ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1206/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 512 din 6 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC K.S.S. UK LTD împotriva pârâtelor D.G.F.P. Timiș și A.N.A.F. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea introductivă, întemeiată pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamanta SC K.S.S. UK LTD a chemat în judecată pârâtele A.F.P. Timiș și A.N.A.F.

solicitând suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 442 din 21 iunie 2010 privind obligarea sa de a achita suma de 14.630.166 lei TVA și cu majorări de întârziere de 12.796.958 lei, a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 20115 din 11 august 2010 prin care s-au stabilit în sarcina sa dobânzi și penalități de întârziere, în cuantum de 212.054 lei, aferente sumelor stabilite la plată ca TVA suplimentară, prin Decizia de impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 și de asemenea, să se suspende executarea Raportului de inspecție fiscală nr. 7370 din 21 iunie 2010 prin care s-a refuzat spre rambursare TVA în sumă de 41.029 lei și prin care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare în sumă de 14.630.166 lei cu titlu de taxă pe valoare adăugată și suma de 12.796.958 lei cu titlu de majorări de întârziere.

Prin încheierea din data de 17 august 2010 din Dosarul 831/59/2010, Curtea de Apel Timișoara a dispus suspendarea Deciziei de Impunere și a Raportului de inspecție fiscală, în baza art. 14 din Legea contenciosului administrativ, până la pronunțarea instanței de fond. Deoarece până la expirarea termenului de 45 de zile, pârâtele nu au soluționat contestația administrativă, a înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara dosarul având ca obiect anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală.

Instanța a reținut că reclamanta a susținut că îndeplinește cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 care prevede că „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." De asemenea, potrivit art. 215 C. proc. fisc - Suspendarea executării actului administrativ fiscal: „(1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei. ” Prin urmare, având în vedere dispozițiile legale mai sus citate, reclamanta a arătat că suspendarea executării actului administrativ - fiscal poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de lege, respectiv: (i) existența unui caz bine justificat și (ii) necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Acestor două condiții li se adaugă o a treia, de ordin procedural, anume condiția ca reclamantul să facă dovada declanșării procedurii prealabile administrative.

Astfel, s-a susținut că există condiția cazului bine justificat definit de art. 2 lit. t) din Legea 554/2004 pentru că pârâta a încălcat normele de drept procedural fiscal, cât și normele de drept fiscal substanțial, motiv care în mod evident creează o îndoială serioasă asupra legalității acestor acte. Reclamanta arată că organele fiscale au încălcat dispozițiile Ordinului nr. 2157/2006 privind organizarea activității de administrare a contribuabililor nerezidenți care nu au pe teritoriul României un sediu permanent, din Ordinul nr. 1857/2007, ale art. 101 C. proc. fiscală, ale Ordinului nr. 2421/2007 sau ale instrucțiunilor de aplicare ale art. 143 și 144 C. fisc.

Privitor la iminența producerii unei pagube reclamanta arată că este îndeplinită, raportat la cuantumul foarte ridicat al sumei în discuție, respectiv de 27.427.124 RON (aproximativ 6.453.000 euro) și specificul activității reclamantei respectiv fabricarea centurilor de siguranță pentru producătorii de autoturisme din Uniunea Europeană și din afara acesteia, în care necesitățile de lichidități financiare sunt esențiale pentru plata furnizorilor, plata salariaților, plata creditelor bancare angajate. Conform dispozițiilor art. 111 C. proc. fisc., suma de 27.427.124 RON (aproximativ 6.453.000 euro) trebuia plătită până la data de 20 iulie 2010. Reclamanta arată că întrucât nu are posibilitatea de a achita această sumă, autoritățile fiscale au demarat deja procedura de executare silită a sa.

Față de actele de executare deja efectuate, reclamanta a formulat o contestație la executare, înregistrată sub numărul de Dosar 20213/325/2010, la Judecătoria Timișoara. În plus, pe lângă situația KSS UK prezentată pe larg în adresa din ANEXA 6, subliniază instanței faptul că prejudiciul material s-ar reflecta și asupra Reprezentantului Fiscal. Prejudiciul cauzat de nerespectarea prevederilor legale în cadrul inspecției fiscale va conduce la suspendarea și, eventual, chiar închiderea activității KSS în România și va afecta pe termen lung activitatea KSS în întregul spațiu european. În susținerea argumentelor sale, invocă și Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, instrument juridic european aplicat în mod frecvent în jurisprudența română.

