ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3952/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3952/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 1031 din 09 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului

4 București, în Dosar nr. 50/4/2008, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul D.D.,

pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306

C. pen.

Instanța a luat act că partea vătămată D.D.M. prin

reprezentant legal I.C.C., nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond

a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 4

din 27 decembrie 2008 din Dosarul de urmărire nr. 7499/P/2004 a fost trimis în

judecata, în stare de libertate, inculpatul D.D. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 306 C. pen.

Prin actul de sesizare s-a reținut că inculpatul ar

fi întrebuințat violențe fizice și verbale față de minorul D.D.M., până în luna

aprilie 2004, când mama acestuia, I.C.C. a părăsit domiciliul conjugal împreună

cu minorul, ulterior divorțând de inculpat. S-a arătat că la momentul când

inculpata a fost adăpostită la așezământul social P.l.M. pentru mame și copii,

victime ale violenței în familie, s-a constatat că minorul se află într-o stare

avansată de traumatizare psihică, iar inculpatul a încercat să pătrundă cu

forța în așezământ ceea ce a determinat părăsirea acestuia de mamă și copil,

aceștia fiind adăpostiți în Adăpostul Fundației S., minorul beneficiind de

asistență psihologică. S-a arătat în rechizitoriu că inculpatul a manifestat un

comportament neadecvat față de minor, față de declarația martorei M.I., care a

arătat că inculpatul a fost un copil nedorit, cu o copilărie nefericită și față

de declarația martorei D.D.M., care a arătat că acesta ar fi violat-o la vârsta

de 8 ani. De asemenea, s-a arătat că din declarația martorilor audiați rezultă

că inculpatul manifesta repulsie față de copil, l-a trântit în pat, l-a

scuipat, l-a închis în debara, l-a ținut în întuneric, a aruncat apă rece peste

el pentru a-l trezi. S-a mai arătat că minorul a avut mai multe manifestări

nefirești constatate după ce a părăsit domiciliul conjugal spunând că acestea

(îndreptarea unei furculițe asupra altcuiva sau strângerea cu un cordon de gât)

ar fi fost făcute de „tata D.". Apoi s-a precizat că o bună perioadă de

timp minorul a suferit de enurezis, aceasta fiind o urmare a fricii pe care

inculpatul i-ar fi insuflat-o, copilul urinând pe el atunci când se certau

părinții săi de față cu el.

În raport de materialul probator administrat în

cauză, respectiv, plângerea și declarațiile părții vătămate, adrese ale

Patriarhiei Române - Asociația D., adeverințe medicale privind copilul minor și

alte acte medicale, rapoarte de evaluare ale minorului, fișă psihologică a

minorului, rapoarte de întrevedere și de evaluare a cazului privind pe I.C. și

D.D., mai multe hotărâri judecătorești privind pe minor, declarații de martor

precum și declarații inculpat, instanța de fond a apreciat că faptele

inculpatului nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de rele

tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 C. pen., motiv pentru care

acesta a fost achitat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul

de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și partea vătămată D.D.M. prin

reprezentant legal I.C.C.

Prin Decizia penală nr. 128/ A din 19 februarie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, s-au respins ca

nefondate apelurile declarate.

Pentru a pronunța această decizie Tribunalul a avut

în vedere următoarele: în mod corect, instanța de fond în raport de materialul probator

administrat în cauză, respectiv, plângerea și declarațiile părții vătămate,

adrese ale Patriarhiei Române Asociația D., adeverințe medicale privind copilul

minor și alte acte medicale, rapoarte de evaluare ale minorului, fișă

psihologică a minorului, rapoarte de întrevedere și de evaluare a cazului

privind pe I.C. și D.D., mai multe hotărâri judecătorești privind pe minor,

declarații de martor precum și declarații inculpat, a apreciat că faptele

inculpatului nu întrunesc elementele materiale ale infracțiunii de rele

tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 C. pen.

A mai reținut Tribunalul București că, din întregul

material administrat în cauză rezultă că între inculpat si fosta sa soție I.C.C.,

pe parcursul căsătoriei si conviețuirii în același imobil, au avut loc o serie

de certuri si divergențe cu privire la modul de viață pe care trebuie să-l ducă

o familie, certuri care posibil să se fi răsfrânt negativ și asupra dezvoltării

psihice a copilului, căsătoria dintre cei doi fiind desfăcută din culpă comună.

