ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6122/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6122/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 64 din 22 ianuarie 2009

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

acțiunea reclamantei SC A.M. SRL în contradictoriu cu pârâții H.M.C.

și I.N.D.C.I.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că numele de domeniu al reclamantei

X.ro fost înregistrat la 4 martie 2008, cererea fiind depusă în 20

decembrie 2007. Din 8 iunie 2006 reclamanta are protecție asupra

mărcii „X.ro” pentru clasele de produse enumerate în decizia OSIM,

fără drept exclusiv asupra denumirilor, astfel cum este precizat în

aceeași decizie. Pârâtul este titularul numelui de domeniu „Z.ro”

înregistrat în 28 septembrie 2006. Așadar, intenția de înregistrare a

numelui de domeniu este anterioară mărcii reclamantei. De la data

folosirii ca semn pentru identificarea serviciilor, a combinației de

cuvinte „X.ro” fără înregistrare, la început și din 2006 ca

marcă înregistrată, semnul reclamantei a coexistat cu înregistrarea

numelui de domeniu „X.ro”. De aceea nu se poate reține că pârâtul a

înregistrat cu rea credință numele de domeniu, având în vedere

că reclamanta a procedat la lansarea serviciilor sub numele „X.ro”,

cunoscând existența numelui de domeniu concurent. Reclamanta nu a dovedit

că folosirea numelui de domeniu de către pârât este nelegitimă

și nici că folosirea se face pentru aceleași servicii ca ale

sale sau pentru servicii conexe din punct de vedere economic, comercial.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea atacată sub

următoarele aspecte: instanța de fond a încălcat principiul

continuității completului de judecată, ceea ce atrage anularea

sentinței; situația de fapt a fost greșit reținută

și legea greșit aplicată, pornind de la împrejurarea că

acțiunea introductivă a fost întemeiată pe teoria abuzului de

drept, abuz ce a fost dovedit.

Prin decizia nr. 22/A din 26

ianuarie 2010 Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul

reclamantei, reținând că nu a fost încălcat principiul

continuității completului, cu motivarea că judecătorul care

intrase în compunerea completului din cadrul secției a V-a a Tribunalului

București nu mai era judecător al acestei instanțe începând cu 1

decembrie 2008. Pe de altă parte, în sistemul de drept românesc acest

principiu nu este absolut, fiind necesar a se dovedi că prin lipsa

continuității completului s-a produs o vătămare ce nu poate

fi reparată în alt mod. Cât privește fondul cauzei instanța de

apel a reținut că împrejurarea că pârâtul nu a utilizat o

perioadă de timp domeniul nu este de natură să califice

folosirea ulterioară a acestui domeniu de internet ca fiind una

abuzivă. Nici împrejurarea că pârâtul nu este cunoscut în mod curent

prin numele de domeniu amintit nu are relevanță sub aspectul

analizat, iar eventuala confuzie în rândul consumatorilor a fost generată

de înregistrarea ulterioară a numelui de domeniu „X.ro” și a

mărcilor „Z.ro” și „X.ro” de către reclamantă.

În termen legal, împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, susținând că la judecarea în

fond a cauzei a fost încălcat principiul continuității

completului de judecată instituit de art. 11 din Legea 304/2004, în sensul

că judecătorul M.S. a fost înlocuit cu un alt judecător

fără ca la dosarul cauzei să existe un înscris referitor la

hotărârea colegiului de conducere al instanței care aprobă, în

mod excepțional, schimbarea completului de judecată. În această

situație intervine nulitatea absolută a hotărârii

pronunțate de instanța de fond, nulitate ce nu este condiționată

de existența vreunei vătămări. Totodată, același

judecător a făcut parte și din compunerea completului care a

soluționat cauza în apel, deși în privința sa intervenise un caz

de incompatibilitate. Se invocă în susținerea acestei critici și

poziția subiectivă a judecătorului M.S., care a formulat cerere

de abținere, care a fost însă respinsă.

Reclamanta critică

hotărârea atacată și din punctul de vedere al dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a

pronunțat hotărârea făcând o greșită interpretare

și aplicare a legii. Susține că, în cauză, acțiunea

introductivă fundamentată pe teoria abuzului de drept, se apropie de

acțiunea în decăderea unei persoane din drepturile conferite de o

marcă ce nu a fost folosită o perioadă de timp. Pârâtul –

titular al dreptului de folosință al domeniului „Z.ro” nu-și mai

exercita dreptul nici la doi ani după înregistrarea domeniului, nu este

cunoscut în mod curent prin numele de domeniu amintit, astfel încât nu se poate

susține că are drepturi sau interese legitime asupra numelui de

domeniu. Prin fapta sa de a ține blocat domeniul, pârâtul a provocat

reclamantei un prejudiciu împiedicând-o să-și dezvolte afacerea

și creând confuzie în rândul consumatorilor, datorită

asemănării dintre cele două domenii.