Privitor la Decizia nr. 20115 din 11 august 2010 privind accesoriile în sumă de 212.054 lei, se mai susține că pârâtele nu aveau dreptul să calculeze dobânzi de întârziere de la data de 7 iulie 2010 acestea nefiind datorate decât de la data scadenței sumelor pentru care se calculează. Conform art. 111 alin. (2) C. proc.

fiscală, „pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării acestora,astfel: a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare; b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.” Având în vedere că Decizia de impunere a fost emisă la data de 21 iunie 2010, ulterior datei de 15 iunie 2010, și că a fost comunicată reprezentantului fiscal înainte de 1 iulie 2010, data de la care ar fi trebuit calculate dobânzile de întârziere este 22 iulie 2010, această dată fiind prima zi următoare scadenței.

Până la această dată, pârâtele nu aveau dreptul să calculeze dobânzi de întârziere. Mai arată reclamanta că, din anexa deciziei atacate reiese că pârâtele au calculat dobânzi de întârziere începând cu data de 7 iulie 2010 pentru diferențele sumelor stabilite prin decizia de impunere, deși pentru aceste sume, reclamanta nu ar fi datorat dobânzi decât din data de 22 iulie 2010. Pârâtele au compensat în mod ilegal deconturi anterioare ale reclamantei cu sume negative de TVA, soluționându-le astfel peste termen și fără a respecta procedura prevăzută de lege. Prin întâmpinare pârâtele au solicitat respingerea cererii reclamantei, invocând excepția lipsei de interes sau a inadmisibilității pentru neîndeplinirea prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.

La termenul de judecată din 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara a invocat excepția inadmisibilității cererii raportat la cerințele art. 15 și art. 14 din Legea nr. 554/2004 și examinând-o pe excepție instanța a constatat excepția întemeiată și a constatat că acțiunea este inadmisibilă. Instanța a reținut că dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004 prevăd expres că suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute de art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond. Instanța de fond a constatat, din conținutul acestei dispoziții legale, că cererea de suspendare a executării unui act administrativ, în materie fiscală, se poate dispune în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ care să aibă ca obiect cererea de anulare totală sau parțială a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, sau cererea întemeiată pe art. 15 poate fi formulată printr-o acțiune separată celei în anulare, ceea ce presupune însă dovada depunerii acțiunii în anulare la instanță. În cauza de față instanța a constatat că acțiunea reclamantei nu conține cererea de anulare a actelor fiscale emise de pârâta D.G.F.P.

Timiș, ci exclusiv cererea de suspendare a executării acestora în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 și nici nu s-a făcut dovada introducerii separate, la instanță, a acțiunii în anulare, pe motiv că pârâta A.N.A.F. nu s-a pronunțat în procedura prealabilă instituită prin art. 205 și următoarele C. proc. fisc. Cum raportat la dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., acțiunea în contencios administrativ în materia fiscală se poate formula, valabil numai dacă se atacă și decizia emisă în procedura prealabilă fiscală, Curtea constată că cererea de față este inadmisibilă, prin inexistența unei acțiuni în anularea actelor fiscale vătămătoare care să vizeze și decizia emisă în procedura prealabilă, reglementată imperativ de Codul de procedură fiscală, motiv pentru care se respinge ca atare, în raport cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că în litigiu nu s-a formulat o acțiune în anulare, a rezultat din conținutul actelor depuse la dosar și din afirmațiile reprezentantului reclamantei consemnate în încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2010. Instanța reține că este irelevant în soluționarea dosarului că în cauză au fost depuse, după pronunțarea instanței, concluziile scrise însoțite de decizia emisă de A.N.A.F., atâta timp cât reclamanta nu a făcut și dovada formulării acțiunii în anularea actelor fiscale, așa cum s-a arătat anterior. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond, pentru nelegalitate și netemeinicie. Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., invocându-se, pe de o parte, pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea competenței unei alte instanțe, respectiv a Tribunalului Timiș în ceea ce privește suspendarea Deciziei referitoare la obligațiile de plată a accesoriilor nr. 20115 din 11 august 2010 și greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și 15 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de suspendare a Deciziei principale nr. 7370 din 21 iunie 2010, ca inadmisibilă pentru lipsa acțiunii de fond. Legat de primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă nelegalitatea admiterii excepției de conexitate a celor două Dosare nr. 1035/59/2010 și nr. 1070/59/2010 apreciind că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile art. 164 C. proc.

