ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1191/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 175 din 9 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Guvernul României - prin Secretariatul General și în consecință, a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 invocată de reclamanta C.C.L. în contradictoriu cu pârâții A.J.P.S. Botoșani și Guvernul României - prin Secretariatul General și în consecință, a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea adresată Tribunalului Botoșani - înregistrată sub nr. 312/40/2010, reclamanta C.C.L. a chemat în judecată Direcția de Muncă și Protecție Socială a Județului Botoșani solicitând anularea deciziilor nr. 274/2006 și nr. 9904/2009 emise de pârâtă.

Prin aceeași acțiune s-a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006.

Prin încheierea din data de 7 aprilie 2010, Tribunalul Botoșani a sesizat Curtea de Apel Suceava cu soluționarea excepției de nelegalitate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Guvernul României a invocat excepția inadmisibilității învederându-se următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate (...)".

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că excepția invocată în cauză este neîntemeiată, motivat de faptul că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu exclud invocarea excepției de nelegalitate cu privire la un act normativ. Câtă vreme invocarea nelegalității unui act administrativ normativ este admisibilă pe calea acțiunii directe, nu există nicio rațiune pentru care nelegalitatea să nu poată fi invocată pe calea excepției.

Pe fondul cauzei, instanța reține că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 sunt nelegale în raport de dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, întrucât aceste dispoziții completează nelegal dispozițiile actului normativ în aplicarea căruia este dat, instituind o indemnizație raportată doar la naștere în înțelesul de aducere pe lume a unuia sau mai mulți copii vii, or, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005 instituie o indemnizație raportată nu doar la naștere ci și la numărul de copii.

S-a reținut și că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 încalcă principiul egalității de tratament între copii născuți dintr-o naștere simplă și una multiplă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Guvernul României, criticând hotărârea pronunțată ca netemeinică și nelegală.

Guvernul României prin motivele de recurs formulate a criticat soluția pronunțată invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, Guvernul României a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a actului administrativ atacat, arătând că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 prevăd că această excepție poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu și pe cele cu caracter normativ, ca în cazul dedus judecății, pentru care legea instituie o altă procedură.

Pe fondul cauzei Guvernul României a susținut că H.G. nr. 1025/2006 este temeinică și legală, arătând că definiția nașterii a fost preluată din dicționarul explicativ al limbii române, iar prin O.U.G. nr. 148/2005 se prevede expres faptul că se acordă indemnizația pentru naștere și nu pentru fiecare copil rezultat în urma unei nașteri.

S-a apreciat faptul că recunoașterea drepturilor prevăzute în ipoteza normei legale, pentru fiecare naștere și nu pentru fiecare copil, nu reprezintă o problemă de nelegalitate și nu încalcă principiul egalității de tratament, nefiind vorba de drepturi ce aparțin copilului.

Recurentul a arătat că indemnizația pentru creșterea copilului este o măsură de sprijin pentru familia în care vin pe lume unul sau mai mulți copii, iar această prestație înlocuiește, pe perioada concediului de creștere a copilului, venitul salarial al părintelui care îndeplinește condițiile de acordare și optează pentru această formă de sprijin.

Recurentul a apreciat că în mod nelegal instanța de fond a respins referirile făcute la Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Excepția inadmisibilității

invocată ca motiv de recurs nu poate fi reținută și va fi respinsă de Înalta Curte ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă a contestat legalitatea prevederilor H.G. nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, act administrativ cu caracter normativ ce conține reguli generale de conduită, impersonale și de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de subiecți.

Este adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere în privința analizării legalității la actele administrative cu caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepției de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual.

Este de observat însă că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ unilateral" fără a se mai face distincție între cel normativ și cel individual.

În virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte iar nu în sensul înlăturării efectelor sale se apreciază că și în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate prevăzute de art. 4 din legea contenciosului administrativ.

Excepția de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ ca mijloc de apărare poate fi invocată în cadrul oricărui proces aflat pe rol, astfel cum s-a și întâmplat în cauza dedusă judecății.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte a constatat că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

Prin acest act normativ au fost definiți beneficiarii și situațiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizație pentru creșterea copilului și au fost prevăzute condițiile și procedurile de acordare a dreptului.

Normele metodologice prevăzute în art. 3 sunt însă în contradicție cu dispozițiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca element de referință în acordarea indemnizației lunare, creează o discriminare între persoanele aflate în situații identice, fără să există o justificare de ordin obiectiv.

Instanța de fond a apreciat corect că acordarea indemnizației lunare a fost raportată prin art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005 la numărul copiilor născuți, iar nu la numărul nașterilor, situație în care dispozițiile art. 3 din Normele Metodologice sunt nelegale.

Definind nașterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 completează în mod nelegal actul normativ cu forță superioară în aplicarea căruia a fost adoptat și încalcă principiul egalității de tratament între copiii proveniți dintr-o sarcină simplă și multiplă.

Față de titlul și obiectul de reglementare al actului administrativ contestat, va fi respinsă și susținerea recurentului că indemnizația lunară nu reprezintă o măsură de protecție a copilului, cu atât mai mult cu cât beneficiarul dreptului rezultă din norma legală cuprinsă în art. 6 din ordonanța de urgență și nu poate fi stabilit prin trimitere la actele normative referitoare la alte forme de protecție socială.

Nici critica cu privire la Decizia nr. 937/2006 a Curții Constituționale nu poate fi primită de instanța de control judiciar, întrucât dispozițiile constatate ca fiind constituționale sunt cele ale art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005, pe care își întemeiază susținerile și Înalta Curte, căci dispozițiile apreciate ca fiind nelegale sunt cele care adaugă la aceste dispoziții conforme cu Constituția, respectiv dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 1025/2006.

În acest sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă soluție, față de dezlegarea dată anterior aceleași excepții de nelegalitate, ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În practica C.E.D.O. s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian împotriva României).

Rolul unei jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în această materie este acela „de a regla contradicțiile jurisprudenței", iar menținerea acelorași soluții în cauze similare este de natură a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii, în scopul de a evita apariția unor divergențe jurisprudențiale.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Guvernul României împotriva sentinței nr. 175 din 9 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.