ÎCCJ, Decizia nr. 62/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin plângerea penală

adresată la 17 mai 2004, Înaltei Curți de Casație și Justiție, petiționarul O.M.

a susținut că S.N. și N.E. au săvârșit, față de el, infracțiunile de insultă și

calomnie prevăzute de art. 205 și 206 C. pen., cerând să fie judecați pentru

comiterea lor și să se facă demersurile necesare, în vederea ridicării

imunității lor parlamentare.

În motivarea plângerii, s-a

învederat că N.E., în calitate de purtător de cuvânt al Partidului Național

Liberal, precum și S.N., în calitate de parlamentar, ar fi făcut, în repetate

rânduri, afirmații de natură a-l discredita pe petiționar, atribuindu-i, în mod

nejustificat, comiterea unor grave abuzuri, precum și faptul că ar fi încercat,

prin intermediul altei persoane, să determine pe candidatul Partidului Național

Liberal, D.A., la alegerile locale din iunie 2004, să renunțe la această

candidatură.

Întrucât persoanele vizate

aveau calitatea de deputat, plângerea a fost transmisă Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind format dosarul nr. 319/P/2004, al secției

de urmărire penală și criminalistică.

Prin rezoluția din 21 iunie

2004, procurorul desemnat să examineze plângerea, a dispus neînceperea

urmăririi penale, față de deputații S.N. și N.E., pentru infracțiunile

prevăzute de art. 205 și 206 C. pen.

S-a motivat că singura faptă

concretă afirmată, referitoare la încercarea de determinare a lui D.A. să

renunțe la candidatura, din partea Partidului Național Liberal, pentru funcția

de primar, în schimbul unui post de viceprimar din partea Partidului Social Democrat,

nu este de natură a-l expune pe petiționar, unei sancțiuni penale,

administrative sau disciplinare ori oprobriului public.

S-a mai subliniat că atât

această relatare, cât și celelalte afirmații atribuite celor doi deputați fac

parte din discursuri cu conținut politic, ținute în perioada electorală, precum

și că, prin preluarea unor informații publicate anterior, despre implicarea

petiționarului în comiterea unor abuzuri, ilegalități și acte de corupție, cei

doi parlamentari nu au comis infracțiunea de insultă.

S-a învederat că, în raport

cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, unor astfel de afirmații

critice, care privesc activitatea politică a unei persoane, nu le sunt

aplicabile prevederile art. 8 din Convenție, referitoare la respectarea vieții

private. S-a relevat, în acest sens, că dreptul la libera exprimare într-o

societate democratică implică folosirea de informații și idei care pot șoca sau

neliniști, iar pentru un om politic, limitele criticii admisibile sunt chiar

mai largi, decât pentru un om obișnuit.

Făcându-se referire și la

hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a apreciat că,

pentru un ales al poporului, libertatea de exprimare este deosebit de

prețioasă, deoarece acesta îi reprezintă pe alegători, le semnalează

preocupările și le apără interesele, iar intervenția organelor judiciare se

justifică numai atunci când este necesară, s-a ajuns la concluzia că faptele

imputate celor doi deputați, prin plângere, nu pot constitui infracțiunile de insultă

și de calomnie prevăzute de art. 205 și 206 C. pen.

La data de 19 iulie 2004,

petiționarul a formulat plângere împotriva acestei rezoluții, depunând-o la

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constituindu-se dosarul nr. 4104/2004

al secției penale a instanței supreme, la care a fost atașat dosarul nr. 319/P/2004,

la termenul din 19 noiembrie 2004, s-a pus în discuție admisibilitatea

plângerii, în raport cu prevederile art. 275 și urm. C. proc. pen.

Constatând inadmisibilitatea

plângerii formulată de petiționarul O.M., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, prin sentința nr. 261 din 19 noiembrie 2004, a dispus respingerea

acesteia.

S-a motivat că, în raport cu

prevederile art. 278

1

, cu referire la art. 275 - 278 C. proc. pen.,

plângerea este inadmisibilă, deoarece, înainte de a formula plângere la

instanță, petiționarul nu s-a conformat dispoziției de a se adresa mai întâi,

cu plângere, la procurorul ierarhic superior celui care a dat rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale.

S-a relevat că numai în

cazul în care plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale

ar fi fost respinsă de către procurorul șef al secției de urmărire penală și

criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

care este procurorul ierarhic superior al procurorului care a dat rezoluția,

petiționarul era îndreptățit să se adreseze cu plângere, instanței.

Conchizându-se, s-a

învederat că datorită nerespectării acestor cerințe ale art. 278 C. proc. pen.,

plângerea adresată de petiționar, direct Înaltei Curți de Casație și Justiție,

este inadmisibilă.

Împotriva sentinței,

petiționarul a declarat recurs, susținând, în esență, că rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale i-a fost comunicată printr-o adresă semnată de însuși

procurorul șef al secției din care făcea parte procurorul care a dat rezoluția,

astfel că nu se poate considera că acesta, în calitate de procuror ierarhic

superior, nu și-ar fi însușit soluția și motivarea din rezoluție.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, așa cum corect

s-a arătat prin considerentele sentinței, prin art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen., se prevede că plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale poate fi adresată instanței, numai după respingerea plângerii

făcute conform art. 275 - 278 C. proc. pen.

Or, în raport cu

dispozițiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen., orice plângere împotriva

măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror, se rezolvă de

prim-procurorul parchetului sau, după caz, de Procurorul general al parchetului

de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cum, în speță, rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale a fost dată de un procuror din secția de urmărire

penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, este evident că în conformitate cu dispozițiile textului de lege

menționat, plângerea împotriva rezoluției respective trebuia adresată

procurorului șef al acestei secții.

Rezultând că această cerință

procedurală nu a fost respectată înainte de sesizarea instanței, prin plângerea

adresată în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., față de prevederea de

la art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen., că dispozițiile relative la

sesizarea instanței sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, care nu

poate fi înlăturată în nici un mod și se ia în considerare în orice stare a

procesului, chiar din oficiu, se constată că în mod corect s-a dispus

respingerea plângerii, ca inadmisibilă, datorită nerespectării dispozițiilor

legale referitoare la adresarea plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale.

Susținerea din motivele de

recurs ale petiționarului, formulată în sensul că semnarea comunicării de către

însuși șeful secției, căreia aparținea procurorul ce a emis rezoluția, ar

demonstra că acesta și-a însușit soluția și motivarea din rezoluție, nu poate

fi luată în considerare, deoarece, pe lângă că acea comunicare nu este semnată

de șeful secției, ci de alt procuror în numele său, o cerință procedurală

referitoare la modul de sesizare, prevăzută de lege în mod expres cum să fie

realizată, nu poate fi suplinită prin presupuneri deduse din alte acte, având

semnificații diferite, cum este adresa de comunicare a unei soluții.

Așa fiind, soluția primei

instanțe, de respingere a plângerii, pe motiv că nu au fost respectate

cerințele legale referitoare la adresarea acesteia, este temeinică și legală.

În consecință, urmează a se

dispune respingerea recursului declarat de petiționarul O.M., ca nefondat, cu

obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul O.M. împotriva sentinței nr. 261 din 19

noiembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să

plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 martie 2005.