ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 121/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 121/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 29

ianuarie 2003, A.I. și A.E., au formulat contestație împotriva Deciziei nr.

A/9520 din 19 noiembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 privind oferta

M.A.N. de restituire prin echivalent pentru terenul situat în Municipiul

Constanța.

În fapt, petenții sau

învederat că prin notificarea formulată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001

au solicitat M.A.N. restituirea în natură a terenului în suprafață de

3.149,11mp (prin notificare s-a solicitat suprafața de 3.700 mp, însă, M.A.P.N.

deținând doar 3.149,11 mp, și-au restrâns pretenția la această suprafață).

Suprafața de teren

revendicată face parte din proprietatea reclamanților dobândită prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat la 7 aprilie 1950 și transcris în registrul de

transcripțiuni al grefei Tribunalului Județului Constanța.

Pârâtul M.A.P.N.,

prin decizia emisă, a propus două variante de despăgubire, ambele prin

echivalent și anume, acordarea de titluri de valoare nominală, folosite

exclusiv în procesul de privatizare, sau acțiuni la societățile comerciale

tranzacționate pe piața de capital, oferte respinse de către reclamanți, care

pretind restituirea în natură a terenului.

Prin sentința civilă

nr. 156 din 17 martie 2003, pronunțată în dosarul nr. 543/2003, Tribunalului

București, secția a V-a civila a respins ca tardiv formulată contestația,

excepția tardivității fiind pusă în discuția părților la cererea pârâtului

M.A.N. și admisă față de împrejurarea că decizia contestată a fost comunicată

contestatorilor la data de 25 noiembrie 2002, conform confirmării de primire

anexate cauzei, iar contestația a fost promovată la 29 ianuarie 2003, deci, cu

depășirea termenului legal de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din

Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri, la data de 10 iunie 2003, au declarat apel motivat apelanții A.I. și

A.E., greșita respingerea a contestației ca tardiv formulată.

Prin decizia civilă

nr. 1584 din 7 septembrie 2004, pronunțată în cauză, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii

de fond pe care a anulat-o, reținând cauza pentru evocarea fondului, întrucât

din examinarea dispozițiilor art. 24 alin. (3) și (7) din Legea nr. 10/2001, a

reieșit că termenul de 30 de zile pentru depunerea contestației se calculează

de la data comunicării refuzului acceptării ofertei, iar în cauză contestația a

fost înregistrată la 29 ianuarie 2003, refuzul ofertei fiind înregistrat la 23

ianuarie 2003, astfel că termenul de 30 de zile a fost respectat.

Analizând

contestația, în apel, după anularea sentinței, curtea de apel a constatat

următoarele:

În evocarea fondului,

s-au administrat în cauză, probe cu înscrisuri și expertiză judiciară privind

identificarea imobilului teren, cât și a construcțiilor situate pe teren, dacă

acestea ocupă „funcțional" terenul în sensul art. 11 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001 și dacă este posibilă restituirea în natură a unei părți de teren

și varianta optimă de restituire parțială.

Prin Decizia nr.

A/9520 din 19 noiembrie 2002, M.A.N., la solicitarea reclamanților A.E. și A.I.

formulată prin notificare privind restituirea în natură a terenului în

suprafață de 3149,11 mp, situat în Constanța, a făcut o ofertă de restituire

prin echivalent „constând în acordarea de titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în cadrul procesului de privatizare, sau în acțiuni la societăți

comerciale tranzacționate pe piața de capital, în valoare de 6.533.899,392 lei

la data de 14 iunie 2002.

În art. 2 al

deciziei, s-a precizat că restituirea în natură a terenului de 3149,11 mp,

astfel cum a fost identificat prin raport de expertiză tehnică judiciară, nu

este posibilă, întrucât „terenul este încorporat în curtea Spitalului Militar

Constanța și este afectat de utilități ale acestuia, inclusiv Policlinică și

Secții Medicale, depozite și bloc alimentar și, drept urmare, este necesar M.A.N.

