ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 121/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 29 ianuarie 2003, A.I. și A.E., au formulat contestație împotriva Deciziei nr. A/9520 din 19 noiembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 privind oferta M.A.N. de restituire prin echivalent pentru terenul situat în Municipiul Constanța. În fapt, petenții sau învederat că prin notificarea formulată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 au solicitat M.A.N. restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.149,11mp (prin notificare s-a solicitat suprafața de 3.700 mp, însă, M.A.P.N. deținând doar 3.149,11 mp, și-au restrâns pretenția la această suprafață). Suprafața de teren revendicată face parte din proprietatea reclamanților dobândită prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 7 aprilie 1950 și transcris în registrul de transcripțiuni al grefei Tribunalului Județului Constanța.

Pârâtul M.A.P.N., prin decizia emisă, a propus două variante de despăgubire, ambele prin echivalent și anume, acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare, sau acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, oferte respinse de către reclamanți, care pretind restituirea în natură a terenului. Prin sentința civilă nr. 156 din 17 martie 2003, pronunțată în dosarul nr. 543/2003, Tribunalului București, secția a V-a civila a respins ca tardiv formulată contestația, excepția tardivității fiind pusă în discuția părților la cererea pârâtului M.A.N. și admisă față de împrejurarea că decizia contestată a fost comunicată contestatorilor la data de 25 noiembrie 2002, conform confirmării de primire anexate cauzei, iar contestația a fost promovată la 29 ianuarie 2003, deci, cu depășirea termenului legal de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 10 iunie 2003, au declarat apel motivat apelanții A.I. și A.E., greșita respingerea a contestației ca tardiv formulată. Prin decizia civilă nr. 1584 din 7 septembrie 2004, pronunțată în cauză, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii de fond pe care a anulat-o, reținând cauza pentru evocarea fondului, întrucât din examinarea dispozițiilor art. 24 alin. (3) și (7) din Legea nr. 10/2001, a reieșit că termenul de 30 de zile pentru depunerea contestației se calculează de la data comunicării refuzului acceptării ofertei, iar în cauză contestația a fost înregistrată la 29 ianuarie 2003, refuzul ofertei fiind înregistrat la 23 ianuarie 2003, astfel că termenul de 30 de zile a fost respectat.

Analizând contestația, în apel, după anularea sentinței, curtea de apel a constatat următoarele: În evocarea fondului, s-au administrat în cauză, probe cu înscrisuri și expertiză judiciară privind identificarea imobilului teren, cât și a construcțiilor situate pe teren, dacă acestea ocupă „funcțional" terenul în sensul art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și dacă este posibilă restituirea în natură a unei părți de teren și varianta optimă de restituire parțială. Prin Decizia nr. A/9520 din 19 noiembrie 2002, M.A.N., la solicitarea reclamanților A.E. și A.I.

formulată prin notificare privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 3149,11 mp, situat în Constanța, a făcut o ofertă de restituire prin echivalent „constând în acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în cadrul procesului de privatizare, sau în acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, în valoare de 6.533.899,392 lei la data de 14 iunie 2002. În art. 2 al deciziei, s-a precizat că restituirea în natură a terenului de 3149,11 mp, astfel cum a fost identificat prin raport de expertiză tehnică judiciară, nu este posibilă, întrucât „terenul este încorporat în curtea Spitalului Militar Constanța și este afectat de utilități ale acestuia, inclusiv Policlinică și Secții Medicale, depozite și bloc alimentar și, drept urmare, este necesar M.A.N.

în vederea activităților de interes public, încadrându-se în prevederile art. 16 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001. În aceeași dispoziție, s-a precizat că terenul este inclus în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1326/2001; ulterior, acest act normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 45/2003, pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, imobilul în litigiu. La termenul din 13 septembrie 2005, reclamanții, prin avocat, au solicitat acordarea unui termen pentru ca litigiul să fie soluționat pe cale amiabilă, cerere menținută de ambele părți și la termenele ulterioare din 25 octombrie 2005, 6 decembrie 2005 și 7 martie 2006, când, cu acordul părților, în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc.

