Campbell și alții împotriva Regatului Unit

CUARTA SECȚIUNE DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererilor nr. 61878/00, 68173/01 21423/02 de către Peter CAMPBELL și ALȚII împotriva Regatului Unit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința la 11 aprilie 2006 ca Cameră compusă din: Președintele Casadevell Sir Nicolas Bratza Bonello Pellonpää Traja Pavlovschi Šikuta, judecători și grefierul Secțiunii O’Boyle având în vedere cererile depuse mai sus la datele menționate mai jos, având în vedere decizia parțială din 10 septembrie 2002 în cererile nos 61878/00 și 68173/01 și în cererea nr. 21423/02 din 12 noiembrie 2002, precum și decizia din 10 septembrie 2002 în care se alătură cererilor nos.

61878/00 și 68173/01, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Circumstanțele cazului Peter Campbell, nr. 61878/00, depuse la 9 august 2000 Reclamantul este un național britanic născut la 17 octombrie 1941 și locuiește în Westbourne. El este reprezentat în fața Curții de către dl Ward, Biroul de Consiliere Cetățenilor Pembroke Dock. Guvernul Regatului Unit (“ Guvernul”) este reprezentat de agentul lor, dl Whowersley, Biroul de Externe și Commonwealth. Reclamantul a fost văduv la 28 ianuarie 1985. Au existat doi copii ai căsătoriei, născuți în 1972 și 1974. În martie 1985, reclamantul a solicitat Departamentului de Sănătate și Securitate Socială pentru beneficiile văduvelor sau echivalente, dar a fost refuzat.

Reclamantul a solicitat din nou pentru beneficiile văduvelor la 21 iunie 2000. Iulie 2000 a fost informat că afirmația sa nu a fost luată în considerare de către un hotărâtor și că, prin urmare, nu există dreptul de recurs. John Shawcross, nr. 68173/01, depusă la 6 februarie 2001 Reclamantul este un național britanic care s-a născut la 29 decembrie 1929 și care locuiește în Wigan. El nu este reprezentat în fața Curții. Guvernul este din nou reprezentat de dl C. Whowersley. Reclamantul a fost văduv la 17 iulie 1981. La 19 septembrie 2000, a depus o cerere de prestații pentru supraviețuitori, care a fost în cele din urmă refuzată de Tribunalul de Apel la 19 ianuarie 2001. Lionel Blackford, nr. 21423/02, depusă la 17 mai 2002 Reclamantul, care acum decedat, a fost un național britanic care s-a născut la 3 Ianuarie 1933 și care a locuit în Coventry.

El nu a fost reprezentat în fața Curții. Guvernul este din nou reprezentat de dl C. Whowersley. Reclamantul a fost văduv la 3 decembrie 1996. La 30 octombrie 2001, el a formulat o cerere de beneficii pentru supraviețuitori, care a fost în cele din urmă refuzat de Tribunalul de Apel la 17 mai 2002. Legea internă relevantă Legea internă relevantă pentru aceste cereri este prevăzută în Willis v. Regatul Unit , nr. 36042/97, §§ 14-26, ECHR 2002-IV. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolelor 8 și 14 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 care, deoarece erau oameni, nu aveau dreptul la echivalentul beneficiilor văduvei. Guvernul susține că până la data cererii sale din 2000 o femeie în poziția reclamantului nu ar fi avut dreptul la beneficiile văduvei.

Reclamantul subliniază că a solicitat inițial beneficii în martie 1985, atunci când a fost refuzat numai pentru că a fost un bărbat. Dl Shawcross Guvernul subliniază că reclamantul nu ar fi eligibil, dacă o femeie ar fi fost eligibilă pentru beneficii de răbdare în temeiul legislației interne. Reclamantul susține că motivul pentru care nu a solicitat mai devreme pentru beneficiile a fost pentru că el știa că nu va avea dreptul pentru că este un om. Dl Blackford Guvernul susține că reclamantul avea peste 65 de ani la momentul cererii sale și că o femeie de aceea vârstă nu ar fi avut dreptul la beneficiile văduvei. Reclamantul răspunde că avea 63 de ani la data decesului soției sale și nu s-a aplicat mai devreme deoarece nu credea că va avea dreptul la beneficiile văduvei.