Tribunalul nu a primit motivele de apel formulate de

către Pachet si partea vătămată în sensul că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre nelegală si temeinică, apreciindu-se în mod just că nu pot fi

considerate obiective declarațiile martorilor D.M. (bunica copilului si mama

lui I.C.C., fosta soacră a inculpatului), I.G.M. (mătușa minorului), din motive

lesne de înțeles având în vedere legăturile de rudenie existente între

reprezentanta legală si acești martori. De asemenea, declarația martorei B.G. nu

prezintă aspecte relevante care să conducă la concluzia că inculpatul ar fi

exercitat asupra minorului agresiuni fizice sau psihice, martora întâlnind pe

copil la aproximativ o lună după ce acesta părăsise imobilul împreună cu mama

sa, martora la rândul ei, aflându-se într-o situație similară, adică locuind

într-un așezământ, mai mult decât atât, fiind martoră și în procesul de divorț

dintre inculpat și I.C., recunoscând că nu se află în relații foarte bune cu

inculpatul. De altfel, martora avea să declare în fața instanței de fond că, în

realitate, nu l-a văzut pe inculpat având un comportament agresiv în sensul de

a pătrunde cu forța în Așezământul unde locuia copilul său (astfel cum

declarase în faza de urmărire penală) ci cunoaște aceste aspecte de la

directoarea Așezământului.

De asemenea, Tribunalul a considerat că instanța de

fond în mod corect, a apreciat că concluziile rapoartelor psihologice efectuate

în cauză, ale căror concluzii atestă faptul că minorul ar suferi de diferite

afecțiuni psihice (rapoartele sunt totuși efectuate în afara cazurilor strict reglementate

de lege, respectiv, nu au fost efectuate de către I.N.M.L., reprezentanta

legală a minorului refuzând acest lucru) nu conduc în mod automat la ideea că

vinovat de acele afecțiuni s-ar face inculpatul. De altfel, un copil de la

vârsta de 2 ani care trăiește numai cu mama sa, este lesne de influențat în

gândire si comportament astfel încât, cu ușurință, i s-ar putea insufla

acestuia temerea, resentimente față de o anume persoană.

În concluzie, Tribunalul a apreciat că puternicele

resentimente din timpul căsătoriei și de după desfacerea acesteia prin divorț,

existente între foștii soți, au determinat-o și o determină pe reprezentanta

legală a minorului ca prin orice mijloace (civile sau penale) să împiedice pe

inculpat de a lua contact cu propriul copil, în acest sens fiind introdusă și

acțiunea civilă (suspendată în acest moment), reprezentanta legală fiind

perfect conștientă și dorind acest lucru pentru că obținerea interdicției

inculpatului de a avea legături cu copilul său ar constitui pentru inculpat un

imens prejudiciu afectiv și moral.

Împotriva sentinței penale și a deciziei penale au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea vătămată D.D.M.,

prin reprezentant legal.

Prin Decizia penală nr. 940 din 19 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-au admis recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de partea vătămată D.D.M.împotriva

sentinței penale nr. 1031 din 9 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului

4 București si a Deciziei penale nr. 128/A din 19 februarie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a penala. A fost casată decizia penală

atacată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor Parchetului și părții

vătămate la aceeași instanță, respectiv Tribunalul București. Pentru a pronunța

aceasta decizie Curtea, verificând actele și lucrările de la dosar, examinând

sentința penală și decizia penală recurate sub aspectul motivelor de recurs

invocate cât și din oficiu conform dispozițiilor art. 385

6

pct. 3 C.

proc. pen., a constatat că cele două recursuri declarate sunt întemeiate pentru

că Tribunalul București trebuia să examineze sentința penală din perspectiva

dispozițiilor art. 371 pct. 2 C. proc. pen. care prevăd că „instanța este

obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant

să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept".

Or, într-un prim aspect, Tribunalul nu a răspuns

argumentat la toatele motivele de apel invocate de Parchet, cel de-al treilea

motiv nefiind analizat sub nici o formă, cu toate că aceasta se impunea.

Potrivit acestui motiv de apel, instanța, în exercitarea rolului activ în

aflarea adevărului, ar fi trebuit să procedeze la ascultarea minorului D.D.M.

Pe de altă parte, nu există o motivare pertinentă a înlăturării din aprecierea

materialului probator a raporturilor de evaluare psihologică care, din contră,

în opinia Curții de Apel București, trebuiau coroborate cu celelalte probe

administrate și apoi formulată o concluzie finală, respectiv dacă depozițiile

martorilor audiați sunt sau nu subiective, analiză ce cade sub incidența

dispozițiilor art. 356 C. proc. pen.

S-a mai reținut că Tribunalul nu a analizat în

același context și achitarea inculpatului pe dispozițiile art. 10 lit. d) C.

proc. pen., și anume, care sunt acele elemente care lipsesc infracțiunii

prevăzute de art. 306 C. pen., și de ce nu a pronunțat achitarea pe alt text de

lege cum ar fi art. 10 lit. a) C. proc. pen. Tribunalul nu a supus unei minime

analize nici motivele de apel formulate de partea vătămată prin reprezentant.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului

București, secția a II-a penala, sub nr. 50.01/4/2008.

Prin Decizia penală nr. 128/ A din 19 februarie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5001/4/2008,

au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Sectorului 4 București și de către apelanta-parte vătămată D.D.M., a fost desființează

sentința penală nr. 1031 din 09 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului

4 București și, rejudecând: în baza art. 306 C. pen. a condamnat pe inculpatul

D.D., la pedeapsa închisorii de 4 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de rele

tratamente aplicate minorului.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b), d) și e)

C. pen. din momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă și până

la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. d) și e) C. pen. pe o perioadă

de 2 ani, de la data executării sau considerării ca executate a pedepsei de 4 ani

închisoare aplicate prin prezenta.