Analizând recursul reclamantei în

limita criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Prima critică formulată de

recurenta-reclamantă, referitoare la încălcarea principiului

continuității completului de judecată la judecarea în fond a

cauzei, nu poate fi primită.

Conform art. 11 din Legea 304/2004

privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se

desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a

dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în

care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Este adevărat că acest principiu presupune că aceiași

judecători vor face parte din complet la toate termenele de judecată

într-o anumită etapă procesuală în care se află judecata –

primă instanță, apel, căi extraordinare de atac. Schimbarea

compunerii completului de judecată poate fi determinată de incidente

procedurale precum incompatibilitate, abținerea sau recuzarea

judecătorilor, dar și de împrejurări de fapt cum ar fi

concediile acestora, promovarea la o instanță superioară,

pensionarea etc.

Or, din actele dosarului, inclusiv

din răspunsul punctual al Tribunalului București la cererea

formulată de reclamantă, necontestat de părți,

judecătorul M.S. a fost promovat la Curtea de Apel București în luna

decembrie 2008. Acesta a fost motivul pentru care la termenul din 8 ianuarie

2009 în compunerea completului de judecată a intrat un alt judecător.

Aplicarea acestui principiu este

consacrată legislativ, în ceea ce privește pronunțarea

hotărârii, de dispozițiile art. 260 alin. (2) C. proc. civ. Înalta

Curte observă că în cauza de față judecătorul care a

luat parte la dezbaterea pricinii în fond este cel care a pronunțat

sentința, astfel încât nu pot fi reținute motive de nulitate a

hotărârii din acest punct de vedere, după cum nu poate fi

reținută incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 2 C. proc. civ.

De asemenea, nu poate fi

primită nici critica potrivit căreia din compunerea completului care

a soluționat cauza în apel a făcut parte un judecător

incompatibil, astfel încât decizia recurată a fost dată de o

instanță care nu a fost alcătuită potrivit

dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.

proc. civ.

Verificând actele și

lucrările dosarului în faza procesuală a apelului se constată

că judecătorul M.S. a formulat cerere de abținere la 2

septembrie 2009 (dosar apel) întemeiată pe dispozițiile Codului

deontologic. Cererea a fost respinsă prin încheierea din 5 octombrie  2009.

Ulterior, la 6 octombrie 2009,

reclamanta a ridicat excepția de incompatibilitate a aceluiași

judecător, invocând dispozițiile art. 105 alin. (2) din Legea

161/2003, precum și a dispozițiilor Codului de procedură

civilă privind situațiile de incompatibilitate.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2009

cererea a fost calificată drept cerere de recuzare, care a fost

respinsă prin încheierea din 17 noiembrie 2009.

Potrivit dispozițiilor art. 34 alin.

(2) C. proc. civ. încheierea privind recuzarea se poate ataca numai odată

cu fondul.

Or, prin cererea de recurs

formulată, reclamanta a înțeles să atace numai decizia

civilă nr. 22/A din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, nu și încheierea din 17 noiembrie 2009 prin care s-a

respins cererea de recuzare.

Menționarea în criticile

dezvoltate în recurs a greșitei respingeri a cererii de recuzare nu

echivalează cu exercitarea căii de atac a recursului și

împotriva acestei încheieri, așa cum prevăd în mod expres

dispozițiile art. 34 alin. (2) C. proc. civ.

Cerința atacării exprese a

încheierii de respingere a recuzării, odată cu exercitarea căii

de atac împotriva deciziei pronunțate în apel rezultă și din

aplicarea dispozițiilor art. 316 raportat la art. 282 C. proc. civ., care,

în forma actuală, nu mai conține prevederea din alin. (3) potrivit

căreia apelul făcut împotriva hotărârii se socotește

făcut și împotriva încheierilor premergătoare (textul a fost

abrogat prin art. 1 pct. 931 din O.U.G. nr. 138/2000, respectiv art. 1 pct. 39

din Legea nr. 219/200 de aprobare a ordonanței de urgență).

Pe cale de consecință,

neexercitarea căii de atac prevăzute de lege nu permite

instanței de recurs să mai analizeze cererea de recuzare

formulată de reclamantă în apel, soluția de respingere a

acesteia trecând în puterea lucrului judecat.

Ca nefondat urmează a fi respins

și motivul de nelegalitate pe care recurentul-reclamant l-a invocat cu

privire la fondul cauzei.