Evaluarea Curții Dl Shawcross și dl Blackford susțin că nu au solicitat beneficiile văduvei la momentul decesului soțiilor lor, deoarece știau că, în calitate de bărbați, nu vor fi eligibili. Dl Campbell a solicitat beneficii în 1985, dar nu au solicitat Curtea în termen de șase luni de la respingerea acestei cereri. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 34 din Convenție, aceasta poate primi cereri de către persoane fizice și de alte persoane „clamând că este victimă de o încălcare de către una dintre Înaltele părți contractante a drepturilor prevăzute în Convenție sau a protocoalelor sale”.

Pentru a pretinde că este victimă de o încălcare, o persoană trebuie să fie afectată direct de măsura impugnată (a se vedea, de exemplu, Cornwell c. Regatul Unit , nr. 36578/97 , hotărârea din 11 mai 1999 . În temeiul legislației care prevăd beneficiile văduvei în momentul respectiv (a se vedea Willis ), o văduvă nu a avut dreptul automat la beneficiile supraviețuitorilor, ci a trebuit să le ceară de autoritatea relevantă. Diferite termene aplicate: o văduvă a trebuit să facă o cerere de plată a văduvei în termen de trei luni de la moartea soțului ei și o cerere de acordare a mamei văduvă sau de pensie a văduvăi ar putea fi făcută în afara termenului respectiv, dar ar fi reîntoarsă numai trei luni.

Pentru a fi eligibilă pentru alocarea mamei văduve, o femeie a trebuit să fie căsătorită și fie însărcinată de soțul său îndepărtat, fie de dreptul la beneficiile copilului în ceea ce privește un copil al căsătoriei. Pentru a fi eligibilă pentru pensie de văduvă, o femeie a trebuit să aibă vârsta cuprinsă între 45 și 65 de ani la data morții soțului ei și a încetat să fie eligibilă pentru aderarea mamei văduve. Văduva nu a avut dreptul la pensie pentru nici o perioadă după ce s-a recăsătorit, ci, sub rezerva acesteia, a continuat să aibă dreptul până la vârsta de 65 de ani.

Curtea consideră, așa cum a deținut în Cornwell , faptul că, cu excepția cazului în care un bărbat nu a formulat o cerere către autoritățile interne pentru beneficii de largă, nu poate fi considerat o „vicină” a presupusei discriminări implicate în refuzul de a plăti astfel de beneficii, deoarece o femeie în aceeași poziție nu ar avea dreptul automat la beneficiile văduvei până când nu a formulat o cerere (a se vedea și White v. Regatul Unit , nr. 53134/99, hotărârea din 7 iunie 2001, în care Curtea a clarificat că, atâta timp cât un reclamant a arătat autorităților intenția sa de a solicita prestații, forma exactă în care a făcut acest lucru nu era importantă.

În mod similar, un bărbat care nu s-a aplicat în termenele aplicate femeilor nu a putut, în majoritatea cazurilor, pretinde că este o victimă a discriminării, deoarece o femeie în aceeași poziție nu ar fi avut dreptul la beneficiul în cauză (a se vedea Rogan v. Regatul Unit , nr. 57946/00, decizia din 8 septembrie 2001). În măsura în care reclamanții se plâng că sunt victime de o încălcare continuă la care reglementarea de șase luni este inaplicabilă, Curtea reamintește că conceptul de „situație continuă” se referă la o stare de afaceri care implică activități continue de stat sau de partea statului pentru a face victime ale reclamanților (a se vedea, de exemplu, Skowronski c. Polonia, 37609/97, hotărârea din 19 martie 2002). Nu există o astfel de „situație continuă” aici, deoarece un văduv nu poate pretinde că este victim de discriminare până când nu a solicitat beneficii și a fost refuzat.

Prin urmare, Curtea a fost practică consecventă în astfel de cazuri să susțină că termenul de șase luni de la art. 35 § 1 din Convenție începe să alerge de la data refuzului final de către autoritățile interne a acestor prestații (a se vedea, de exemplu, Barrow și alții c. Regatul Unit, nr. 68175/01, 68928/01, 69327/01, 13944/02, decizia din 13 decembrie 2005). În ceea ce privește faptele prezentelor cereri, Curtea observă că dl Campbell avea 44 de ani la data decesului soției sale și că el nu ar fi eligibil numai în acest scop pentru pensie a văduvei. Pleaca sa privind refuzul prestațiilor pentru el în 1985 a fost declarată inadmisibilă în conformitate cu reglementarea de șase luni prin decizia parțială de 10 În septembrie 2002. Până la momentul solicitării sale către Agenția de Beneficii în 2000, copiii săi aveau peste șaisprezece ani și nu aveau timp de plată pentru o văduvă.