civ., cauza a fost suspendată. Ca dovadă a concilierii părților, pentru soluționarea amiabilă a litigiului s-a depus adresa din 16 noiembrie 2005, emisă de M.A.P.N., potrivit cu care, la data emiterii deciziei contestate, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 a avut în vedere varianta compensării cu un alt bun imobil, măsură reparatorie prevăzută și anterior apariției Legii nr. 247/2005, dar care nu s-a materializat, întrucât pârâtul nu deține în zonă terenuri disponibile. Cauza a fost repusă pe rol la data de 12 iunie 2007, în condițiile art. 245 pct. 1 C. proc. civ. Apelanții A.I. și A.E.

au depus o precizare a acțiunii privind situația terenului revendicat, în sensul că prin Decretul nr. 208/1951 li s-a expropriat suprafața de 4.482 mp, iar prin Decretul nr. 225/1956 le-a fost restituită suprafața de 782 mp, pe care au vândut-o ulterior; prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, apelanților le-a fost restituită suprafața de teren de 463 mp, astfel că suprafața de teren rămasă nerestituită este de 3.237 mp.

În vederea identificării terenului și stabilirii vecinătăților, s-a efectuat expertiza tehnică topografică de către expert C.N., care a constatat că terenul revendicat este situat în incinta Spitalului Militar pe o suprafață de 3.316 mp, vecinătățile și lungimile laturilor fiind cele consemnate în planul de identificare a imobilului (anexa 1); s-a constatat că pe teren există 7 corpuri de clădire, astfel cum sunt detaliate în expertiză; același expert a propus două variante de retrocedare a terenului neocupat funcțional, cu precizările corespunzătoare menționate la pct. 4 și 5 din expertiză.

În raportul de expertiză tehnică construcții efectuat de expert G.C., s-a reținut că pe terenul în litigiu situat în Constanța, „au fost identificate 6 construcții, dintre care 3 au fost edificate în conformitate cu dispozițiile legale referitoare la autorizarea construcțiilor cu caracter militar, conform susținerii pârâtului.” S-a precizat, totodată, că pârâtul renunță la cele două construcții împrejurare ce nu afectează organizarea și funcționarea complexului, construcțiile nefiind „elemente de bază în organizarea spitalului.” Același expert a concluzionat în sensul că întregul complex dispune de spații libere ce pot fi restituite în schimbul suprafețelor ocupate, fără ca activitatea și funcționalitatea spitalului să fie afectate, astfel cum a propus expertul topograf C.N.

în variantele raportului său de expertiză; pe de altă parte, rețelele de instalații de pe terenul ce urmează a fi atribuit reclamanților și care deservesc spitalul, pot fi deviate. Instanța de apel a încuviințat obiecțiuni ambelor părți la care cei doi experți au răspuns. La data de 3 octombrie 2008 a decedat reclamanta A.E., calitatea procesuală activă fiind transmisă succesorilor acesteia, D.F.M. și A.V. domiciliat în Statele Unite, calitatea acestora fiind atestată prin certificatul de calitate de moștenitor emis de B.N.P. E.T. Constanța la data de 10 martie 2009. Contestația formulată de reclamanți a fost găsită neîntemeiată pentru următoarele considerente: Instanța de apel a reținut că prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se consacră principiul restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența legii, și numai în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege.

Imposibilitatea restituirii în natură vizează o multitudine de situații, respectiv, și aceea în care imobilul solicitat este afectat utilității publice, iar restituirea parțială ar afecta funcționalitatea imobilului, în întregul său, ca în speță, astfel cum rezultă din lotizările propuse de experți. Pe de altă parte, în legătură cu imobilul revendicat, s-au emis succesiv, hotărâri de guvern prin care terenul reprezentând curtea Spitalului Militar Constanța și afectat de utilități ale acestuia - policlinică, secții medicale, depozite și bloc alimentar, este inclus în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului.

Curtea de apel a apreciat că, din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată privind restituirea în natură către fostul proprietar a imobilului, având destinația prevăzută în Anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 a legii, cu obligația menținerii afectațiunii sale, pe o perioadă de 5 ani. În consecință, din coroborarea probelor administrate, instanța de apel a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât ar fi afectată funcționalitatea imobilului, dată fiind destinația sa. Astfel, din schița anexă a expertizei tehnice topografice, a rezultat că nu există teren liber, în sensul art. 10 din lege, întrucât edificarea clădirilor s-a făcut conform necesității asigurării funcționalității unități spitalicești, terenul fiind, așadar, afectat de servituți legale.