În baza art. 86

1

C. pen. a suspendat sub

supraveghere executarea pedepsei închisorii aplicate, pe un termen de încercare

de 6 ani stabilit în condițiile art. 86

2

C. pen.

În baza art. 86

3

alin. (1) C. pen. pe durata

termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de

Probațiune de pe lângă Tribunalul București;

-să anunțe, în prealabil, orice schimbare de

domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile,

precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de

muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi

controlate mijloacele sale de existentă.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării

executării pedepsei închisorii sub supraveghere s-a suspendat și executarea

pedepsei accesorii.

S-a luat act că partea vătămată D.D.M., nu s-a constituit

parte civilă.

În baza art. 17 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art.

346 alin. 1) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat la plata

către partea vătămată a sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost

obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei, cheltuieli judiciare avansate de

stat. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin infracțiunea de rele tratamente aplicate

minorului, legiuitorul a înțeles să incrimineze punerea în primejdie gravă,

prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau

morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană căreia minorul

i-a fost încredințat spre creștere și educare.

Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului

presupune existența unor subiecte, pasiv și activ, calificate, în cazul de

față, partea vătămată și inculpatul întrunind condițiile speciale pe care le

presupune infracțiunea prevăzută de art. 306 C. pen., aceștia fiind minorul și,

respectiv, părintele care, în perioada în care se reține că s-ar fi săvârșit

infracțiunea, conviețuia și se ocupa, alături de mama minorului, de creșterea

și educarea acestuia.

În cazul de față, tratamentele prin care inculpatul,

așa cum s-au arătat în continuare, a pus în pericol dezvoltarea părții

vătămate, sunt anterioare încetării, în luna aprilie 2004, a conviețuirii

dintre mamă și copil, pe de o parte, și tată, pe de altă parte.

Dacă declarațiile date de reprezentantul legal al

părții vătămate, inculpat, rudele și afinii acestora, ar putea fi privite cu

suspiciune, raporturile de rudenie sau de dușmănie, ori, în cazul inculpatului,

dorința de a evita angajarea răspunderii sale penale, putând afecta obiectivitatea

declarațiilor date de aceștia, nu același lucru se poate invoca în privința

punctelor de vedere exprimate de mai mulți psihologi care au avut ocazia să îl

examineze pe minor după data plecării acestuia împreună cu mama din

apartamentul în care locuiseră cu inculpatul, unele dintre evaluările ale căror

rezultate sunt consemnate în înscrisuri aflate la dosar, realizându-se la date

foarte apropiate de momentul plecării din fostul domiciliu comun. Astfel, în cuprinsul

adresei din 13 mai 2004 (fila 14 dosar urmărire penală), Asociația D. din

cadrul Patriarhiei Române confirma că, potrivit opiniei psihologului

Așezământului P.J.M. social pentru mame cu copii, victime ale violenței în

familie, unde erau găzduiți partea vătămată și mama acesteia, minorul se afla

într-o stare avansată de traumatizare psihică, rezultat al agresiunilor fizice

și psihice la care a fost supus de tatăl său, motiv pentru care se recomanda "îndepărtarea

de tatăl agresor". Din adresa din 24 mai 2004 emisă tot de către Asociația

D. din cadrul Patriarhiei Române, adresă semnată și de un psiholog, rezultă că

la momentul internării, minorul prezenta tulburări comportamentale,

agresivitate, somn agitat, frică nejustificată, anxietate, fapt pentru care a

beneficiat de ședințe de psihoterapie. S-a mai reținut că relația mamă-fiu este

deosebit de afectuoasă, mama fiind un real sprijin psihic, în vederea depășirii

de către acesta a perioadei critice. S-a apreciat că rămânerea în focarul de

violență cu tatăl agresor nu este recomandată, acest lucru reprezentând un real

pericol pentru sănătatea fizică și psihică a copilului (fila 15 dosar urmărire

penală). La filele 28 și 29 ale dosarului de urmărire penală se regăsește

raportul de evaluare și monitorizare a cazului părții vătămate în cuprinsul căruia

se consemnează constatările psihologilor Serviciului Anchete psiho-sociale,

consiliere psihologică și exprimarea liberă a opiniei copilului din cadrul

Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1.