O femeie în poziția reclamantului nu ar fi avut dreptul la beneficiile văduvei, iar reclamantul nu poate, prin urmare, pretinde că este victimă de tratament discriminatoriu. În mod asemănător, la momentul cererilor de beneficii ale dlui Shawcross și al dlui Blackford în 2000, fiecare are vârsta peste 65 de ani și nu ar fi avut dreptul la beneficii chiar dacă sunt femei. Prin urmare, reclamanții nu pot pretinde că sunt victime de discriminare contrar convenției, iar aceste cereri sunt inadmisibile în temeiul articolului 34 din convenție. Din aceste motive, Curtea în unanimitate Decide să dispună de cererile nr. 61878/00 și 68173/01 unul de altul și de celelalte cereri la care au fost aderate; și declara cererile inadmisibile.

FOURTH SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Applications nos. 61878/00, 68173/01 21423/02 by Peter CAMPBELL and OTHERS against the United Kingdom The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 11 April 2006 as a Chamber composed of: Mr J. Casadevall , President , Sir Nicolas Bratza , Mr G. Bonello , Mr M. Pellonpää , Mr K. Traja , Mr S. Pavlovschi , Mr J. Šikuta, judges , and Mr M. O’Boyle , Section Registrar , Having regard to the above applications lodged on the dates set out below, Having regard to the partial decision of 10 September 2002 in applications nos. 61878/00 and 68173/01 and that of 12 November 2002 in application no. 21423/02 and the decision of 10 September 2002 joining applications nos.

61878/00 and 68173/01, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS A. The circumstances of the case 1. Peter Campbell, no. 61878/00, lodged on 9 August 2000 The applicant is a British national who was born on 17 October 1941 and who lives in Westbourne. He is represented before the Court by Mr D. Ward, Pembroke Dock Citizens’ Advice Bureau. The United Kingdom Government (“the Government”) are represented by their Agent, Mr C. Whomersley, Foreign and Commonwealth Office. The applicant was widowed on 28 January 1985. There were two children of the marriage, born in 1972 and 1974. In March 1985 the applicant asked the Department of Health and Social Security for widows’ benefits or equivalent, but was refused.

The applicant applied again for widows’ benefits on 21 June 2000. On 14 July 2000 he was informed that his claim had not been considered by a decision maker and that there was, therefore, no right of appeal. 2. John Shawcross, no. 68173/01, lodged on 6 February 2001 The applicant is a British national who was born on 29 December 1929 and who lives in Wigan. He is not represented before the Court. The Government are again represented by Mr C. Whomersley. The applicant was widowed on 17 July 1981. On 19 September 2000 he made an application for survivors’ benefits, which was finally refused by the Appeal Tribunal on 19 January 2001. 3. Lionel Blackford, no. 21423/02, lodged on 17 May 2002 The applicant, now deceased, was a British national who was born on 3 January 1933 and who lived in Coventry.

He was not represented before the Court. The Government are again represented by Mr C. Whomersley. The applicant was widowed on 3 December 1996. On 30 October 2001 he made an application for survivors’ benefits, which was finally refused by the Appeal Tribunal on 17 May 2002. B. Relevant domestic law The domestic law relevant to these applications is set out in Willis v. the United Kingdom , no. 36042/97, §§ 14-26, ECHR 2002-IV. COMPLAINTS The applicants complain under Articles 8 and 14 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 that, because they were men, they were not entitled to the equivalent of widow’s benefits. THE LAW A. The parties’ submissions 1. Mr Campbell The Government submit that by the date of his claim in 2000 a woman in the applicant’s position would not have been entitled to widow’s benefits.

The applicant emphasises that he originally claimed benefits in March 1985, when he was refused solely because he was a man. 2. Mr Shawcross The Government point out that the applicant would not, if a woman, have been eligible for bereavement benefits under domestic law. The applicant claims that the reason he did not apply earlier for the benefits was because he knew that he would not be entitled because he was a man. 3. Mr Blackford The Government submit that the applicant was aged over 65 at the time of his claim and that a woman of that age would not have been entitled to widow’s benefits. The applicant responds that he was aged 63 at the date of his wife’s death and did not apply earlier because he did not think he would be entitled to widow’s benefits.