civ. Aceasta deoarece Dosarul nr. 1070/59/2010 are ca obiect cererea de suspendare a executării deciziei de impunere accesorii, prin care s-au stabilit în sarcina recurentei obligații de plată în cuantum de 212.054 lei, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004. Iar în raport de cuantumul sumei contestate, care este mai mic de 500.000 lei și în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială de soluționare a acestei cereri de suspendare revenea în primă instanță secției de contencios administrativ a Tribunalului Timiș și nu Curții de Apel Timișoara. Sub acest aspect competența de soluționare revenind unei alte instanțe recurenta apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., solicitându-se disjungerea celor două cauze și trimiterea cererii de suspendare, care formează obiectul Dosarului nr. 1070/59/2010, spre competentă soluționare Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ, conform dispozițiilor art. 312 alin. (6 1 ) C. proc. civ. În ceea ce privește soluția de respingere a cererilor de suspendare ca inadmisibile pe motiv că nu s-a făcut dovada introducerii acțiunii în anulare, recurenta arată că aceasta este dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 15 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 215 și art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Aceasta deoarece suspendarea formulată în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ce are ca obiect decizia de calcul a accesoriilor nu este condiționată de introducerea acțiunii de fond ci doar de formularea contestației fiscale și nu de soluționarea acestei contestații prin emiterea unei decizii motivate conform art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc. În ceea ce privește suspendarea deciziei privind calculul și stabilirea debitului principal, recurenta arată că a formulat contestație conform art. 205 – 206 C. proc. fisc. în termenul legal de 30 de zile, dar contestația nu i-a fost soluționată în termenul de 45 de zile conform dispozițiilor art. 70 C. proc. fisc. Pe cale de consecință, recurenta în raport de dispozițiile art. 8 și 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contestat lipsa de răspuns la contestația fiscală apreciind că este admisibilă cererea de suspendare deoarece în mod nejustificat contestația administrativă nu i-a fost soluționată, în termen și nu a fost emisă o decizie motivată prin care să se soluționeze contestația fiscală formulată.

Se arată în recurs că soluția de respingere ca inadmisibilă blochează dreptul de acces la un tribunal și reprezintă un fapt prejudiciabil deoarece până la momentul soluționării contestației fiscale, organele administrative ar avea posibilitatea de a executa silit actele atacate, lăsând fără obiect orice cerere de suspendare. În raport de acest motiv de recurs se solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate trimițând cauza care formează obiectul Dosarului nr. 1035/59/2010 spre rejudecare Curții de Apel Timișoara. La dosar intimatele-pârâte au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. La dosar s-a depus în ședința publică din 1 martie 2011, Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011 privind soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 422 din 21 iunie 2010 – filele 39 – 90 dosar recurs.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiilor motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reținut. Sentința atacată nu este pronunțată cu încălcarea competenței Tribunalului Timiș în ceea ce privește soluționarea cererii de suspendare formulată în Dosarul nr. 1070/59/2010 având ca obiect suspendarea Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 20115 din 11 august 2010. Aceasta deoarece în mod corect instanța de fond – Curtea de Apel Timișoara a făcut aplicarea art. 164 C. proc. civ. și a conexat cele două cereri de suspendare, care deși aveau temeiuri juridice diferite aveau între ele ca obiect și cauză o strânsă legătură.

Aceasta reprezintă condiția legală cerută de dispozițiile art. 164 C. proc. civ. și în cauză era îndeplinită întrucât accesoriile calculate prin Decizia de accesorii nr. 20115 din 11 august 2010 sunt aferente sumelor stabilite prin Decizia de impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 7370 din 21 iunie 2010. Pe cale de consecință, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a admis conexarea celor două cereri de suspendare și s-a pronunțat fără a fi încălcată competența de soluționare a Tribunalului Timiș. Al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, sentința atacată, prin care cererea de suspendare formulată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 a fost apreciată ca inadmisibilă și respinsă ca atare, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Fapt de necontestat, la data formulării cererii de suspendare conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, care formează obiectul Dosarului nr. 1035/59/2010 din 30 septembrie 2010 nu era soluționată contestația administrativă formulată de recurentă. În cauză nu era emisă decizia motivată de soluționare a contestației având ca obiect Decizia de impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. 7370/2010. Pe cale de consecință, în cauză nu a existat actul admisibil a fi contestat și suspendat conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, recurenta nedepunând la dosar până la data pronunțării – 16 noiembrie 2010 dovada soluționării și respectiv a formulării acțiunii de fond conform dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Aceasta fiind o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, în mod corect instanța de fond prin sentința atacată a respins cererea de suspendare, ca inadmisibilă. Curtea nu va reține susținerile din recurs privind nesoluționarea în termen a contestației administrative, deoarece obiectul cauzei nu l-a reprezentat acest refuz, recurenta nesolicitând conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constatarea existenței acestui refuz și obligarea autorității competente la emiterea unei decizii motivate conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Recurenta a formulat direct, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, cerere de suspendare a actelor de impunere, cerere inadmisibilă în lipsa acțiunii de fond, apreciată în mod corect și respinsă ca atare de instanță.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de SC K.S.S.U. UK Ltd. împotriva Sentinței nr. 512 din 6 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.