Potrivit acestui raport, " la intrarea în centru copilul suferea de

enurezis nocturn, manifesta anxietate crescută față de bărbați și se exprima la

adresa tatălui său folosind un limbaj trivial"; "pe parcursul

ședințelor de evaluare, D.D.M. a manifestat comportament agresiv față de

jucării, acest comportament fiind acompaniat de furie"; "când aude

numele tatălui, D. devine agresiv și anxios"; "în multe situații,

copilul preferă jocurile cu tematică agresivă, având capacitate scăzută de a

renunța la acestea la sugestia celorlalți". Concluzia psihologului în urma

mai multor întrevederi cu minorul în perioada iunie-iulie 2004 a fost aceea că

au fost evidențiate perturbări ale dezvoltării emoțional-afective". în

urma reluării, la solicitarea mamei părții vătămate, a procesului de

consiliere, s-a mai concluzionat că minorul "exprimă convingerea că

agresivitatea conferă putere și preferă rolul de agresor celui de victimă,

situație în care ajung frecvent persoane supuse abuzurilor", că în

momentul în care se încerca, în cadrul unui joc cu păpuși, să i se inducă ideea

că tăticii își iubesc copiii, îi iau în brațe și îi mângâie, îi laudă în fața

colegilor de serviciu, și, în plus, recunosc când au greșit și își cer iertare,

"ochii i se umezesc și nu răspunde". S-a mai adăugat că minorul este

"deosebit de rezistent" la încercarea de a i se vorbi despre tatăl

lui.

Și în cuprinsul adeverinței din 01 septembrie 2005,

emisă de Fundația S. (fila 37 dosar urmărire penală), semnată de către un

asistent social și un psiholog, se menționează că "în urma abuzurilor

fizice și emoționale la care a fost supus copilul din partea tatălui, s-a impus

necesitatea integrării acestuia într-un proces de consiliere psihologică".

În cuprinsul fișei psihologice aflate la fila 131

dosar urmărire penală, semnată și de domnul psiholog D.N., se menționează,

printre altele, și că "se pare că există un nucleu traumatic provocat de

un abuz fizic și emoțional când avea vârsta de 1-3 ani", fișa fiind

întocmită în data de 22 martie 2006 în Dosarul nr. 130 înregistrat la

D.G.A.S.P.C. - Sector 1 în data de 31 mai 2005.

Fată de modalitatea de redactare a înscrisurilor

enumerate mai sus, se observă că aspectele învederate de mama părții vătămate,

care ar putea fi suspectată că, din dorința de răzbunare, ar fi prezentat date

neconforme cu realitatea, sunt menționate separat de concluziile la care

specialiștii au ajuns în urma examinării nemijlocite a comportamentului

minorului, recurgând în acest sens la metode specifice științei psihologiei.

Tribunalul nu a avut motive să pună la îndoială profesionalismul psihologilor,

aptitudinea celor care, de-a lungul timpului, au evaluat-o pe partea vătămată,

de a sesiza manifestările, replicile minorului care ar putea fi rezultatul

influenței exercitate asupra sa, intenționat sau nu, de către mama sa. Pentru

specialiștii în fața cărora sunt prezentați frecvent minori despre care se

pretinde că sunt victime ale abuzului fizic sau emoțional, nu constituie un

secret faptul că minorul este posibil să fi fost influențat de părintele în

grija căruia se află. Astfel, Tribunalul a apreciat că nu are motive să

concluzioneze că opiniile psihologilor exprimate în actele de mai sus, ar fi

rezultatul unei acceptări necritice a susținerilor mamei părții vătămate și ale

părții vătămate, acestea din urmă, datorate influenței exercitate asupra sa de

către mama sa. O dovadă în acest sens este și declarația dată în calitate de

martor de către domnul psiholog N.F.D. la termenul din 21 aprilie 2008 în fața

Judecătoriei Sectorului 4 București, din care a rezultat că posibilitatea

influențării minorului de către mama sa a fost avută în vedere. Mai mult decât

atât, rezultă că s-a avut în vedere inclusiv posibilitatea ca dezechilibrul

afectiv al minorului să fi fost exclusiv rezultatul asistării de către acesta

la certurile dintre părinții săi, unele dintre ele soldate cu agresarea mamei

(fac dovada atmosferei conflictuale și chiar a agresării mamei minorului, spre

exemplu, sentința penală nr. 3125 din 18 noiembrie 2004 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 4 București, adresa din 23 aprilie 2004 a Serviciului

Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 4 București-fila 19 dosar

urmărire penală, declarația martorului Petrescu Nicu dată la termenul din 19

mai 2008, care a menționat că a auzit discuții contradictorii purtate de cei

doi soți pe un ton mai ridicat).

Ca o constantă a referatelor de mai sus, încă de la

primele evaluări, este menționarea atitudinii ocrotitoare, afectuoase a mamei

părții vătămate față de aceasta, dar și atitudinea minorului față de mamă, de

profund atașament, neremarcându-se nici o reacție din care ar fi rezultat că

prezența acesteia i-ar fi provocat temere.

Tribunalul a avut în vedere și argumentul, subliniat

de martorul N.F.D., al imposibilității mimării de către un copil atât de mic, a

unui comportament specific persoanelor abuzate (de exemplu, asumarea rolului

agresorului), a unor reacții atât de convingătoare de spaimă vizavi de persoana

inculpatului. Edificator în acest sens este incidentul prezentat de către

psiholog în raportul de întrevedere din 05 mai 2006: psihologul relatează cum,

în timp ce se jucau împreună cu plastilina, după ce au făcut un omuleț, în

momentul în care a încercat să îi pună omulețului niște ochi de plastilină

roșie, copilul, îngrozit, a început să țipe foarte tare "E rău, este rău!

