ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 14.02.2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1196/2011

HOTĂRÂRE

14.02.2011

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1196/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cererii de revizuire,

constată următoarele:

Prin cererea de revizuire

înregistrată sub nr. de mai sus, revizuienta SC C. SA a solicitat revizuirea

deciziei civile nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. care este în

contradicție cu decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dosar civil 27878/1/2005.

Astfel recurenta a

susținut că în cauză deși există autoritate de lucru judecat față de

dispozitivul deciziei civile nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, totuși acest aspect a fost ignorat de instanță la

pronunțarea deciziei civile nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând hotărârea

atacată pe calea extraordinară a căii de atac a revizuirii prin prisma

dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de SC C. SA Sfântu Gheorghe

împotriva deciziei civile nr. 66 din 13 iunie 2008 a Curții de Apel Brașov reținându-se următoarele considerente:

Reclamanții F.I.O. și

B.Z.A.A. au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 către unitățile

deținătoare ale imobilelor ce au aparținut autoarei lor, prin care au solicitat

restituirea în natură a acestora.

Inițial, imobilul

proprietatea autorilor intimaților (T.A.A.), înscris în C.F. 2005 colectivă a

localității Sf. Gheorghe, jud. Covasna, la poziția A+2, era format din 1440 mp

și casă de cărămidă cu etaj compusă din 16 camere și dependințe, reprezentând

un singur corp de proprietate, ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

92/1950 de la proprietara tabulară T.A., preluare intabulată în favoarea

Statului prin încheierea notarială nr. 2063/1955.

Ulterior

naționalizării, imobilul a fost dezmembrat în mai multe parcele, parcela în

litigiu fiind A+3, nr. top. 1621/1/1, casă de cărămidă cu etaj și curte în

suprafață de 327 mp, intabulată în favoarea recurentei prin încheierea nr.

1591/1993 sub nr. B 11.

Efectul acestor

dezmembrări succesive, în contextul Legii 10/2001, are semnificația existenței

mai multor unități deținătoare ale unor părți din imobil, motiv pentru care

intimații reclamanți au procedat la notificarea fiecăreia dintre ele, dar și a

A.P.A.P.S.-ului, filele 17-31 dosar 2452/2001 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe.

Notificarea nr.

5/2001, este cea care a fost adresată recurentei (înregistrată în evidențele

sale sub nr. 289 din 7 mai 2001, astfel cum reclamanții precizează în

conținutul acesteia), în timp ce recurenta prin decizia nr. 1 din 28 iulie 2001,

analizează notificarea nr. 42/2001 (ce conținea completarea unei alte

notificări, nr. 4/2001, iar nu a celei cu nr. 5), prin care a respins cererea

reclamanților de restituire în natură a restaurantului Rapid (actuala denumire

a Hotelului T. fiind Hotel R., conform susținerilor recurentei din întâmpinarea

formulată la prima instanță).

Totodată, prin adresa

nr. 650 din 10 octombrie 2005, recurenta înaintează A.V.A.S.-ului pentru

competentă soluționare, notificările nr. 7 din 18 mai 2001 și 8 din 23 mai 2001,

prima referitoare la un alt imobil (nr. top. 1623/4/2/3) și, ambele adresate

unor alte entități decât recurenta (SC E. SRL și SC M.Z. SRL), persoane

juridice cu care aceasta s-a aflat, în diferite momente, în raporturi

contractuale, în timp ce reclamanții au purtat anterior litigii și cu acestea.

Înalta Curte

apreciază aceste precizări ca fiind necesare pentru a se observa că nu există

certitudine cu privire la soluționarea de către recurentă a notificării

formulate de reclamanți având ca obiect imobilul din prezentul litigiu (C.F.

2005 colectivă a localității Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1, casă cu etaj și

teren de 327 mp), câtă vreme prin decizia nr. 1 din 28 iulie 2001, recurenta se

referă la notificarea nr. 42/2001, iar imobilul este identificat generic prin

nr. top. 1621/1, C.F. 2005 Sf. Gheorghe, constatare utilă în dezlegarea

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare invocată de recurentă

și justificată prin susținerea priorității procedurii Legii 10/2001 (obiect al

celui de-al doilea motiv de recurs).

Criticile formulate

de recurentă cu referire la greșit soluționare în apel a excepției autorității

de lucru judecat (și puterii de lucru judecat, potrivit disocierii recurentei)

nu pot fi analizat disociat de cele privind inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare în baza dispozițiilor dreptului comun, dată fiind hotărârea

anterioară în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat, respectiv

decizia nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a respins ca inadmisibilă

acțiunea în revendicare promovată de către reclamanți, de asemenea, întemeiată

pe dispozițiile de drept comun, acțiune a avut un obiect mai larg.