Or, în această ipoteză, art. 10 alin. (2) prevede imperativ că în această situație, persoanele îndreptățite vor fi despăgubite prin măsuri reparatorii, ce se stabilesc în echivalent. Variantele de atribuire, propuse de către expertul topograf C.N., au fost contrazise de către pârât, în sensul că devierea rețelelor de utilități și alcătuirea constructivă a pavilionului, cât și a celorlalte construcții, nu fac posibilă restituirea în natură. Instanța de apel a mai reținut că din nici o probă administrată nu a rezultat că aceste construcții nu ar mai fi necesare unității deținătoare, potrivit scopului pentru care au fost edificate. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, prevalându-se, prin memorii de recurs separate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au învederat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin sentința civilă nr. 156 din 17 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă a fost admisă excepția tardivității contestației. Or, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ. reiese că în apel se impunea soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât pricina a fost soluționată fără a se intra în cercetarea fondului. Pe de altă parte, se arată că în mod greșit instanța de apel a respins probele administrate și a apreciat că terenul nu se poate restitui în natură.

Astfel, s-a reținut în cauză că terenul situat în B-dul Mangalia a fost expropriat în baza Decretului nr. 208/1951 care stabilea ca beneficiar M.C.I., ulterior M.A.P.N. potrivit Decretului 11 din 16 ianuarie 1953, acte normative care nu au fost depuse la dosar, ci acestea au fost menționate de intimatul pârât în cuprinsul unor adrese emise de acesta. Intimatul pârât M.A.P.N. nu a putut prezenta un titlu pentru deținerea imobilului, iar împrejurarea acesta apare într-o hotărâre de guvern care menționează, printre bunurile din domeniul public al statului, și terenul în cauză, nu aduce consolidarea unui drept de proprietate exercitat, în tot acest interval de timp, fără titlu. Pe de altă parte, faptul că terenul aparține domeniului public nu constituie o interdicție absolută în sensul imposibilității restituirii terenului în natură.

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat și numai în subsidiar pentru cazul în care această măsură nu este posibilă, se acordă despăgubiri. Decizia emisă de intimat în soluționarea notificării reclamanților nu a respectat dispozițiile legale, deoarece pârâtul nu a făcut niciodată dovada că nu ar deține terenuri libere care pot fi acordate. Instanța de apel a încuviințat efectuarea a două expertize prin care să se identifice terenul și pe baza constatărilor nemijlocite a specialiștilor să rezulte în ce măsură se justifică retrocedarea efectivă în natură a terenului. În aceste condiții. Curtea de apel a făcut o apreciere greșită a probelor, considerând în lipsa oricăror dovezi temeinice că nu este posibilă restituirea în natură nici în parte, deși însuși intimatul M.A.P.N.

a confirmat la dosar apel, prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză că singura posibilitate viabilă de restituire în natură și cu care a fost de acord este cea evidențiată de către expert C.N. Recurenții susțin că este de remarcat justețea tehnică a variantei propuse prin raportul de expertiză și a posibilității reale de restituire în natură în două loturi, cu atât mai mult cu cât pe unul dintre loturi se găsește o construcție cu învelitoare din azbociment ondulat, material prohibit în prezent din cauza efectului nociv al azbestului asupra sănătății, sens în care dispune și H.G. nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea poluării mediului cu azbest care reprezintă o transpunere în legislația națională a Directivei C.E.E.

nr. 87/217 privind prevenirea și reducerea poluării mediului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (J.O.C.E.) nr. L 987. În mod greșit instanța de judecată a respins variantele de atribuire propuse de către expertul topograf C.N. pentru simplul motiv că au fost contrazise de pârât, ceea ce nu poate constitui un temei suficient și pertinent pentru a respinge cererea de restituire în natură și înlăturarea dreptului reclamanților de a beneficia de propriul teren preluat abuziv. De asemenea, instanța în mod greșit a apreciat că din nici o probă administrată nu rezultă că respectivele construcții, aflate pe terenul revendicat, nu ar mai fi necesare unității deținătoare. Acest punct de vedere este contrar spiritului Legii nr. 10/2001, dându-se prioritate principiului subsidiar de acordare de despăgubiri în detrimentul principiului restituirii în natură și dreptului persoanei deposedate de a beneficia de proprietatea sa în natură.