Nu face asta! E rău!". A mai menționat psihologul că, după ce a reușit să

îl calmeze pe copil, a înțeles de la acesta că acestuia i se întâmplase să fie

lovit de tatăl său cu capul de masă, cu această ocazie curgându-i sânge de la

nas, sânge care i-a intrat și în ochi. Ședința respectivă a continuat cu

eforturile psihologului și ale mamei de a-l liniști pe minor și de a-l asigura

că așa ceva nu se va mai întâmpla. Se observă că incidentul a fost declanșat de

un gest al psihologului, care a provocat o reacție de o promptitudine și o

intensitate ce nu își poate avea explicația decât într-o experiență personală

profund traumatizantă (cu atât mai mult cu cât trecuseră cel puțin 2 ani de la

incident). Este de neacceptat, având în vedere vârsta copilului de la momentul

respectiv, de nici 5 ani, ipoteza unei mimări a acestei reacții.

Fată de aceste adrese, referate, note etc. întocmite

de psihologi, care concluzionează în sensul unei conduite abuzive a

inculpatului față de copilul său minor, nu se justifică înlăturarea ca

neconforme cu realitatea a declarațiilor martorilor propuși de partea vătămată

prin reprezentant legal, este vorba despre numitele I.G.M., sora mamei părții

vătămate, D.M., mama numitei I.C.C. și B.G. Aceasta din urmă relatează mai

multe reacții ale părții vătămate, pe care le-a constatat în perioada imediat

următoare celei în care partea vătămată și mama acesteia au plecat de la adresa

unde locuiseră cu inculpatul, astfel încât nu se poate susține că ar fi existat

răgazul necesar ca mama părții vătămate să fi influențat deja reacțiile

minorului. Este vorba de manifestări violente, verbal și fizic, pe care,

întrebat fiind, le justifica prin faptul că în același fel proceda "tata D.",

reacții de spaimă cauzate de amintirea unor incidente în care fusese implicat

tatăl său ( incidentul de la tobogan, reacția sa în momentul în care martora

dorea să stingă lumina, să îi închidă fermoarul la geacă), frica sa de pedeapsă

(deși nu făcuse nimic care să justifice o sancțiune, o implora pe martoră să nu

îl bată, spunându-i că e cuminte-declarația de la termenul din 21 aprilie 2008).

Tribunalul a apreciat că aplicarea cu caracter de

excepție a unor corecții, inclusiv corporale, care ar putea fi încadrate în

limitele oarecum firești ale măsurilor pe care un părinte le ia pentru

corijarea conduitei copilului său de a cărui creștere se ocupă, nu ar fi fost

de natură să o afecteze psiho-afectiv în așa măsură pe partea vătămată, încât

aceasta să aibă nevoie de consiliere pentru o perioadă atât de îndelungată de

la încetarea oricărui contact cu tatăl (este vorba de cel puțin doi ani, dacă

ne raportăm doar la incidentul din 05 mai 2006 prezentat mai sus, când minorul

încă dovedea că este profund marcat de experiența conviețuirii cu tatăl său).

În ceea ce privește audierea minorului în cameră de

consiliu la data de 14 decembrie 2009, Tribunalul a concluzionat că minorul,

aflat acum la vârsta de 8 ani, are convingerea că tatăl său este animat de

dorința de a-i face rău cu orice preț, fapt care îi provoacă o temere

puternică. Tribunalul nu poate, însă, aprecia, în ce măsură această convingere

îi este alimentată minorului, voit sau nu, și de mama sa. Este evident că acestuia

i-au fost relatate de către mamă sau alți membri ai familiei cu care păstrează

legătura, o serie de detalii legate de tatăl său, pe care i-ar fi fost imposibil

să le fi perceput personal (de exemplu, faptul că tatăl său nu ar fi adus nimic

la botez, și că mama acestuia ar fi adus o oală), sau să le fi reținut (spre

exemplu, perioada din an și durata spitalizărilor). Este evident că anterior

audierii, mama l-a avertizat pe copil cu privire la consecințele grave pe care

declarația sa le-ar putea avea, acest aspect putându-l determina pe copil să

mintă, să exagereze, pentru a se asigura că astfel de consecințe nu se vor

produce. Astfel, copilul a menționat la un moment dat, că speră că instanța nu

are de gând să permită inculpatului să vină la el acasă, iar în momentul în

care judecătorul l-a întrebat de ce crede că există un astfel de risc, acesta a

precizat că mama lui i-a spus că așa se va întâmpla dacă "va pune

întrebări greșite" (probabil intenția sa a fost de a spune că în ipoteza

în care va da răspunsuri greșite) cu ocazia acestei audieri.