Paralel cu derularea

procedurii inițiate în baza Legii 10/2001 reclamanții au formulat acțiunea în

constatarea nulității titlului statului la data de 29 mai 2001, acțiune

înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna sub nr. 966/2001, declinată în

favoarea Judecătoriei Sf. Gheorghe (înregistrată sub nr. 2452/2001) și admisă

prin sentința civilă nr. 594 din 19 martie 2002 (definitivă prin decizia civilă

nr. 121 A din 20 iunie 2002 a Tribunalului Covasna și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 894R din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel Brașov).

Prin urmare,

constatarea nevalabilității preluării imobilului de către stat a avut loc la o

dată ulterioară emiterii deciziei nr. 1 din 28 iulie 2001 de către recurentă,

ceea ce echivalează, astfel cum corect a reținut instanța de apel, cu

recunoașterea unui „bun” în favoarea reclamanților, potrivit înțelesului

autonom al acestei noțiuni în jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului în evaluarea cauzelor prin care se reclamă încălcări ale

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, chiar dacă

s-ar admite că prin menționata decizie, recurenta a soluționat notificarea ce

privea imobilul din această cauză și ea a fost comunicată reclamanților, iar aceștia

nu au atacat-o conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001,

republicată [art. 24 alin. (3), în forma anterioară], având în vedere că la

data pronunțării sentinței civile nr. 594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf.

Gheorghe valorificarea dreptului lor de proprietate astfel recunoscut, cu efect

retroactiv, nu mai era posibilă în procedura Legii 10/2001 (urmare a epuizării

termenului de contestare), rezultă că acțiunea în revendicare pe baza

dispozițiilor de drept comun rămâne singurul mijloc procedural eficient și

efectiv pentru a se reclama protejarea dreptului de proprietate, acțiunea de

față fiind inițiată la 9 octombrie 2002.

Este real că s-ar

putea imputa reclamanților neatacarea deciziei emise de recurentă, situație în

care dacă optau pentru formularea unei acțiuni în justiție pentru constatarea

nevalabilității preluării ar fi fost necesar să atace decizia și să solicite

suspendarea soluționării contestației potrivit dispozițiilor art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., ori, dacă această cerere în instanță ar fi fost formulată anterior

emiterii deciziei de către recurentă, ar fi fost util să se solicite unității

deținătoare suspendarea procedurii administrative până la pronunțarea unei

soluții irevocabile cu privire la această chestiune (deși, conform art. 2.8 din

H.G. nr. 498/2003 - Normele Metodologice pentru aplicarea Legii 10/2001, în

vigoare la data respectivă, atare competență era recunoscută și unităților

deținătoare).

Însă, această culpă a

reclamanților este anihilată de existența unei hotărâri judecătorești,

definitive și irevocabile, ulterioare, prin care reclamanților li se recunoaște

un „bun” și care la acest moment are semnificația unei încălcări neîntrerupte a

dreptului lor de proprietate, ce nu poate rămâne în afara garanțiilor consacrate

prin dispozițiile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană, dispoziții prevalente față de normele dreptului intern, în baza art. 20

alin. (2) raportat la art. 11 din Constituția României.

În consecință, Înalta

Curte apreciază neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

formulată pe calea dreptului comun, excepție prioritară în ordinea de

soluționare, față de cea a autorității de lucru judecat, susținută în prezentul

recurs ca primă critică de nelegalitate a deciziei atacate.

În ce privește

puterea de lucru judecat, ea este atât o prezumție legală absolută

irefragabilă, potrivit art. 1201 C. civ., dar și excepție procesuală de fond,

peremptorie și absolută, prevăzută de art. 166 C. proc. civ., ambele fiind

instrumente juridice menite să servească instituția puterii lucrului judecat

care are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod

definitiv decât o singură dată și aceea că o soluție cuprinsă într-o hotărâre

judecătorească este prezumată a exprima adevărul și ea nu trebuie să fie

contrazisă printr-o altă hotărâre.

Puterea lucrului

judecat are o dublă funcție: pozitivă, în sensul că partea care a câștigat

procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă

într-o nouă judecată, fără ca această instanță să mai poată lua în discuție

existent, dreptului și o funcție negativă, care presupune că partea care a

pierdut procesul nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt

litigiu.

Pentru a se constata

existența puterii de lucru judecat, este necesar a se identifica tripla

identitate de elemente la care se refer; art. 1201 C. civ.: părți, obiect și

cauză.

Recurenta a susținut

excepția puterii de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 2603 din 9

martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin care s-au admis recursurile reclamanților F.I.O. și B.E.A.A.

și al pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe, au fost casate hotărârile date în cauză,

respectiv decizia civilă nr. 584/Ap din 28 iunie 2005 a Curții de Apel Brașov

și sentința civilă nr. 852 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Covasna și, în

rejudecare, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanți.

