ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1206/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1206/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 512 din 6 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC K.S.S.
UK LTD împotriva pârâtelor D.G.F.P. Timiș și A.N.A.F.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea introductivă,
întemeiată pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamanta SC K.S.S. UK
LTD a chemat în judecată pârâtele A.F.P. Timiș și A.N.A.F. solicitând suspendarea
executării Deciziei de impunere fiscală nr. 442 din 21 iunie 2010 privind obligarea
sa de a achita suma de 14.630.166 lei TVA și cu majorări de întârziere de
12.796.958 lei, a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 20115
din 11 august 2010 prin care s-au stabilit în sarcina sa dobânzi și penalități de
întârziere, în cuantum de 212.054 lei, aferente sumelor stabilite la plată ca
TVA suplimentară, prin Decizia de impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 și de
asemenea, să se suspende executarea Raportului de inspecție fiscală nr. 7370
din 21 iunie 2010 prin care s-a refuzat spre rambursare TVA în sumă de 41.029
lei și prin care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare
în sumă de 14.630.166 lei cu titlu de taxă pe valoare adăugată și suma de
12.796.958 lei cu titlu de majorări de întârziere.
Prin încheierea din
data de 17 august 2010 din Dosarul 831/59/2010, Curtea de Apel Timișoara a
dispus suspendarea Deciziei de Impunere și a Raportului de inspecție fiscală,
în baza art. 14 din Legea contenciosului administrativ, până la pronunțarea
instanței de fond.
Deoarece până la
expirarea termenului de 45 de zile, pârâtele nu au soluționat contestația
administrativă, a înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara dosarul având
ca obiect anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală.
Instanța a reținut că
reclamanta a susținut că îndeplinește cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004
care prevede că „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube
iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a
emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să
ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului
administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."
De asemenea, potrivit
art. 215 C. proc. fisc - Suspendarea executării actului administrativ fiscal: „(1)
Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă
executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispozițiile prezentului articol
nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării
actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda
executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei
contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o
cauțiune de până la 2.000 lei.
”
Prin urmare, având în
vedere dispozițiile legale mai sus citate, reclamanta a arătat că suspendarea
executării actului administrativ - fiscal poate fi dispusă dacă sunt
îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de lege, respectiv: (i)
existența unui caz bine justificat și (ii) necesitatea prevenirii unei pagube
iminente. Acestor două condiții li se adaugă o a treia, de ordin procedural,
anume condiția ca reclamantul să facă dovada declanșării procedurii prealabile
administrative.
Astfel, s-a susținut
că există condiția cazului bine justificat definit de art. 2 lit. t) din Legea 554/2004
pentru că pârâta a încălcat normele de drept procedural fiscal, cât și normele
de drept fiscal substanțial, motiv care în mod evident creează o îndoială
serioasă asupra legalității acestor acte.
Reclamanta arată că organele
fiscale au încălcat dispozițiile Ordinului nr. 2157/2006 privind organizarea
activității de administrare a contribuabililor nerezidenți care nu au pe
teritoriul României un sediu permanent, din Ordinul nr. 1857/2007, ale art. 101
C. proc. fiscală, ale Ordinului nr. 2421/2007 sau ale instrucțiunilor de aplicare
ale art. 143 și 144 C. fisc.
Privitor la iminența producerii
unei pagube reclamanta arată că este îndeplinită, raportat la cuantumul foarte
ridicat al sumei în discuție, respectiv de 27.427.124 RON (aproximativ
6.453.000 euro) și specificul activității reclamantei respectiv fabricarea
centurilor de siguranță pentru producătorii de autoturisme din Uniunea
Europeană și din afara acesteia, în care necesitățile de lichidități financiare
sunt esențiale pentru plata furnizorilor, plata salariaților, plata creditelor
bancare angajate.