Tribunalul a apreciat, însă, că această audiere nu

este de natură să aducă modificări concluziei la care a ajuns deja, conform

căreia inculpatul a avut față de copilul său minor o conduită de natură să îi

pună în pericol grav evoluția psiho-afectivă. Important pentru stabilirea

existenței elementelor constitutive ale infracțiunii este faptul că în trecut,

în perioada care a premers părăsirii domiciliului comun de către mamă și copil,

inculpatul a avut o astfel de conduită, nu faptul că, în prezent, atitudinea

copilului față de tatăl său este influențată sau nu de mamă.

În ceea ce privește neefectuarea în cauză a unei

expertize psihiatrice, aceasta este justificată față de condițiile prealabile

pe care le-ar fi presupus, așa cum sunt acestea menționate și în cuprinsul

punctului de vedere exprimat de Direcția Generală de Asistență Socială și

Protecția Copilului Sector 1, prin adresa din 14 decembrie 2006, (fila 174

dosar urmărire penală), la solicitarea Secției 15 Poliție (fila 173 dosar

urmărire penală). În cuprinsul acestei adrese se menționează: "deoarece

investigarea în acest caz presupune construirea unei relații psihoterapeutice

de durată care să se desfășoare într-un cadru securizant afectiv pentru copil,

atunci este nevoie de timp îndelungat pentru ca acesta să investească psihic și

să își poată exprima traumele suferite".

În ceea ce privește individualizarea pedepsei,

Tribunalul a ținut cont de gravitatea faptei, care nu doar a pus în primejdie,

ci chiar a afectat dezvoltarea psiho-afectivă a părții vătămate, posibilitatea

eliminării definitive și complete a efectelor acestei fapte fiind incertă.

Instanța a avut în vedere atitudinea nesinceră a inculpatului, dar și

prezentarea sa constantă în fața autorităților judiciare, pe întreaga durată,

considerabilă, a procedurii, atitudinea sa procesuală corectă. Tribunalul a

apreciat, însă, că aplicarea, la mai mult de 5 ani de la săvârșirea faptei, a

unei pedepse foarte aspre ar fi disproporționată, mai ales în condițiile în

care nu există dovezi că inculpatul perseverează într-o atitudine care să

pericliteze în vreun fel dezvoltarea minorului, mai mult decât atât, inculpatul

întemeindu-și între timp o familie. Pentru aceste motive, Tribunalul a aplicat

o pedeapsă orientată către minimul special, de 4 ani închisoare.

În baza art. 86

1

C. pen., Tribunalul a

suspendat sub supraveghere executarea pedepsei închisorii aplicate, pe un

termen de încercare de 6 ani stabilit în condițiile art. 86

2

C. pen.,

apreciind că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. Astfel, pedeapsa ce a

fost aplicată inculpatului nu va fi mai mare de 4 ani, inculpatul nu a mai fost

anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. În plus, Tribunalul

a apreciat că, evoluția inculpatului în perioada care a urmat săvârșirii

infracțiunii (acesta are un loc de muncă onorabil, și-a întemeiat o familie, nu

i se mai pot imputa noi acțiuni vătămătoare la adresa dezvoltării

psiho-afective a părții vătămate), neplăcerile evidente resimțite de acesta ca

urmare a participării sale la un proces penal, conștientizarea consecințelor pe

care le-ar atrage săvârșirea unei noi infracțiuni, sunt argumente suficiente

pentru a aprecia că scopul pedepsei, de a asigura prevenția specială, va putea

fi atins și fără executarea pedepsei.

Totodată, tribunalul a luat act că partea vătămată D.D.M.

nu s-a constituit parte civilă.

Potrivit art. 17 C. proc. pen., în cazul în care cel

vătămat prin infracțiune este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu,

acțiune civilă se pornește și se exercită și din oficiu, instanța fiind

obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei și a daunelor

morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă. în cazul

de față, Tribunalul a apreciat că este evidentă suferința resimțită de partea

vătămată ca urmare a tratamentelor la care a fost supusă de către inculpat,

pentru limitarea efectelor acestora asupra stării psiho-afective a părții

vătămate fiind necesară o perioadă îndelungată de terapie. Pentru aceste motive,

în baza art. 17 alin. 3) C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. și art.

998 C. civ., Tribunalul l-a obligat pe inculpat la plata către partea vătămată

a sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale.

Împotriva deciziei, a declarat recurs inculpatul D.D.

care, în motivele scrise depuse la dosar, a invocat, nelegalitatea și

netemeinicia acestei hotărârii, invocând incidența cazurilor de casare

prevăzute de art. 385

15

pct. 10 și 18 C. proc. pen.

În motivarea recursului inculpatul, prin apărător ales,

a criticat, în esență, omisiunea instanței de apel de a dispune efectuarea de

către I.N.M.L. a unei expertize medico-legale psihiatrice care să stabilească

cu certitudine dacă dezvoltarea minorului a fost pusă în primejdie gravă.

Curtea, examinând cauza prin prisma motivelor de

recurs invocate, dar și din oficiu, potrivit art. 385

6

alin. (3) din

același cod, a constatat următoarele:

Critica formulată de inculpat constând în omisiunea

instanței de a dispune efectuarea unei expertize medico-legale asupra minorului

a fost greșit încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 385

15

pct.