în vederea activităților de interes public, încadrându-se în prevederile art.

16 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001.

În aceeași

dispoziție, s-a precizat că terenul este inclus în inventarul bunurilor care

alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1326/2001;

ulterior, acest act normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 45/2003, pentru

aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, imobilul în

litigiu.

La termenul din 13

septembrie 2005, reclamanții, prin avocat, au solicitat acordarea unui termen

pentru ca litigiul să fie soluționat pe cale amiabilă, cerere menținută de

ambele părți și la termenele ulterioare din 25 octombrie 2005, 6 decembrie 2005

și 7 martie 2006, când, cu acordul părților, în temeiul art. 242 pct. 1 C.

proc. civ., cauza a fost suspendată.

Ca dovadă a

concilierii părților, pentru soluționarea amiabilă a litigiului s-a depus

adresa din 16 noiembrie 2005, emisă de M.A.P.N., potrivit cu care, la data

emiterii deciziei contestate, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 a avut în

vedere varianta compensării cu un alt bun imobil, măsură reparatorie prevăzută

și anterior apariției Legii nr. 247/2005, dar care nu s-a materializat,

întrucât pârâtul nu deține în zonă terenuri disponibile. Cauza a fost repusă pe

rol la data de 12 iunie 2007, în condițiile art. 245 pct. 1 C. proc. civ.

Apelanții A.I. și

A.E. au depus o precizare a acțiunii privind situația terenului revendicat, în

sensul că prin Decretul nr. 208/1951 li s-a expropriat suprafața de 4.482 mp,

iar prin Decretul nr. 225/1956 le-a fost restituită suprafața de 782 mp, pe

care au vândut-o ulterior; prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, apelanților le-a fost restituită suprafața de teren de 463 mp,

astfel că suprafața de teren rămasă nerestituită este de 3.237 mp.

În vederea

identificării terenului și stabilirii vecinătăților, s-a efectuat expertiza

tehnică topografică de către expert C.N., care a constatat că terenul

revendicat este situat în incinta Spitalului Militar pe o suprafață de 3.316

mp, vecinătățile și lungimile laturilor fiind cele consemnate în planul de

identificare a imobilului (anexa 1); s-a constatat că pe teren există 7 corpuri

de clădire, astfel cum sunt detaliate în expertiză; același expert a propus

două variante de retrocedare a terenului neocupat funcțional, cu precizările

corespunzătoare menționate la pct. 4 și 5 din expertiză.

În raportul de

expertiză tehnică construcții efectuat de expert G.C., s-a reținut că pe

terenul în litigiu situat în Constanța, „au fost identificate 6 construcții,

dintre care 3 au fost edificate în conformitate cu dispozițiile legale

referitoare la autorizarea construcțiilor cu caracter militar, conform

susținerii pârâtului.”

S-a precizat,

totodată, că pârâtul renunță la cele două construcții împrejurare ce nu

afectează organizarea și funcționarea complexului, construcțiile nefiind

„elemente de bază în organizarea spitalului.”

Același expert a

concluzionat în sensul că întregul complex dispune de spații libere ce pot fi

restituite în schimbul suprafețelor ocupate, fără ca activitatea și

funcționalitatea spitalului să fie afectate, astfel cum a propus expertul

topograf C.N. în variantele raportului său de expertiză; pe de altă parte,

rețelele de instalații de pe terenul ce urmează a fi atribuit reclamanților și

care deservesc spitalul, pot fi deviate.

Instanța de apel a

încuviințat obiecțiuni ambelor părți la care cei doi experți au răspuns.

La data de 3

octombrie 2008 a decedat reclamanta A.E., calitatea procesuală activă fiind

transmisă succesorilor acesteia, D.F.M. și A.V. domiciliat în Statele Unite,

calitatea acestora fiind atestată prin certificatul de calitate de moștenitor

emis de B.N.P. E.T. Constanța la data de 10 martie 2009.