Din probele administrate și cele 4 variante de restituire în natură reiese faptul că s-a ținut cont de unele construcții care au caracter funcțional și care într-adevăr nu se pot restitui: spital-corp, Centrala termică, Baraca metalică, Magazie, acestora fiindu-le afectat în continuare teren suficient pentru desfășurarea activităților specifice. Recurenții conchid că, din acest punct de vedere, soluția instanței este nemotivată și contrară concluziilor stabilite prin cele două expertize efectuate în cauză. Prin motivele sale de recurs, recurenta reclamantă D.F.M. adaugă că în mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care, ipoteza prevăzută de această normă presupune ca noile construcții să fi fost autorizate în condițiile prevăzute de lege.

În aceste circumstanțe, recurenta consideră că în speță sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) din lege, în sensul că terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate, precum și construcții ușoare sau demontabile, se restituie în natură. Pentru cazul în care instanța de recurs va considera că nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3), ci ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta solicită a se constata că în mod greșit nu au fost valorificate variantele de restituire propuse de expertul topo în răspunsul la obiecțiuni; totodată, se reia susținerea potrivit căreia însuși intimatul a fost de acord cu varianta 2 de restituire, astfel că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală.

Aceeași recurentă face trimitere la jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Intimatul pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate și, în consecință, respingerea recursurilor ca nefondate. În recurs, s-au administrat probe suplimentare cu privire la destinația actuală a imobilului și la împrejurarea dacă acesta mai este necesar intimatului în desfășurarea activității sale; asemenea înscrisuri au fost depuse cu opisul de la dosar recurs, înscrisuri anexate la dosar recurs. Totodată, față de prima critică susținută prin motivele de recurs (greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.), Înalta Curte, la termenul din 6 noiembrie 2009 a pus în vedere recurenților să precizeze dacă au înțeles să atace cu recurs și prima decizie pronunțată de instanța de apel (de anulare a sentinței tribunalului), respectiv, decizia civilă nr. 1584 din 7 septembrie 2004). La termenul de judecată din 12 martie 2010, au precizat că nu au înțeles să recureze și decizia anterior menționată, astfel că, la același moment, au arătat că renunță la prima critică formulată prin motivele de recurs. Recursurile formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed. Prin notificarea formulată de reclamanții inițiali ai pricinii (A.E. și A.I.) s-a solicitat intimatului restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.149,11 mp, situat în jud. Constanța, Mun.

Constanța, Bd. Mamaia. Această notificare a fost soluționată de intimat prin decizia nr. 9520 din 19 noiembrie 2002 în sensul propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, titluri de valoare nominală sau acțiuni la societățile tranzacționate pe piața de capital, având în vedere redactarea legii de la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză. Instanța de apel este cea care a evaluat legalitatea și temeinicia deciziei contestate, având în vedere că prima instanță a pronunțat sentința pe calea excepției tardivității, soluție ce a fost anulată de curtea de apel, cauza fiind reținută pentru evocarea fondului, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea sa de la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1584 din 7 septembrie 2004, nerecurată prin prezentul recurs.

Pentru soluționarea contestației instanța de apel era ținută de evaluările presupuse de rezolvarea raportului reparatoriu, în condițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, era necesar a se stabili modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii stipulate de legea specială, după care trebuia a se verifica dacă intimatul a identificat corect tipul de măsuri reparatorii permise de lege în raport de situația de fapt a cauzei, cu observarea priorității reparației în natură, astfel cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Se constată că prin motivele de recurs formulate, recurenții pretind că imobilul a fost preluat de stat fără titlu.

Deși instanța de apel nu a stabilit în mod clar această circumstanță de fapt, Înalta Curte constată că nu se verifică cele susținute de recurenți, în speță, fiind vorba despre o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. f) din lege, anume o preluare în baza unui act normativ nepublicat, ceea ce este o ipoteză distinctă de cea prevăzută de art. 2 lit. i), preluare fără titlu valabil, astfel cum au susținut recurenții, actul normativ de preluare fiind depus la dosar, contrar celor afirmate de recurenți. Astfel, dreptul de proprietate a fost dobândit de autorii recurenților prin contractul de vânzare cumpărare din 7 aprilie 1950 transcris în registrul de transcripțiuni al grefei Tribunalului Județului Constanța.

