ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 540/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 184 din

27 aprilie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta SC

E.R. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare

Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de control judiciar a reținut că prin acțiunea în contencios-administrativ

reclamanta SC E.R. SRL a solicitat anularea parțială a deciziei de impunere nr.

714 din 27 iulie 2007 emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr.

49787/SIF1 din 27 iulie 2007 întocmit de D.G.F.P. CLUJ cu consecința

desființării parțiale a actului administrativ fiscal, sub aspectul considerării

ca nedeductibile a cheltuielilor arătate în capitolul III pct. 3.1 lit. a) din

raportul fiscal pentru suma de 751.298 lei compusă din: 526.741 lei impozit pe

profit și 174.618 lei majorări de întârziere aferente.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului fiscal efectuat pentru

perioada 28 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2006 i s-au stabilit obligații fiscale

suplimentare constând în impozit pe profit cu majorări de întârziere aferente

perioadei. Acestea provin din considerarea că nedeductibile fiscal a unor

cheltuieli aferente unor servicii prestate de societatea mamă germană apreciate

de echipa de control ca fiind servicii de administrare și conducere din

interiorul grupului de societăți supuse restricțiilor de deductibilitate prevăzute

de pct. 41 din Normele de aplicare ale Codului fiscal aprobate prin H.G. nr.

44/2004, cheltuieli nedeductibile în cuantum de 3.305.474 lei.

Prin sentința civilă

numărul 705 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamanta SC E.

România SRL, sentință recurată de către reclamantă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3121 din 4 iunie 2009, a admis recursul declarat de către SC E. România SRL, a casat sentința atacată și a trimis

cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

Pentru hotărî astfel,

instanța de control judiciar a reținut că sentința de fond nu este motivată, nu

cuprinde argumentele pe care se sprijină, fiind astfel încălcat dreptul la un

proces echitabil.

Instanța de recurs a

mai apreciat că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, în acest

sens fiind necesară o expertiză tehnică în specialitatea contabilitate,

stabilind această obligație instanței de fond.

Rejudecând cauza, după

analizarea raportului de expertiză contabilă efectuat și raportându-se la

dispozițiile legale incidente, Curtea de Apel a apreciat că nu există probele

necesare pentru a califica cheltuielile pretinse de către reclamanta SC E.

România SRL ca fiind deductibile conform criteriilor impuse de dispozițiile

art. 48, Titlul al II-lea din H.G. 44/2004.

În opinia instanței

de fond, aspectele relevate în cuprinsul expertizei contabile nu fac dovada

prestării efective a serviciilor, ci doar dovada facturării acestor servicii,

Curtea concluzionând că expertul nu a reușit să ofere un răspuns pertinent și

să prezinte concluzii însoțite de un material probator adecvat în elucidarea

acestei probleme.

A arătat prima

instanță că înscrisurile depuse în probațiune de către reclamantă, într-un

volum consistent atașat dosarului, cuprind doar o enumerare unilaterală de

pretinse activități, fără nici o dovadă că acele activități au fost efectiv

prestate, nefiind prezentate situații de lucrări, procese-verbale de recepție,

rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale

corespunzătoare.

Mai mult, a mai

arătat Curtea, toate aceste servicii sunt pretins prestate de către anumite

persoane fizice pentru care nu există nici o dovadă că sunt angajate ale societății

prestatoare de servicii.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs în termenul legal reclamanta SC E. România SRL,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de

fond a reținut greșit starea de fapt și a interpretat greșita norma legală, nu

a ținut cont de argumentele expuse și de probațiunea existentă la dosar și în

consecință, a pronunțat o soluție greșită.

În acest sens,

recurenta a susținut că din probatoriul administrat în cauză rezultă că suma în

discuție reprezintă cheltuieli deductibile fiscal, fiind aferentă unor servicii

efectiv prestate pentru care au fost încheiate contracte specifice fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de legislația fiscală aplicabilă.