Noțiunea de domeniu este

definită de art. 1 pct. 6 din Legea 365/2002 privind comerțul

electronic ca fiind „o zonă dintr-un sistem informatic, deținută

ca atare de o persoană fizică sau juridică ori de un grup de

persoane fizice sau juridice în scopul prelucrării, stocării ori

transferului de date.”

Înregistrarea unui nume de domeniu

nu conferă un drept de proprietate sau un drept legal exclusiv similar drepturilor

de proprietate intelectuală, ci un simplu drept de folosință

asupra denumirii respective. Contractul de înregistrare care se încheie între

solicitant și Rețeaua Națională de Calculatoare pentru

Cercetare-Dezvoltare (R.N.C.) din cadrul Institutului Național de

Cercetare-Dezvoltare în Informatică nu este un contract de

vânzare-cumpărare, ci un contract civil, nenumit, sinalagmatic, cu titlu

oneros, de adeziune, cu clauze prestabilite unilateral de R.N.C.

În mod corect instanțele de

fond și apel au reținut că pârâtul a înregistrat numele de

domeniu „Z.ro” înainte ca reclamanta să înregistreze numele de domeniu „X.ro”,

ori să devină titulara mărcii individuale combinate cu

același nume.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă că numele de domeniu „Z.ro” a fost înregistrat la

10 aprilie 1997 pe numele SC T. SA, fiind suspendat la 17 mai 2006 pentru o

perioadă de trei luni, ca urmare a dizolvării societății, a

fost reînregistrat la 28 septembrie 2006, iar la 29 septembrie 2006 a fost

înregistrat pe numele pârâtului H.M.C. Înalta Curte observă că

pârâtul nu a înregistrat un nume de domeniu disponibil, ci a făcut

demersuri în vederea transferării unui nume deja existent.

Or, demersurile amintite, începute

de pârât în martie 206, sunt anterioare cererilor de înregistrare a

mărcilor „X.ro” și „Z.ro”, formulate de societatea reclamantă.

De altfel, dacă marca „X.ro” a fost înregistrată la 8 iunie 2006 (dosar

fond), marca „Z.ro” a fost înregistrată mult mai târziu, după ce

cauza se afla în faza procesuală a recursului.

Această succesiune în timp nu

poate conduce la concluzia că pârâtul ar fi acționat cu rea

credință, neexercitându-și dreptul potrivit scopului său

și creând confuzie în rândul utilizatorilor de internet.

Înregistrarea de către

reclamantă a unui nume de domeniu similar ca grafie și identic ca

fonetică cu un nume deja înregistrat, a cărui existență o

cunoștea, are semnificația asumării consecințelor decurgând

din această stare de fapt.

De asemenea, susținerea

reclamantei referitoare la producerea în patrimoniul său a unui prejudiciu

generat de fapta pârâtului care a ținut blocat domeniul „Z.ro” și a

împiedicat-o să-și dezvolte afacerea, nu poate fi primită.

Împrejurarea că pârâtul nu a

utilizat o perioadă de timp numele de domeniu nu poate avea efecte

similare cu cele ale neutilizării unei mărci pe o perioadă

determinată de timp, situație ce conduce la decăderea din

drepturile conferite de marcă, așa cum susține reclamanta.

Aceasta deoarece prevederile legii speciale nu pot fi extinse și asupra

unor domenii pe care nu le reglementează.

În cauză reclamanta nu a putut

produce probe în sensul că achiziționarea numelui de domeniu s-ar fi

făcut în scopuri speculative, pentru a o împiedica pe aceasta să

deschidă o pagină cu acest nume în spațiul internet.

În același timp, nu se poate

ignora faptul că recurenta-reclamantă, în calitate de titulară a

mărcii individuale combinate constând din denumirea „X.ro” cu element

figurativ și culori revendicate, nu poate beneficia decât de

protecția oferită de acest tip de marcă, respectiv pentru forma

grafică și culorile în care a fost înregistrată, fără

a oferi un drept exclusiv asupra elementelor verbale din conținutul

său. Astfel, în certificatul de înregistrare a mărcii este

inserată mențiunea conform căreia titularul mărcii nu are

un drept exclusiv asupra elementelor verbale „Z.ro” pentru clasa de

produse/servicii 38 – telecomunicații și „Z.ro” pentru

informații în domeniile serviciilor din clasele 35, 36, 41 și 45.

Pentru toate aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârilor

pronunțate în cauză.

Făcând aplicațiunea disp. art.

274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata

cheltuielilor de judecată făcute în recurs de intimatul-pârât H.M.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC A.M. SRL împotriva deciziei civile nr. 22/A/26

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă

recurenta-reclamantă la 3.000 lei cheltuieli de judecată către

intimatul-pârât H.M.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.