ÎCCJ, Decizia nr. 163/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea penală nr. 136 din 7 mai

2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul

B.E. împotriva Deciziei nr. 4201 din 8 decembrie 2012, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1067/35/2010.

Împotriva acestei

încheieri contestatorul B.E. a formulat contestație în anulare, susținând că,

în mod nelegal, nu a fost citat la judecarea recursului, fiind astfel în imposibilitate

de a-și formula apărarea, respectiv a propune probe.

Examinând

admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că este inadmisibilă.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii

și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în

care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea

principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de

cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de

înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești

definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la

care existau probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent

nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1).

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe

dispozițiile art. 386 lit. a) - c) și e) C. proc. pen., este supusă unei

verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se

pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze

admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă

procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește

o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut în art. 388 C.

proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele

limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației

s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Potrivit art. 388

alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivele arătate în art.

386 lit. a) - c) și e) C. proc. pen. poate fi introdusă de către celelalte

părți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare

se cere.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea

a cărei anulare se cere a fost pronunțată la data de 7 mai 2012, iar

contestatorul a introdus contestația în anulare la data de 11 mai 2012.

Conform art. 386 lit.

a) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face

contestație în anulare „când procedura de citare a părții pentru termenul la

care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită

conform legii.”

Potrivit

dispozițiilor art. 24

1

din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 202/2010, „completul de 5 judecători examinează

admisibilitatea recursului în camera de consiliu, fără citarea părților.”

Raportând acest caz

de contestație în anulare la dispozițiile art. 24

1

din Legea nr.

304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că, în mod corect, judecarea recursului s-a

realizat potrivit dispozițiilor legale sus-menționate.

Așadar, cazul de

contestație prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen., prin prisma căruia au

fost calificate susținerile contestatoarelor, nu este incident în speța de

față.

Nici celelalte

critici formulate de contestator nu se încadrează în niciunul din cazurile

prevăzute în art. 386 C. proc. pen., astfel încât nu este îndeplinită una din

cerințele de a căror îndeplinire cumulativă este condiționată admiterea în

principiu a contestației în anulare, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen.

În consecință, Înalta

Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, contestația în

anulare formulată de contestatorul B.E. împotriva Încheierii penale nr. 136 din

7 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, în dosarul 12614/1/2012.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul B.E. împotriva

Încheierii penale nr. 136 din 7 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, completul de 5 judecători în dosarul nr. 2614/1/2012.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 25 iunie 2012.