Contestația formulată

de reclamanți a fost găsită neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

reținut că prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se consacră principiul

restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența legii, și numai în

ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, urmează să se acorde

alte măsuri reparatorii prevăzute de lege.

Imposibilitatea

restituirii în natură vizează o multitudine de situații, respectiv, și aceea în

care imobilul solicitat este afectat utilității publice, iar restituirea

parțială  ar afecta funcționalitatea imobilului, în întregul său, ca în speță,

astfel cum rezultă din lotizările propuse de experți.

Pe de altă parte, în

legătură cu imobilul revendicat, s-au emis succesiv, hotărâri de guvern prin

care terenul reprezentând curtea Spitalului Militar Constanța și afectat de

utilități ale acestuia - policlinică, secții medicale, depozite și bloc

alimentar, este inclus în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al

statului.

Curtea de apel a

apreciat că, din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză, dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată privind

restituirea în natură către fostul proprietar a imobilului, având destinația

prevăzută în Anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 a legii, cu obligația menținerii

afectațiunii sale, pe o perioadă de 5 ani.

În consecință, din

coroborarea probelor administrate, instanța de apel a constatat că restituirea

în natură nu este posibilă, întrucât ar fi afectată funcționalitatea

imobilului, dată fiind destinația sa.

Astfel, din schița

anexă a expertizei tehnice topografice, a rezultat că nu există teren liber, în

sensul art. 10 din lege, întrucât edificarea clădirilor s-a făcut conform

necesității asigurării funcționalității unități spitalicești, terenul fiind,

așadar, afectat de servituți legale.

Or, în această

ipoteză, art. 10 alin. (2) prevede imperativ că în această situație, persoanele

îndreptățite vor fi despăgubite prin măsuri reparatorii, ce se stabilesc în

echivalent.

Variantele de atribuire,

propuse de către expertul topograf C.N., au fost contrazise de către pârât, în

sensul că devierea rețelelor de utilități și alcătuirea constructivă a

pavilionului, cât și a celorlalte construcții, nu fac posibilă restituirea în

natură.

Instanța de apel a

mai reținut că din nici o probă administrată nu a rezultat că aceste

construcții nu ar mai fi necesare unității deținătoare, potrivit scopului

pentru care au fost edificate.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, prevalându-se, prin

memorii de recurs separate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții au învederat că hotărârea recurată a fost dată

cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., întrucât prin sentința civilă nr. 156 din 17 martie 2003 pronunțată

de Tribunalul București, secția IV-a civilă a fost admisă excepția tardivității

contestației.

Or, potrivit art. 297

alin. (1) C. proc. civ. reiese că în apel se impunea soluția de trimitere a

cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât pricina a fost soluționată

fără a se intra în cercetarea fondului.

Pe de altă parte, se

arată că în mod greșit instanța de apel a respins probele administrate și a

apreciat că terenul nu se poate restitui în natură.

Astfel, s-a reținut

în cauză că terenul situat în B-dul Mangalia a fost expropriat în baza

Decretului nr. 208/1951 care stabilea ca beneficiar M.C.I., ulterior M.A.P.N.

potrivit Decretului 11 din 16 ianuarie 1953, acte normative care nu au fost

depuse la dosar, ci acestea au fost menționate de intimatul pârât în cuprinsul

unor adrese emise de acesta.

Intimatul pârât M.A.P.N.

nu a putut prezenta un titlu pentru deținerea imobilului, iar împrejurarea

acesta apare într-o hotărâre de guvern care menționează, printre bunurile din

domeniul public al statului, și terenul în cauză, nu aduce consolidarea unui

drept de proprietate exercitat, în tot acest interval de timp, fără titlu.

Pe de altă parte,

faptul că terenul aparține domeniului public nu constituie o interdicție

absolută în sensul imposibilității restituirii terenului în natură.

Art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor

preluate abuziv de stat și numai în subsidiar pentru cazul în care această

măsură nu este posibilă, se acordă despăgubiri.