Conform dispozițiilor
art. 111 C. proc. fisc., suma de 27.427.124 RON (aproximativ 6.453.000 euro)
trebuia plătită până la data de 20 iulie 2010. Reclamanta arată că întrucât nu
are posibilitatea de a achita această sumă, autoritățile fiscale au demarat
deja procedura de executare silită a sa. Față de actele de executare deja
efectuate, reclamanta a formulat o contestație la executare, înregistrată sub
numărul de Dosar 20213/325/2010, la Judecătoria Timișoara.
În plus, pe lângă
situația KSS UK prezentată pe larg în adresa din ANEXA 6, subliniază instanței
faptul că prejudiciul material s-ar reflecta și asupra Reprezentantului Fiscal.
Prejudiciul cauzat de nerespectarea prevederilor legale în cadrul inspecției
fiscale va conduce la suspendarea și, eventual, chiar închiderea activității
KSS în România și va afecta pe termen lung activitatea KSS în întregul spațiu
european.
În susținerea
argumentelor sale, invocă și Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, referitoare la protecția
jurisdicțională provizorie în materie administrativă, instrument juridic
european aplicat în mod frecvent în jurisprudența română.
Privitor la Decizia nr.
20115 din 11 august 2010 privind accesoriile în sumă de 212.054 lei, se mai
susține că pârâtele nu aveau dreptul să calculeze dobânzi de întârziere de la
data de 7 iulie 2010 acestea nefiind datorate decât de la data scadenței
sumelor pentru care se calculează.
Conform art. 111 alin.
(2) C. proc. fiscală, „pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru
obligațiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se
stabilește în funcție de data comunicării acestora,astfel: a) dacă data comunicării
este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de
5 a lunii următoare; b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul
16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.”
Având în vedere că
Decizia de impunere a fost emisă la data de 21 iunie 2010, ulterior datei de 15
iunie 2010, și că a fost comunicată reprezentantului fiscal înainte de 1 iulie
2010, data de la care ar fi trebuit calculate dobânzile de întârziere este 22
iulie 2010, această dată fiind prima zi următoare scadenței. Până la această
dată, pârâtele nu aveau dreptul să calculeze dobânzi de întârziere.
Mai arată reclamanta că,
din anexa deciziei atacate reiese că pârâtele au calculat dobânzi de întârziere
începând cu data de 7 iulie 2010 pentru diferențele sumelor stabilite prin
decizia de impunere, deși pentru aceste sume, reclamanta nu ar fi datorat dobânzi
decât din data de 22 iulie 2010.
Pârâtele au compensat
în mod ilegal deconturi anterioare ale reclamantei cu sume negative de TVA, soluționându-le
astfel peste termen și fără a respecta procedura prevăzută de lege.
Prin întâmpinare pârâtele
au solicitat respingerea cererii reclamantei, invocând excepția lipsei de interes
sau a inadmisibilității pentru neîndeplinirea prevederilor art. 15 din Legea nr.
554/2004.
La termenul de judecată
din 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara a invocat excepția inadmisibilității
cererii raportat la cerințele art. 15 și art. 14 din Legea nr. 554/2004 și
examinând-o pe excepție instanța a constatat excepția întemeiată și a constatat
că acțiunea este inadmisibilă.
Instanța a reținut că
dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004 prevăd expres că suspendarea
executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant,
pentru motivele prevăzute de art. 14, și prin cererea adresată instanței competente
pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța
poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă
și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu
acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii
în fond.
Instanța de fond a
constatat, din conținutul acestei dispoziții legale, că cererea de suspendare a
executării unui act administrativ, în materie fiscală, se poate dispune în
cadrul unei acțiuni în contencios administrativ care să aibă ca obiect cererea de
anulare totală sau parțială a actului administrativ a cărui suspendare se
solicită, sau cererea întemeiată pe art. 15 poate fi formulată printr-o acțiune
separată celei în anulare, ceea ce presupune însă dovada depunerii acțiunii în
anulare la instanță.
În cauza de față
instanța a constatat că acțiunea reclamantei nu conține cererea de anulare a
actelor fiscale emise de pârâta D.G.F.P. Timiș, ci exclusiv cererea de
suspendare a executării acestora în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 și
nici nu s-a făcut dovada introducerii separate, la instanță, a acțiunii în
anulare, pe motiv că pârâta A.N.A.F. nu s-a pronunțat în procedura prealabilă instituită
prin art. 205 și următoarele C. proc. fisc.