18 C. proc. pen., urmând a fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut

de art. 385

15

pct. 171 C. proc. pen., invocat în termenul prevăzut

de art. 38510 alin. (2) din Codul de procedură.

În art. 385

9

alin. (1) pct. 171 C. proc.

pen., înainte de abrogarea prin textul declarat neconstituțional, se prevedea

că o hotărâre este supusă casării când este contrară legii sau când prin

hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Raportat la critica din recursul inculpatului, Curtea

a constatat că prin decizia recurată s-a făcut o greșită aplicare a legii, în

sensul că, în mod eronat, s-a apreciat de către instanța de apel că dispunerea

unei expertize medico-legale psihiatrice asupra minorului, nu este necesară, în

condițiile în care dispozițiile art. 116 C. proc. pen., obligau instanța să

administreze o asemenea probă.

Astfel, instanța de apel a arătat în considerentele

hotărârii că neefectuarea în cauză a unei expertize psihiatrice este

justificată față de condițiile prealabile pe care le-ar fi presupus, așa cum

sunt acestea menționate și în cuprinsul punctului de vedere exprimat de

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 și anume

"investigarea în acest caz presupune construirea unei relații

psihoterapeutice de durată care să se desfășoare într-un cadru securizant

afectiv pentru copil, atunci este nevoie de timp îndelungat pentru ca acesta să

investească psihic și să își poată exprima traumele suferite".

Potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. pen., când

pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării

adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală

sau instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei

expertize.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că

instanța de apel și-a fundamentat soluția de condamnare a inculpatului pe

înscrisurile extrajudiciare depuse de reprezentanta legală a minorului, care

conțin concluziile unor psihologi, ceea ce implicit demonstrează că a apreciat

necesare concluziile unor specialiști. Astfel, pentru a demonstra că prin

conduita sa a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală și morală

a fiului său, minorul D.D., instanța de apel a avut în vedere înscrisuri

obținute de reprezentantul legal al minorului, în afara procesului penal, și

anume: adresa din 24 mai 2004 emisă de către Asociația D. din cadrul

Patriarhiei Române, raportul de evaluare și monitorizare a cazului părții vătămate

în cuprinsul căruia se consemnează constatările psihologilor Serviciului

Anchete psiho-sociale, consiliere psihologică și exprimarea liberă a opiniei

copilului din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția

Copilului Sector 1, adeverinței din 01 septembrie  2005, emisă de Fundația S. și

fișa psihologică emisă de psihologul D.N.

Or, dacă instanța de apel a considerat că pentru

dezlegarea situației de fapt sunt necesare cunoștințele unui specialist era

obligată să le obțină într-un cadru judiciar adecvat, prin dispunerea unei

expertize, conform art. 116 C. proc. pen., care nu instituie a facultate în

acest sens.

Din interpretarea art. 116 C. proc. pen. rezultă că

ține de aprecierea instanței să stabilească dacă într-o cauză are nevoie

părerea unui expert, însă dacă pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări

decide că sunt necesare cunoștințele unui specialist, este obligată să dispună

efectuarea unei expertize.

Dispunerea unei expertize se impunea cu atât mai mult

cu cât inculpatul a contestat, în mod constant, înscrisurile depuse de

reprezentanta legală a minorului dar și împrejurarea că, fiind obținute

extrajudiciar, la cererea acesteia, sunt susceptibile de a conține păreri

subiective.

Este cert că pentru a stabili dacă prin conduita sa,

inculpatul a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală

a fiului său, minorul D.D. sunt necesare cunoștințele unui expert și acest fapt

a fost demonstrat în cauză prin aceea că s-a apelat la evaluările psihologice

anterior menționate, chiar dacă au fost obținute într-un cadru extrajudiciar.

Dintr-o altă perspectivă, efectuarea unei expertize

medico legale psihiatrice în cadrul procesului penal era necesară pentru a

răspunde cerinței de previzibilitate a dispozițiilor art. 306 C. pen., în

condițiile în care sintagma „punerea în primejdie gravă" din conținutul

acestui text, este un element descriptiv imprecis, fiind o referire de ordin

cantitativ, care nu furnizează suficiente elemente pe baza cărora să se poată

ajunge la o interpretare certă a incriminării și în consecință, solicită

judecătorului o judecată de valoare .

Prin urmare, pentru a se ajunge la o interpretare

certă a textului sunt necesare probe suficiente pentru ca sfera de cuprindere a

textului să nu depindă exclusiv de judecata de valoare pe care o face

judecătorul.

Tocmai lipsa unei expertize medico-legale

psihiatrice, administrate în cursul procesului penal, care să conțină

concluziile unor specialiști cu privire la împrejurarea că dezvoltarea fizică,

intelectuală sau morală a minorului, parte vătămată, a fost pusă în primejdie

gravă de către inculpat, a făcut instanțele ca pe baza acelorași probe să

dispună achitarea și apoi condamnarea inculpatului.

