ÎCCJ, Decizia nr. 62/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea penală adresată la 17 mai 2004, Înaltei Curți de Casație și Justiție, petiționarul O.M. a susținut că S.N. și N.E. au săvârșit, față de el, infracțiunile de insultă și calomnie prevăzute de art. 205 și 206 C. pen., cerând să fie judecați pentru comiterea lor și să se facă demersurile necesare, în vederea ridicării imunității lor parlamentare. În motivarea plângerii, s-a învederat că N.E., în calitate de purtător de cuvânt al Partidului Național Liberal, precum și S.N., în calitate de parlamentar, ar fi făcut, în repetate rânduri, afirmații de natură a-l discredita pe petiționar, atribuindu-i, în mod nejustificat, comiterea unor grave abuzuri, precum și faptul că ar fi încercat, prin intermediul altei persoane, să determine pe candidatul Partidului Național Liberal, D.A., la alegerile locale din iunie 2004, să renunțe la această candidatură.

Întrucât persoanele vizate aveau calitatea de deputat, plângerea a fost transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind format dosarul nr. 319/P/2004, al secției de urmărire penală și criminalistică. Prin rezoluția din 21 iunie 2004, procurorul desemnat să examineze plângerea, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de deputații S.N. și N.E., pentru infracțiunile prevăzute de art. 205 și 206 C. pen. S-a motivat că singura faptă concretă afirmată, referitoare la încercarea de determinare a lui D.A. să renunțe la candidatura, din partea Partidului Național Liberal, pentru funcția de primar, în schimbul unui post de viceprimar din partea Partidului Social Democrat, nu este de natură a-l expune pe petiționar, unei sancțiuni penale, administrative sau disciplinare ori oprobriului public.

S-a mai subliniat că atât această relatare, cât și celelalte afirmații atribuite celor doi deputați fac parte din discursuri cu conținut politic, ținute în perioada electorală, precum și că, prin preluarea unor informații publicate anterior, despre implicarea petiționarului în comiterea unor abuzuri, ilegalități și acte de corupție, cei doi parlamentari nu au comis infracțiunea de insultă. S-a învederat că, în raport cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, unor astfel de afirmații critice, care privesc activitatea politică a unei persoane, nu le sunt aplicabile prevederile art. 8 din Convenție, referitoare la respectarea vieții private. S-a relevat, în acest sens, că dreptul la libera exprimare într-o societate democratică implică folosirea de informații și idei care pot șoca sau neliniști, iar pentru un om politic, limitele criticii admisibile sunt chiar mai largi, decât pentru un om obișnuit.

Făcându-se referire și la hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a apreciat că, pentru un ales al poporului, libertatea de exprimare este deosebit de prețioasă, deoarece acesta îi reprezintă pe alegători, le semnalează preocupările și le apără interesele, iar intervenția organelor judiciare se justifică numai atunci când este necesară, s-a ajuns la concluzia că faptele imputate celor doi deputați, prin plângere, nu pot constitui infracțiunile de insultă și de calomnie prevăzute de art. 205 și 206 C. pen. La data de 19 iulie 2004, petiționarul a formulat plângere împotriva acestei rezoluții, depunând-o la Înalta Curte de Casație și Justiție. Constituindu-se dosarul nr. 4104/2004 al secției penale a instanței supreme, la care a fost atașat dosarul nr. 319/P/2004, la termenul din 19 noiembrie 2004, s-a pus în discuție admisibilitatea plângerii, în raport cu prevederile art. 275 și urm. C. proc.

pen. Constatând inadmisibilitatea plângerii formulată de petiționarul O.M., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 261 din 19 noiembrie 2004, a dispus respingerea acesteia. S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 278 1 , cu referire la art. 275 - 278 C. proc. pen., plângerea este inadmisibilă, deoarece, înainte de a formula plângere la instanță, petiționarul nu s-a conformat dispoziției de a se adresa mai întâi, cu plângere, la procurorul ierarhic superior celui care a dat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. S-a relevat că numai în cazul în care plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale ar fi fost respinsă de către procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care este procurorul ierarhic superior al procurorului care a dat rezoluția, petiționarul era îndreptățit să se adreseze cu plângere, instanței.

Conchizându-se, s-a învederat că datorită nerespectării acestor cerințe ale art. 278 C. proc. pen., plângerea adresată de petiționar, direct Înaltei Curți de Casație și Justiție, este inadmisibilă. Împotriva sentinței, petiționarul a declarat recurs, susținând, în esență, că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale i-a fost comunicată printr-o adresă semnată de însuși procurorul șef al secției din care făcea parte procurorul care a dat rezoluția, astfel că nu se poate considera că acesta, în calitate de procuror ierarhic superior, nu și-ar fi însușit soluția și motivarea din rezoluție. Recursul nu este fondat. În adevăr, așa cum corect s-a arătat prin considerentele sentinței, prin art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., se prevede că plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale poate fi adresată instanței, numai după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 C. proc. pen. Or, în raport cu dispozițiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen., orice plângere împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror, se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de Procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cum, în speță, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost dată de un procuror din secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este evident că în conformitate cu dispozițiile textului de lege menționat, plângerea împotriva rezoluției respective trebuia adresată procurorului șef al acestei secții.

Rezultând că această cerință procedurală nu a fost respectată înainte de sesizarea instanței, prin plângerea adresată în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., față de prevederea de la art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen., că dispozițiile relative la sesizarea instanței sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, care nu poate fi înlăturată în nici un mod și se ia în considerare în orice stare a procesului, chiar din oficiu, se constată că în mod corect s-a dispus respingerea plângerii, ca inadmisibilă, datorită nerespectării dispozițiilor legale referitoare la adresarea plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Susținerea din motivele de recurs ale petiționarului, formulată în sensul că semnarea comunicării de către însuși șeful secției, căreia aparținea procurorul ce a emis rezoluția, ar demonstra că acesta și-a însușit soluția și motivarea din rezoluție, nu poate fi luată în considerare, deoarece, pe lângă că acea comunicare nu este semnată de șeful secției, ci de alt procuror în numele său, o cerință procedurală referitoare la modul de sesizare, prevăzută de lege în mod expres cum să fie realizată, nu poate fi suplinită prin presupuneri deduse din alte acte, având semnificații diferite, cum este adresa de comunicare a unei soluții. Așa fiind, soluția primei instanțe, de respingere a plângerii, pe motiv că nu au fost respectate cerințele legale referitoare la adresarea acesteia, este temeinică și legală.

În consecință, urmează a se dispune respingerea recursului declarat de petiționarul O.M., ca nefondat, cu obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul O.M. împotriva sentinței nr. 261 din 19 noiembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2005.