Decizia emisă de

intimat în soluționarea notificării reclamanților nu a respectat dispozițiile

legale, deoarece pârâtul nu a făcut niciodată dovada că nu ar deține terenuri

libere care pot fi acordate.

Instanța de apel a

încuviințat efectuarea a două expertize prin care să se identifice terenul și

pe baza constatărilor nemijlocite a specialiștilor să rezulte în ce măsură se

justifică retrocedarea efectivă în natură a terenului.

În aceste condiții.

Curtea de apel a făcut o apreciere greșită a probelor, considerând în lipsa

oricăror dovezi temeinice că nu este posibilă restituirea în natură nici în

parte, deși însuși intimatul M.A.P.N. a confirmat la dosar apel, prin

obiecțiunile formulate la raportul de expertiză că singura posibilitate viabilă

de restituire în natură și cu care a fost de acord este cea evidențiată de

către expert C.N.

Recurenții susțin că

este de remarcat justețea tehnică a variantei propuse prin raportul de expertiză

și a posibilității reale de restituire în natură în două loturi, cu atât mai

mult cu cât pe unul dintre loturi se găsește o construcție cu învelitoare din

azbociment ondulat, material prohibit în prezent din cauza efectului nociv al

azbestului asupra sănătății, sens în care dispune și H.G. nr. 124/2003 privind

prevenirea, reducerea poluării mediului cu azbest care reprezintă o transpunere

în legislația națională a Directivei C.E.E. nr. 87/217 privind prevenirea și

reducerea poluării mediului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților

Europene (J.O.C.E.) nr. L 987.

În mod greșit

instanța de judecată a respins variantele de atribuire propuse de către

expertul topograf C.N. pentru simplul motiv că au fost contrazise de pârât,

ceea ce nu poate constitui un temei suficient și pertinent pentru a respinge

cererea de restituire în natură și înlăturarea dreptului reclamanților de a

beneficia de propriul teren preluat abuziv.

De asemenea, instanța

în mod greșit a apreciat că din nici o probă administrată nu rezultă că

respectivele construcții, aflate pe terenul revendicat, nu ar mai fi necesare

unității deținătoare.

Acest punct de vedere

este contrar spiritului Legii nr. 10/2001, dându-se prioritate principiului

subsidiar de acordare de despăgubiri în detrimentul principiului restituirii în

natură și dreptului persoanei deposedate de a beneficia de proprietatea sa în

natură.

Din probele

administrate și cele 4 variante de restituire în natură reiese faptul că s-a

ținut cont de unele construcții care au caracter funcțional și care într-adevăr

nu se pot restitui: spital-corp, Centrala termică, Baraca metalică, Magazie,

acestora fiindu-le afectat în continuare teren suficient pentru desfășurarea

activităților specifice.

Recurenții conchid

că, din acest punct de vedere, soluția instanței este nemotivată și contrară

concluziilor stabilite prin cele două expertize efectuate în cauză.

Prin motivele sale de

recurs, recurenta reclamantă D.F.M. adaugă că în mod greșit instanța de apel a

reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 în condițiile în care, ipoteza prevăzută de această normă presupune

ca noile construcții să fi fost autorizate în condițiile prevăzute de lege.

În aceste

circumstanțe, recurenta consideră că în speță sunt incidente prevederile art.

10 alin. (3) din lege, în sensul că terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate, precum și construcții ușoare sau demontabile, se restituie în

natură.

Pentru cazul în care

instanța de recurs va considera că nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin.

(3), ci ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta solicită a se

constata că în mod greșit nu au fost valorificate variantele de restituire

propuse de expertul topo în răspunsul la obiecțiuni; totodată, se reia

susținerea potrivit căreia însuși intimatul a fost de acord cu varianta 2 de

restituire, astfel că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală.

Aceeași recurentă

face trimitere la jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Intimatul pârât a

formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei

recurate și, în consecință, respingerea recursurilor ca nefondate.