Preluarea terenului în proprietatea statului a operat în baza Decretului nr. 208 din 22 noiembrie 1951 pentru exproprierea unor terenuri necesare M.C.I., în anexa Decretului fiind menționată o suprafață expropriată de 4.482 mp, proprietatea soților A. din Constanța. Din această suprafață, le-a fost restituită proprietarilor prin Decretul nr. 31 din 16 ianuarie 1968 o suprafață de 782,60 mp; prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă reclamanții au mai obținut restituirea unei suprafețe de teren de 463 mp. Obiectul litigiului de față îl constituie diferența de teren nerestituit și neretrocedat reclamanților, anume, suprafața de 3.149,11 mp deținută de intimatul pricinii, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei contestate.

Ulterior, prin Decretul nr. 11/1953 de modificare a unor dispoziții ale Decretului nr. 208/1951, s-a prevăzut că terenurile din Constanța, se expropriază și se trec în folosința M.F.A., iar pe acest teren s-a edificat Spitalul Militar din Constanța, imobilul fiind, prin urmare, destinat unei cauze de utilitate publică. În consecință, notificarea formulată de reclamanți trebuia soluționată în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar nu în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001. Cererea de acordare a măsurilor reparatorii trebuia evaluată prioritar din perspectiva restituirii în natură, dată fiind prevalența măsurilor reparatorii în natură înscrisă ca principiu în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Către o atare finalitate nu se poate tinde decât verificându-se disponibilitatea acestuia la momentul soluționării raportului de restituire, respectiv, dacă acesta constituie teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, în contextul art. 11. Raportul de expertiză topo efectuat în cauză a evidențiat însă că acesta este afectat funcțional lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, ceea ce se circumscrie dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă decât acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil.

Pentru o atare concluzie este util a se observa expertiza topo efectuată în cauză, în special reprezentarea conturului terenului solicitat spre restituire potrivit vechiului său amplasament; variantele de restituire propuse de expert niciuna nu respectă vechiul amplasament, nefiind deci, posibilă acordarea restituirii în natură nici măcar parțial, dată fiind amplasarea și modalitatea în care sunt plasate pe teren construcțiile ce compun obiectivul Spitalul Militar Constanța.

Varianta 2 de restituire cu care se presupune că intimatul ar fi fost de acord (cu anumite amendamente), date fiind cele învederate prin obiecțiunile de la dosar apel (care o fac să se regăsească în conținutul variantei 3, redactată de expert după încuviințarea obiecțiunilor la raportul de expertiză) nu respectă nici ea vechiul amplasament al terenului, iar recurenții nu au solicitat și nici intimatul nu a indicat care este situația juridică la zi a terenului limitrof celui care a aparținut autorilor recurenților, teren care, de asemenea, face parte din incinta Spitalului Militar Constanța.

În plus, Înalta Curte constată că intimatul a susținut în mod constant că nu deține teren pentru acordarea unor măsuri reparatorii în compensare (în speță nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1 alin. (5) din lege), întrucât ceea ce s-a propus prin variantele de restituire identificate de expert nu poate fi conceput, din perspectiva legii de reparație, decât sub forma unor măsuri reparatorii în compensare, combinate cu restituirea parțială în natură.

Prin urmare, dată fiind incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată a fi nefondate criticile recurenților privind incidența ipotezei de la art. 10 alin. (2) sau a celei de la art. 10 alin. (3) din actul normativ de referință, după cum este lipsită de relevanță și constatarea instanței de apel în sensul apartenenței terenului la domeniul public al municipiului Constanței, corect susținând recurenții că aceasta nu se constituia într-un impediment la restituire, dacă acesta ar fi fost teren liber în sensul Legii nr. 10/2001.

Nici susținerile întemeiate pe art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană nu se verifică, întrucât norma europeană nu garantează redobândirea în natură a dreptului confiscat de regimul anterior, statele semnatare ale Convenției având o largă marjă de apreciere în reglementarea condițiilor în care acceptă retrocedarea proprietăților preluate de vechiul regim, astfel că, fiecare reclamant este ținut de îndeplinirea cerințelor prevăzute de legea națională pentru a obține restituirea în natură, de parcurgerea procedurilor interne și epuizarea căilor de atac. Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile promovate de reclamanții cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții D.F.M. și A.V., împotriva deciziei nr. 207 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.