prin raportare la

norma art. 21 lit. d) pentru că voința părților la încheierea contractului a

fost de a determina cuantumul prejudiciului suferit de creditor prin

neachitarea facturilor de energie termică la termenul scadent, prejudiciu care

nu poate depăși valoarea facturii.

De asemenea, se

susține că interpretarea ce trebuie dată dispozițiilor art. 21 alin. (7) este

în sensul că valoarea penalităților calculate pentru o factură nu va depăși

cuantumul debitului din acea factură, întrucât fiecare factură dă naștere la un

drept de creanță corespunzător debitului aferent facturii respective, iar

fiecare drept de creanță de acest fel dă naștere la rândul său unui drept de

creanță reprezentând penalități de întârziere calculate ca urmare a neachitării

integrale a debitului sau a achitării cu întârziere a debitului respectiv.

În consecință,

recurenta apreciază că valoarea penalităților din contract nu poate fi limitată

la valoarea de 13.188,52 lei, întrucât prin acțiunea formulată a fost

solicitată suma de 13.188,53 lei reprezentând contravaloare energie termică

neachitată și 92.545,13 lei – penalități de întârziere.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

În esență, criticile

recurentei vizează aplicarea greșită a dispozițiilor relative la interpretarea

clauzelor contractului părților, respectiv a clauzelor înscrise la art. 21 alin.

(3) lit. d) și art. 21 alin. (7), critici ce se subsumează motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși se invocă

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970, art. 977 – 985 C. civ., în

dezvoltare se aduc argumente numai în privința dispozițiilor art. 977 C. civ.

și art. 982 C. civ.

În atare situație, în

care se indică doar formal aplicarea greșită a art. 970, art. 978 – 981, art.

983 – 985, instanța de recurs va examina doar modul în care au fost aplicate

regulile de interpretare conținute de art. 977 și art. 982 C. civ. cu privire

la clauzele în discuție ale contractului părților nr. 14522 din 24 decembrie

2002.

Prin art. 977 C. civ.,

legiuitorul a instituit una din regulile generale de interpretare a

contractelor, aceea a voinței reale a părților, textul precizând că –

interpretarea contractului se face după intenția comună a părților

contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

În interdependență cu

această regulă cu caracter general, art. 982 C. civ. reglementează o regulă

specială, aceea a interpretării coordonate, în sensul că - toate clauzele

convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce

rezultă din actul întreg, plecându-se de la premisa că în cazul oricărui

contract, clauzele acestuia alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse de

contextul în care se încadrează.

În cauza dedusă

judecății, clauza ce a generat discuții și, față de care se apreciază că ar fi

fost aplicate greșit regulile de interpretare anterior enunțate este cea

cuprinsă în art. 21 alin. (3) lit. d) și alin. (7) din contractul părților.

Astfel conform art. 21

alin. (3) lit. d) din contract – părțile au convenit că valoarea totală a

penalităților nu poate depăși valoarea facturii, iar prin alin. (7) al

aceluiași articol s-a convenit că valoarea penalităților nu va depăși cuantumul

debitului și se constituie venit al furnizorului.

Aplicând regulile de

interpretare conținute de art. 977 și art. 982 C. civ. acestor două clauze ce

fac parte din același articol al contractului rezultă că, valoarea

penalităților pentru fiecare factură neachitată sau achitată cu întârziere nu

poate depăși valoarea cuprinsă în respectiva factură, iar valoarea per total a

penalităților în situația mai multor facturi neachitate ori achitate cu

întârziere nu poate depăși cuantumul debitului total cuprins în respectivele

facturi, asupra căruia s-au calculat penalitățile.

Or, în condițiile în

care instanța de apel a limitat cuantumul penalităților de întârziere la cel al

debitului principal, este evident că a avut în vedere voința reală a părților

contractante, dar și rezultatul interpretării clauzelor cuprinse în art. 21 din

contract, unele prin altele.

De altfel, raportat

la momentul perfectării convenției (14 decembrie 2002), se poate constata că

părțile nu au făcut altceva decât de a da eficiență dispozițiilor art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 469/2002 (în vigoare la acea dată) care prevedeau că totalul

penalităților în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt

calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

În consecință,

instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 977 și art. 982 C. civ.,

dând eficiență prevederilor art. 969 C. civ. ce reglementează forța obligatorie

a convenției părților, motiv pentru care Înalta Curte apreciază ca nefondate

criticile, urmând a respinge recursul ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC T.F. SA PITEȘTI, PRIN LICHIDATOR JUDICIAR

S.C.P. P.S. I.P.U.R.L. ȘI S.C.P. T.A. I.P.U.R.L. PITEȘTI împotriva deciziei nr.

15/A-C din 23 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 ianuarie 2012.