În recurs, s-au

administrat probe suplimentare cu privire la destinația actuală a imobilului și

la împrejurarea dacă acesta mai este necesar intimatului în desfășurarea

activității sale; asemenea înscrisuri au fost depuse cu opisul de la dosar

recurs, înscrisuri anexate la dosar recurs.

Totodată, față de

prima critică susținută prin motivele de recurs (greșita aplicare a

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.), Înalta Curte, la termenul din

6 noiembrie 2009 a pus în vedere recurenților să precizeze dacă au înțeles să

atace cu recurs și prima decizie pronunțată de instanța de apel (de anulare a

sentinței tribunalului), respectiv, decizia civilă nr. 1584 din 7 septembrie

2004).

La termenul de

judecată din 12 martie 2010, au precizat că nu au înțeles să recureze și

decizia anterior menționată, astfel că, la același moment, au arătat că renunță

la prima critică formulată prin motivele de recurs.

Recursurile formulate

sunt nefondate, potrivit celor ce succed.

Prin notificarea

formulată de reclamanții inițiali ai pricinii (A.E. și A.I.) s-a solicitat

intimatului restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.149,11 mp,

situat în jud. Constanța, Mun. Constanța, Bd. Mamaia.

Această notificare a

fost soluționată de intimat prin decizia nr. 9520 din 19 noiembrie 2002 în

sensul propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, titluri de

valoare nominală sau acțiuni la societățile tranzacționate pe piața de capital,

având în vedere redactarea legii de la data emiterii deciziei contestate în

prezenta cauză.

Instanța de apel este

cea care a evaluat legalitatea și temeinicia deciziei contestate, având în

vedere că prima instanță a pronunțat sentința pe calea excepției tardivității,

soluție ce a fost anulată de curtea de apel, cauza fiind reținută pentru

evocarea fondului, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea

sa de la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1584 din 7 septembrie 2004,

nerecurată prin prezentul recurs.

Pentru soluționarea

contestației instanța de apel era ținută de evaluările presupuse de rezolvarea

raportului reparatoriu, în condițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, era necesar a

se stabili modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului,

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii

stipulate de legea specială, după care trebuia a se verifica dacă intimatul a

identificat corect tipul de măsuri reparatorii permise de lege în raport de

situația de fapt a cauzei, cu observarea priorității reparației în natură,

astfel cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Se constată că prin

motivele de recurs formulate, recurenții pretind că imobilul a fost preluat de

stat fără titlu.

Deși instanța de apel

nu a stabilit în mod clar această circumstanță de fapt, Înalta Curte constată

că nu se verifică cele susținute de recurenți, în speță, fiind vorba despre o

preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. f) din lege, anume o preluare în baza

unui act normativ nepublicat, ceea ce este o ipoteză distinctă de cea prevăzută

de art. 2 lit. i), preluare fără titlu valabil, astfel cum au susținut

recurenții, actul normativ de preluare fiind depus la dosar, contrar celor

afirmate de recurenți.

Astfel, dreptul de

proprietate a fost dobândit de autorii recurenților prin contractul de vânzare

cumpărare din 7 aprilie 1950 transcris în registrul de transcripțiuni al grefei

Tribunalului Județului Constanța.

Preluarea terenului

în proprietatea statului a operat în baza Decretului nr. 208 din 22 noiembrie

1951 pentru exproprierea unor terenuri necesare M.C.I., în anexa Decretului

fiind menționată o suprafață expropriată de 4.482 mp, proprietatea soților A. din

Constanța.

Din această

suprafață, le-a fost restituită proprietarilor prin Decretul nr. 31 din 16

ianuarie 1968 o suprafață de 782,60 mp; prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă reclamanții au mai obținut restituirea unei suprafețe de teren

de 463 mp.

Obiectul litigiului

de față îl constituie diferența de teren nerestituit și neretrocedat

reclamanților, anume, suprafața de 3.149,11 mp deținută de intimatul pricinii,

astfel cum reiese din cuprinsul deciziei contestate.