Instanța de apel a

respins excepția invocată de pârâtă pentru considerentul că decizia anterioară

nu soluționează fondul cauzei fiind pronunțată pe calea excepției de

inadmisibilitate.

În ce privește

condiția identității de părți, ea se constată a fi întrunită, atât recurenta

cât și intimații cauzei participând (chiar în aceleași calități procesuale) la

judecata finalizată prin decizia menționată.

Înalta Curte constată

însă, contrar celor susținute de recurentă, că identitatea de obiect nu se

verifică.

În sfera noțiunii de

obiect se include atât obiectul material (bunul revendicat), cât și dreptul

subiectiv ce poartă asupra obiectului (dreptul de proprietate asupra bunului

revendicat).

Obiectul, din punct

de vedere material, al acțiunii anterioare, exclude imobilul revendicat în

cauza de față, C.F. 2005 Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1 - casa cu etaj din

cărămidă și teren de 327 mp, astfel cum intimații au arătat.

Analizând petitul

cererii înregistrate la data de 17 ianuarie 2003 sub nr. 203/2003 pe rolul Tribunalului

Covasna, se constată că aceasta a vizat imobilele din aceeași C.F. 2005 Sf.

Gheorghe - nr. top. 1621/1/2/I de la A+7, nr. top. 1621/1/2/II de la A+8, nr. top. 1621/1/2/III de la A+9, nr. top. 1621/1/2/IV de la A+10, nr. top. 1621/1/2/V de la A + 11, nr. top. 1621/1/2/VI de la A+12, dar și terenul de la A+15, nr. top. 1623/4/2/3, precum și terenul de sub A+8 din C.F. 1494, nr. top. 1623/4/2/4/1.

Or, în prezentul

dosar, reclamanții au revendicat de la pârâtă imobilul din C.F. 2005 Sf.

Gheorghe, nr. top. 1621/1/1 - casă din cărămidă și teren de 327 mp de sub A+3, conform

primei dezmembrări, ceea ce nu a făcut obiectul primei judecăți.

Contrar celor

menționate de recurentă, imobilul cu nr. top 1623/4/2/1 (terasă în suprafață de

270 mp) nu a fost obiect al prezentei judecăți, cererea privind acest imobil

fiind respinsă ca inadmisibilă în apel, întrucât a fost formulată pentru prima

dată în calea de atac, contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În examinarea

excepției puterii lucrului judecat este suficient ca unul dintre cele trei

elemente să nu fie întrunit, pentru a face excepția inoperantă.

Pe de altă parte,

argumentul instanței de apel se cere a fi înlăturat întrucât și o hotărâre

judecătorească pronunțată chiar pe cale de excepție în urma unei judecăți

contradictorii, cu caracter contencios, se bucură de putere de lucru judecat,

putând fi opusă ulterior prin invocarea ambelor sale funcții, pozitivă și

negativă.

Puterea de lucru

judecat este relativă atât timp cât hotărârea nu a rămas irevocabilă (moment la

care ea se consolidează), după cum există hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile care au doar o putere de lucru judecat relativă, în sensul că ea

există atâta vreme cât situația avută în vedere la pronunțare rămâne neschimbată,

niciuna din cele două ipoteze nefiind întrunite în cauză, pentru a permite

instanței de apel concluzia inexistenței puterii de lucru judecat (premisa

identității de obiect, nefiind analizată în apel).

Soluția curții de

apel, pe fondul pretențiilor deduse judecății, este dată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 480 C. civ., fiind pronunțată cu corecta identificare a

titlului preferabil, precedată de stabilirea semnificației sentinței civile nr.

594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe de constatare a

nevalabilității preluării imobilului de către stat, dezlegare ce a constituit o

îndrumare obligatorie pentru instanța de rejudecare, stabilită prin decizia de

casare nr. 2728 din 27 martie 2007 a Înaltei Curți.

Prin urmare, se va

respinge și acest ultim motiv de recurs ca nefondat.

Deși corecte

susținerile recurentei cu privire sarcina probei în acțiunea în revendicare ca

și la forța probantă a certificatului de calitate de moștenitor depus la dosar

de reclamanți, nu acesta este mijlocul de probă prin care intimații și-au

dovedit dreptul de proprietate pretins în cauză.

Intimații reclamanți

au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor prin extrasul de carte

funciară din care reiese întabularea dreptului de proprietate în favoarea acesteia,

și cum în sistemul de carte funciară întabularea dreptului este constitutiv; de

drept, conform art. 17 alin. (1) din Decretul-lege 115/1938 rezultă că nu erau

necesare dovezi suplimentare cu privire la acest aspect.

Pe de altă parte,

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr.