Recurenta apreciază

că sentința pronunțată de instanța de fond nu este motivată în drept și în fapt

încălcându-se normele imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. și totodată instanța de fond a dat o interpretare pertinentă probei

cu expertiza contabilă, înlăturând nemotivat concluziile expertului, încălcând

prevederile art. 212 C. proc. civ. cât și dispozițiile art. 120 alin. (4) și

(5).

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Intimatele-pârâte

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj și Agenția Națională de

Administrare Fiscală au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea

recursului formulat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate

de instanța de fond, susținând în esență că, în mod corect s-a reținut prin

sentința criticată, faptul că nu există probele necesare pentru a califica

aceste pretinse cheltuieli, ca fiind deductibile conform criteriilor impuse de

dispozițiile art. 48 Titlul II din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Analizând sentința

atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente cât

și în raport de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., se constată că

recursul formulat în cauză este nefondat.

Astfel, în ceea ce

privește criticile recurentei-reclamante cu privire la nemotivarea hotărârii

pronunțate de către instanța de fond, Înalta Curte le apreciază ca fiind,

nefondate.

Dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., consacră principiul conform căruia hotărârile judecătorești

trebuie să fie motivate, pentru a se asigura o bună administrare a justiției și

pentru a se putea exercita controlul judiciar.

În speță, se constată

că instanța de fond a respectat cerințele impuse de dispozițiile legale mai sus

menționate, întrucât în cuprinsul hotărârii sunt expuse corespunzător

argumentele care determină formarea convingerii instanței, judecătorul fondului

cauzei prezentând toate elementele care l-au condus la concluzia respingerii

cererii.

Nici criticile

subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și art. 304

1

C. proc. civ., nu sunt fondate, pentru motivele care vor fi expuse în

continuare.

Cu ocazia rejudecării

cauzei în fond după casare, instanța de fond a procedat la administrarea unei

expertize tehnice de specialitate, conformându-se dispozițiilor stabilite prin

Decizia nr. 3121 din 4 iunie 2009 în baza dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., expertiză care urma a stabili caracterul deductibil sau

nedeductibil al sumelor refuzate la deducere de către organul de control,

analiză care urma a fi efectuată prin prisma criteriilor instituite de dispozițiile

H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor Metodologice a Codului fiscal pct. 48

al Titlului al II-lea.

Potrivit acestor

prevederi, pentru a fi deductibile cheltuielile efectuate cu serviciile de

management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii trebuiesc îndeplinite

cumulativ mai multe condiții, respectiv serviciile trebuie să fie efectiv

prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat de părți,

justificarea prestării efective a serviciilor prin situații de lucrări, procese

verbale de recepție, rapoarte de lucru, studiu de fezabilitate, de piață, etc.,

iar contribuabilul are obligația de a dovedi necesitatea efectuării

cheltuielilor respective prin specificul activității desfășurate.

În cauză, instanța de

fond nu și-a însușit concluziile raportului de expertiză efectuat, întrucât

acesta nu a răspuns condițiilor legale mai sus menționate, pentru a fi

considerate ca deductibile cheltuielile respective.

Aprecierea instanței

de fond în sensul că nu pot fi considerate ca fiind prestate serviciile

respective, în lipsa documentelor justificative care să constituie dovada

efectivă a efectuării acestora este corectă, având în vedere dispozițiile pct. 48

din H.G. nr. 44/2004.

Criticile recurentei

referitoare la neînsușirea concluziilor raportului de expertiză sunt nefondate

întrucât instanța de fond, a înlăturat motivat aceste concluzii, având în

vedere că din documentația enumerată de către expert nu rezultă îndeplinirea

condițiilor legale, prestarea serviciilor respective nefiind dovedită prin

situații de lucrări, procese verbale de recepție, studii de fezabilitate sau

orice materiale corespunzătoare.

În consecință, Înalta

Curte reține că sunt nefondate motivele de recurs invocate, iar în speță nu

există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, în

baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 din

Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul declarat

de recurenta-reclamantă SC E.R. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de către recurenta-reclamantă SC E.R. SRL împotriva sentinței civile

nr. 184 din data de 24 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2011.