Ulterior, prin

Decretul nr. 11/1953 de modificare a unor dispoziții ale Decretului nr.

208/1951, s-a prevăzut că terenurile din Constanța, se expropriază și se trec

în folosința M.F.A., iar pe acest teren s-a edificat Spitalul Militar din

Constanța, imobilul fiind, prin urmare, destinat unei cauze de utilitate

publică.

În consecință,

notificarea formulată de reclamanți trebuia soluționată în raport de

prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar nu în baza art. 10 din Legea nr.

10/2001.

Cererea de acordare a

măsurilor reparatorii trebuia evaluată prioritar din perspectiva restituirii în

natură, dată fiind prevalența măsurilor reparatorii în natură înscrisă ca

principiu în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Către o atare

finalitate nu se poate tinde decât verificându-se disponibilitatea acestuia la

momentul soluționării raportului de restituire, respectiv, dacă acesta

constituie teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, în contextul art. 11.

Raportul de expertiză

topo efectuat în cauză a evidențiat însă că acesta este afectat funcțional

lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, ceea ce se circumscrie

dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă decât

acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil.

Pentru o atare

concluzie este util a se observa expertiza topo efectuată în cauză, în special

reprezentarea conturului terenului solicitat spre restituire potrivit vechiului

său amplasament; variantele de restituire propuse de expert niciuna nu respectă

vechiul amplasament, nefiind deci, posibilă acordarea restituirii în natură

nici măcar parțial, dată fiind amplasarea și modalitatea în care sunt plasate

pe teren construcțiile ce compun obiectivul Spitalul Militar Constanța.

Varianta 2 de restituire

cu care se presupune că intimatul ar fi fost de acord (cu anumite amendamente),

date fiind cele învederate prin obiecțiunile de la dosar apel (care o fac să se

regăsească în conținutul variantei 3, redactată de expert după încuviințarea

obiecțiunilor la raportul de expertiză) nu respectă nici ea vechiul amplasament

al terenului, iar recurenții nu au solicitat și nici intimatul nu a indicat

care este situația juridică la zi a terenului limitrof celui care a aparținut

autorilor recurenților, teren care, de asemenea, face parte din incinta

Spitalului Militar Constanța.

În plus, Înalta Curte

constată că intimatul a susținut în mod constant că nu deține teren pentru

acordarea unor măsuri reparatorii în compensare (în speță nefiind îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 1 alin. (5) din lege), întrucât ceea ce s-a propus

prin variantele de restituire identificate de expert nu poate fi conceput, din

perspectiva legii de reparație, decât sub forma unor măsuri reparatorii în

compensare, combinate cu restituirea parțială în natură.

Prin urmare, dată

fiind incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Înalta

Curte constată a fi nefondate criticile recurenților privind incidența ipotezei

de la art. 10 alin. (2) sau a celei de la art. 10 alin. (3) din actul normativ

de referință, după cum este lipsită de relevanță și constatarea instanței de

apel în sensul apartenenței terenului la domeniul public al municipiului

Constanței, corect susținând recurenții că aceasta nu se constituia într-un

impediment la restituire, dacă acesta ar fi fost teren liber în sensul Legii nr.

10/2001.

Nici susținerile

întemeiate pe art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană nu se

verifică, întrucât norma europeană nu garantează redobândirea în natură a

dreptului confiscat de regimul anterior, statele semnatare ale Convenției având

o largă marjă de apreciere în reglementarea condițiilor în care acceptă

retrocedarea proprietăților preluate de vechiul regim, astfel că, fiecare

reclamant este ținut de îndeplinirea cerințelor prevăzute de legea națională

pentru a obține restituirea în natură, de parcurgerea procedurilor interne și

epuizarea căilor de atac.

Având în vedere cele

ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondate recursurile promovate de reclamanții cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții D.F.M. și A.V., împotriva deciziei nr. 207

din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.