594 din 19 martie 2002) s-a constatat nevalabilitatea preluării imobilului de

către stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce are semnificația

recunoașterii cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților

dobândit pe cale succesorală de la autoarea lor, T.A., supusă naționalizării.

În ce privește

inopozabilitatea acestei hotărâri judecătorești invocată ca apărare de

recurentă, Înalta Curte constată că instanța de apel a înlăturat aceste

susțineri, concluzionând că pentru terți ea are caracterul unei prezumții

relative ce poate fi răsturnată prin proba contrară, intimații prevalându-se de

acesta ca mijloc de probă.

Pe de altă parte, ea

nu este opozabilă recurentei în sensul că nu dă naștere direct la drepturi și

obligații în sarcina sa, însă, este opozabilă autorului său cu titlu

particular, statul român, de la care recurenta a dobândit dreptul asupra

imobilului în litigiu, cu toate însușirile și viciile sale.

Din această perspectivă,

certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care recurenta se

prevalează în susținerea dreptului său, având un caracter declarativ, nu poate

fi recunoscut ca dovadă a unui drept de proprietate preferabil, dată fiind

invalidarea titlului autorului recurentei, al cărui succesor cu titlu

particular este.

Buna-credință a

recurentei este lipsită de semnificație în materia revendicării imobiliare de

drept comun, ea putând fi invocată numai dacă pârâtul opune uzucapiunea scurtă

și în condițiile în care este unită cu un just titlu (art. 1895 și urm. C. civ.).

De asemenea, nici

statutul recurentei de societate integral privatizată nu prezintă relevanță,

câtă vreme imobilul a fost dobândit de la stat al cărui titlu a fost constatat

nevalabil.

Această apărare nu ar

fi fost utilă nici în contextul soluționării cauzei pe baza dispozițiilor de

drept material din Legea 10/2001, întrucât, chiar integral privatizată fiind,

dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu (ca în speță), unitatea

deținătoare este obligată la restituirea în natură, conform art. 29 din lege,

în forma textului de după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr.

830/2008 (ceea ce corespunde art. 27 din Legea 10/2001, în redactarea legii de

dinainte de modificarea prin Legea nr. 247/2005).

Revizuienta a

susținut că această hotărâre este potrivnică deciziei civile nr. 2603 din 9

martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosar civil nr.

27878/1/2005.

Potrivit art. 322

pct. 7 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri potrivnice date de

instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină,

între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Fundamentul acestui

motiv de revizuire îl reprezintă instituția puterii de lucru judecat.

Deși excepția puterii

de lucru judecat are caracter absolvent și deci poate fi invocată și din oficiu

de către instanță, nu mai este posibil ca în aceeași pricină două instanțe

deosebite sau chiar aceeași instanță, în dosare deosebite, să pronunțe hotărâri

potrivnice, astfel încât fiecare parte se prevalează de hotărârea căreia îi

este favorabilă.

Una din condițiile de

admisibilitate ale acestui motiv de revizuire constă în aceea ca hotărârile să

fie pronunțate în aceeași pricină, deci să fi existat tripla identitate de

elemente: părți, obiect și cauză.

Pentru a fi

potrivnice, este necesară existența unor hotărâri ale căror dispozitive să

conțină dispoziții ce nu se pot concilia.

Revizuirea pentru

contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ

cerințele sus evocate, una dintre acestea referindu-se la aspectul ca în cel

de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția de lucru judecată sau dacă a

fost ridicată de pârâți, instanța să nu fi discutat excepția.

Dacă în al doilea

proces, prima hotărâre a fost invocată și instanța a respins excepția puterii

lucrului judecat, partea nu mai poate reitera aceeași excepție pe calea

revizuirii, deoarece se opune însăși puterea de lucru judecat asupra excepției

procesuale respective.

Din perspectiva celor

expuse, și raportat la cele două hotărâri judecătorești cu privire la care se

susține existența contrarietății în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., este de reținut că excepția puterii de lucru judecat a fost

examinată a fost examinată prin decizia civilă nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă, și respinsă situație în care dacă s-ar

admite prezenta cerere de revizuire așa cum solicită revizuienta ar însemna ca

instanța sesizată cu această cerere să nu se limiteze doar la anularea celei

din urmă hotărâri, ci să examineze și modul de rezolvare a excepției puterii de

lucru judecat.

În alte cuvinte, s-ar

exercita un alt control judiciar care însă nu se poate realiza prin intermediul

revizuirii.

Cum excepția

autorității de lucru judecat a fost respinsă, revizuienta nu mai poate reitera

aceeași excepție pe calea revizuirii, deoarece se opunea însăși puterea de

lucru judecat asupra excepției procesuale respective.

Față de cele expuse,