B. The Court’s assessment Mr Shawcross and Mr Blackford argue that they did not apply for widow’s benefits at the time of their wives’ deaths because they knew that as men they would not be eligible. Mr Campbell did apply for benefits in 1985, but did not apply to the Court within six months of having that claim rejected. The Court recalls that under Article 34 of the Convention it may receive applications from individuals and others “claiming to be the victim of a violation by one of the High Contracting Parties of the rights set forth in the Convention or the protocols thereto”.

In order to claim to be a victim of a violation, a person must be directly affected by the impugned measure (see, for example, Cornwell v. the United Kingdom , no. 36578/97, decision of 11 May 1999). Under the legislation providing for widow’s benefits at the relevant time (see Willis ), a widow was not automatically entitled to survivors’ benefits, but had to claim them from the relevant authority. Various time-limits applied: a widow had to make a claim for Widow’s Payment within three months of her husband’s death and a claim for Widowed Mother’s Allowance or Widow’s Pension could be made outside that time-limit, but would be back-dated only three months. To be eligible for Widowed Mother’s Allowance, a woman had to be unmarried and either pregnant by her late husband or entitled to child benefit in respect of a child of the marriage.

To be eligible for a Widow’s Pension, a woman had to be aged between 45 and 65 at the date of her husband’s death and to have ceased to be eligible for a Widowed Mother’s Allowance. The widow was not entitled to the pension for any period after she remarried, but, subject to that, continued to be entitled until she attained the age of 65. The Court considers, as it held in Cornwell , that unless or until a man has made a claim to the domestic authorities for bereavement benefits, he cannot be regarded as a “victim” of the alleged discrimination involved in the refusal to pay such benefits, because a woman in the same position would not automatically be entitled to widow’s benefits until having made a claim (but see also White v. the United Kingdom , no. 53134/99, decision of 7 June 2001, where the Court clarified that, as long as an applicant had made clear to the authorities his intention to claim benefits, the precise form in which he did so was not important).

Similarly, a man who failed to apply within the time-limits as they applied to women could not, in most cases, claim to be a victim of discrimination, since a woman in the same position would not have been entitled to the benefit in question (see Rogan v. the United Kingdom , no. 57946/00, decision of 8 September 2001). Insofar as the applicants complain that they are victims of a continuing violation to which the six months rule is inapplicable, the Court recalls that the concept of a “continuing situation” refers to a state of affairs which involves continuous activities by or on the part of the State to render the applicants victims (see, for example, Skowronski v. Poland, no. 37609/97, decision of 19 March 2002). There is no such “continuing situation” here, since a widower cannot claim to be a victim of discrimination until he has applied for benefits and been refused.

It has, therefore, been the Court’s consistent practice in such cases to hold that the six months time-limit in Article 35 § 1 of the Convention begins to run from the date of the final refusal by the domestic authorities of such benefits (see, for example, Barrow and Others v. the United Kingdom, nos. 68175/01, 68928/01, 69327/01, 13944/02, decision of 13 December 2005). Turning to the facts of the present applications, the Court observes that Mr Campbell was aged 44 at the date of his wife’s death, and that he would not, on that ground alone, have been eligible for a Widow’s Pension. His complaint relating to the refusal of benefits to him in 1985 was declared inadmissible under the six months rule by the partial decision of 10 September 2002. By the time of his application to the Benefits Agency in 2000, his children were over the age of sixteen and he was out of time for a Widow’s Payment.

A woman in the applicant’s position would not have been entitled to widow’s benefits, and the applicant cannot, therefore, claim to be a victim of discriminatory treatment. Similarly, at the time of Mr Shawcross’s and Mr Blackford’s applications for benefits in 2000, each was aged over 65 and would not have been entitled to benefits even if women. The applicants cannot, therefore, claim to be victims of discrimination contrary to the Convention, and these applications are inadmissible under Article 34 of the Convention. For these reasons, the Court unanimously Decides to disjoin applications nos. 61878/00 and 68173/01 from each other and from the other applications to which they were joined; and Declares the applications inadmissible.

Michael O’Boyle J. Casadevall Registrar President