Cum raportat la
dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., acțiunea în contencios
administrativ în materia fiscală se poate formula, valabil numai dacă se atacă și
decizia emisă în procedura prealabilă fiscală, Curtea constată că cererea de
față este inadmisibilă, prin inexistența unei acțiuni în anularea actelor
fiscale vătămătoare care să vizeze și decizia emisă în procedura prealabilă, reglementată
imperativ de Codul de procedură fiscală, motiv pentru care se respinge ca
atare, în raport cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Împrejurarea că în litigiu
nu s-a formulat o acțiune în anulare, a rezultat din conținutul actelor depuse
la dosar și din afirmațiile reprezentantului reclamantei consemnate în
încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2010.
Instanța reține că
este irelevant în soluționarea dosarului că în cauză au fost depuse, după
pronunțarea instanței, concluziile scrise însoțite de decizia emisă de A.N.A.F.,
atâta timp cât reclamanta nu a făcut și dovada formulării acțiunii în anularea actelor
fiscale, așa cum s-a arătat anterior.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond,
pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivele de recurs se
încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., invocându-se, pe
de o parte, pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea competenței unei alte instanțe,
respectiv a Tribunalului Timiș în ceea ce privește suspendarea Deciziei referitoare
la obligațiile de plată a accesoriilor nr. 20115 din 11 august 2010 și greșita
aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și 15 din Legea nr.
554/2004 în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de suspendare a Deciziei
principale nr. 7370 din 21 iunie 2010, ca inadmisibilă pentru lipsa acțiunii de
fond.
Legat de primul motiv
de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta
invocă nelegalitatea admiterii excepției de conexitate a celor două Dosare nr. 1035/59/2010
și nr. 1070/59/2010 apreciind că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile art. 164
C. proc. civ.
Aceasta deoarece Dosarul
nr. 1070/59/2010 are ca obiect cererea de suspendare a executării deciziei de impunere
accesorii, prin care s-au stabilit în sarcina recurentei obligații de plată în
cuantum de 212.054 lei, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004. Iar în raport
de cuantumul sumei contestate, care este mai mic de 500.000 lei și în raport de
dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială de
soluționare a acestei cereri de suspendare revenea în primă instanță secției de
contencios administrativ a Tribunalului Timiș și nu Curții de Apel Timișoara.
Sub acest aspect
competența de soluționare revenind unei alte instanțe recurenta apreciază că în
cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,
solicitându-se disjungerea celor două cauze și trimiterea cererii de
suspendare, care formează obiectul Dosarului nr. 1070/59/2010, spre competentă soluționare
Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ, conform dispozițiilor art.
312 alin. (6
1
) C. proc. civ.
În ceea ce privește
soluția de respingere a cererilor de suspendare ca inadmisibile pe motiv că nu
s-a făcut dovada introducerii acțiunii în anulare, recurenta arată că aceasta
este dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 15 din
Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 215 și art. 218 alin. (2) C.
proc. fisc.
Aceasta deoarece
suspendarea formulată în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ce are
ca obiect decizia de calcul a accesoriilor nu este condiționată de introducerea
acțiunii de fond ci doar de formularea contestației fiscale și nu de
soluționarea acestei contestații prin emiterea unei decizii motivate conform art.
218 alin. (2) C. proc. fisc.
În ceea ce privește
suspendarea deciziei privind calculul și stabilirea debitului principal,
recurenta arată că a formulat contestație conform art. 205 – 206 C. proc. fisc.
în termenul legal de 30 de zile, dar contestația nu i-a fost soluționată în
termenul de 45 de zile conform dispozițiilor art. 70 C. proc. fisc. Pe cale de
consecință, recurenta în raport de dispozițiile art. 8 și 11 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 554/2004 a contestat lipsa de răspuns la contestația fiscală
apreciind că este admisibilă cererea de suspendare deoarece în mod nejustificat
contestația administrativă nu i-a fost soluționată, în termen și nu a fost
emisă o decizie motivată prin care să se soluționeze contestația fiscală
formulată.