Prin urmare, rejudecând în apel cauza, instanța de

apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a

minorului în cadrul căreia se realizează și o evaluare psihologică a acestuia.

De altfel, din conținutul încheierii de ședință din

21 octombrie 2009, rezultă că, instanța de apel a interpretat greșit

dispozițiile instanței de casare în sensul că trebuie să se pronunțe doar

asupra unuia dintre motivele de apel ale parchetului, privitor la necesitatea

ascultării minorului. In realitate, nepronunțarea asupra motivului de apel al

parchetului a atras trimiterea spre rejudecare a cauzei iar instanța de recurs

sesizând această nelegalitate nu mai putea analiza celelalte critici formulate

în apel, inclusiv solicitarea inculpatului de a se efectua o expertiză

medico-legală asupra minorului. De altfel, instanța de recurs nici nu putea să

se pronunțe asupra acestei cereri din moment ce inculpatul fusese achitat de

către instanța de fond.

A mai reținut Curtea de Apel București că

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., care au dus

la admiterea recursului, nu atrag soluția de trimitere a cauzei spre

rejudecare, acest caz de casare nefiind prevăzut printre cele enumerate de art.

385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen. Argumentele avute în vedere de

legiuitor la instituirea unei atare soluții (trimitere spre rejudecare) pentru

cazul în care se constată neefectuarea expertizei psihiatrice inculpatului când

aceasta era obligatorie (art. 385

9

alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.)

sunt însă pe deplin incidente și în prezenta situație, când rejudecarea este

impusă de atât de necesitatea, dar și de caracterul obligatoriu al efectuării

unei expertize medico-legale psihiatrice părții vătămate.

Pentru toate aceste considerente, prin Decizia nr. 562/

R din 7 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis recursul formulat de inculpatul D.D. împotriva

Deciziei penale nr. 708/ A din 22 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a II-a penală.

A casat în totalitate decizia recurată și a trimis

cauza la Tribunalul București pentru rejudecarea apelurilor formulate de

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 și partea vătămată D.D.M. Și

împotriva acestei din urmă decizii respectiv, a Deciziei penale nr. 562/ R din

7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a declarat recurs partea vătămată D.D.M. prin

reprezentant legal I.C.C., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție sub nr. 50.01/4/2008.

În cursul soluționării recursului, la data de 01

noiembrie 2010, partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C. a depus

la dosarul cauzei o cerere prin care a învederat Înaltei Curți că își retrage

recursul declarat la data de 15 aprilie 2010, recurs pe care l-a declarat fără

o prealabilă consultare cu avocatul său, aflat în străinătate la acel moment.

Examinând hotărârea recurată, din oficiu, astfel cum

impun dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

alin. lit. a) teza a II-a

C. proc. pen., constată că recursul formulat de recurentul partea vătămată D.D.M.

prin reprezentant legal I.C.C., este inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 385

4

C. proc.

pen. părțile pot renunța la recurs potrivit dispozițiilor art. 368 și pot

retrage recursul în condițiile art. 369, care se aplică în mod corespunzător,

instanța putând lua act de renunțarea la judecata cererii formulate de către

recurent.

Înalta Curte reține însă că, inadmisibilitatea, este

o excepție care primează celei de renunțare la calea de atac a recursului,

astfel că nu se mai impune analizarea celorlalte cereri, respectiv cea de

retragere a recursului sau analizarea celorlalte motive de recurs invocate.

Totodată, Înalta Curte constată că, inadmisibilitatea,

reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate

în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum

și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale

procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

În prezenta cauză, prin decizia atacată cu prezentul

recurs, Curtea de Apel Pitești a admis recursul formulat de inculpatul D.D. împotriva

Deciziei penale nr. 708/ A din 22 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a II-a penală, a casat în totalitate decizia recurată și a

trimis cauza la Tribunalul București pentru rejudecarea apelurilor formulate de

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 și partea vătămată D.D.M.

Decizia atacată cu prezentul recurs este definitivă.

Prevederile art. 385

1

C. proc. pen.

enumera hotărârile precum și încheierile, care pot fi atacate o singură dată cu

recurs.

Dispozițiile art. 417 C. proc. pen. prevăd că

deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de

atac, ele fiind definitive și executorii.

Căile ordinare de atac sunt strict și limitativ

reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor

ce le pot folosi, precum și a condițiilor, cazurilor și termenelor în care pot

fi exercitate.

Exercitând o cale de atac în afara condițiilor

stabilite de lege, demersul astfel realizat va fi sancționat cu

inadmisibilitatea.

Față de considerentele precizate, Înalta Curte, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1) pct. (1) lit. a)

teza a II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de

partea vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C. împotriva Deciziei penale

nr. 562/ R din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., Înalta Curte, va obliga recurentul parte vătămată la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat partea

vătămată D.D.M. prin reprezentant legal I.C.C. împotriva Deciziei penale nr. 562/

R din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul parte vătămată la plata sumei de

200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8 noiembrie 2010.