Se arată în recurs că
soluția de respingere ca inadmisibilă blochează dreptul de acces la un tribunal
și reprezintă un fapt prejudiciabil deoarece până la momentul soluționării
contestației fiscale, organele administrative ar avea posibilitatea de a
executa silit actele atacate, lăsând fără obiect orice cerere de suspendare.
În raport de acest
motiv de recurs se solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate
trimițând cauza care formează obiectul Dosarului nr. 1035/59/2010 spre rejudecare
Curții de Apel Timișoara. La dosar intimatele-pârâte au formulat întâmpinări în
care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La dosar s-a depus în
ședința publică din 1 martie 2011, Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011 privind
soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere privind
obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 422 din 21 iunie 2010 – filele 39
– 90 dosar recurs.
Analizând recursul
declarat în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefondat, în
cauză nefiind îndeplinite condițiilor motivelor de recurs prevăzute de art. 304
pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reținut.
Sentința atacată nu
este pronunțată cu încălcarea competenței Tribunalului Timiș în ceea ce
privește soluționarea cererii de suspendare formulată în Dosarul nr. 1070/59/2010
având ca obiect suspendarea Deciziei referitoare la obligațiile de plată
accesorii nr. 20115 din 11 august 2010.
Aceasta deoarece în
mod corect instanța de fond – Curtea de Apel Timișoara a făcut aplicarea art. 164
C. proc. civ. și a conexat cele două cereri de suspendare, care deși aveau
temeiuri juridice diferite aveau între ele ca obiect și cauză o strânsă
legătură. Aceasta reprezintă condiția legală cerută de dispozițiile art. 164 C.
proc. civ. și în cauză era îndeplinită întrucât accesoriile calculate prin
Decizia de accesorii nr. 20115 din 11 august 2010 sunt aferente sumelor
stabilite prin Decizia de impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 emisă în baza Raportului
de inspecție fiscală nr. 7370 din 21 iunie 2010.
Pe cale de
consecință, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a admis
conexarea celor două cereri de suspendare și s-a pronunțat fără a fi încălcată
competența de soluționare a Tribunalului Timiș.
Al doilea motiv de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, sentința
atacată, prin care cererea de suspendare formulată în baza art. 15 din Legea nr.
554/2004 a fost apreciată ca inadmisibilă și respinsă ca atare, fiind dată cu
aplicarea corectă a dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.
Fapt de necontestat,
la data formulării cererii de suspendare conform art. 15 din Legea nr. 554/2004,
care formează obiectul Dosarului nr. 1035/59/2010 din 30 septembrie 2010 nu era
soluționată contestația administrativă formulată de recurentă. În cauză nu era
emisă decizia motivată de soluționare a contestației având ca obiect Decizia de
impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. 7370/2010.
Pe cale de consecință, în cauză nu a existat actul admisibil a fi contestat și
suspendat conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, recurenta nedepunând la dosar
până la data pronunțării – 16 noiembrie 2010 dovada soluționării și respectiv a
formulării acțiunii de fond conform dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Aceasta fiind o
condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, în mod corect instanța de
fond prin sentința atacată a respins cererea de suspendare, ca inadmisibilă.
Curtea nu va reține
susținerile din recurs privind nesoluționarea în termen a contestației
administrative, deoarece obiectul cauzei nu l-a reprezentat acest refuz,
recurenta nesolicitând conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004
constatarea existenței acestui refuz și obligarea autorității competente la
emiterea unei decizii motivate conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Recurenta a formulat direct, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, cerere de
suspendare a actelor de impunere, cerere inadmisibilă în lipsa acțiunii de
fond, apreciată în mod corect și respinsă ca atare de instanță.
Față de cele expuse
mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., va
respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința
pronunțată de instanța de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
formulat de SC K.S.S.U. UK Ltd. împotriva Sentinței nr. 512 din 6 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 1 martie 2011.