ÎCCJ, Decizia nr. 264/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 182 din 13 septembrie 2002, Tribunalul Buzău, secția penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul N.M.V.  la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 109 și art. 74, cu referire la art. 76 lit. c) C. pen. și de lipsire de libertate, în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 109, art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen.

S-a reținut că, în data de 21 mai 2002, inculpatul menționat, împreună cu inculpatul C.M.C., au reținut partea vătămată L.E.C., timp de patru ore, în holurile a două blocuri de locuințe din cartierul M.V., din municipiul Buzău unde, prin violență, împreună cu numitul B.M., au deposedat-o de bunuri și bani. În baza art. 110 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata termenului de încercare de 2 ani.

Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin decizia penală nr. 571 din 9 decembrie 2002, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat în parte sentința atacată și, cu referire la inculpatul N.M.V., a descontopit pedeapsa rezultantă, a înlăturat art. 74 și 76 C. pen., condamnându-l la pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și de lipsire de libertate în mod ilegal. A înlăturat, cu referire la același inculpat, prevederile art. 81 și 110 C. pen.

Prin decizia nr. 4099 din 30 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis, între altele, recursul declarat de inculpatul N.M.V., împotriva acestei din urmă hotărâri și a casat decizia atacată, numai cu privire la pedeapsa privativă de libertate. Ca atare, s-au înlăturat dispozițiile art. 33 lit. a) și ale art. 34 lit. b) C. pen., s-a descontopit pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, în pedepsele componente care au fost modificate, în sensul că, prin aplicarea art. 74-76 C. pen., s-a redus la 1 an și 6 luni închisoare pedeapsa pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen., instanța de recurs a dispus ca inculpatul N.M.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare.

La data de 12 decembrie 2003, condamnatul N.M.V. a formulat contestație la executare, invocând omisiunea aplicării dispozițiilor art. 110 C. pen., privind suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1481 din 16 martie 2004, a respins contestația la executare, ca nefondată, reținând că, în cauză, nu este incident nici unul din cazurile de contestație prevăzute de legea procesuală penală.

Împotriva acestei din urmă decizii, contestatorul N.M.V. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea contestației la executare.

Recurentul a susținut că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, instanța pronunțându-se cu neobservarea contradicției dintre considerentele deciziei date de instanța de recurs și dispozitivul acesteia, cu referire la modalitatea de executare a pedepsei închisorii.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată, în prezent, prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Reglementarea menționată are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra justiției, generate de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un recurs, declarat de condamnatul N.M.V., împotriva unei decizii pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei contestații contra executării hotărârii penale, întemeiată pe art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., privitoare la o hotărâre pronunțată ca instanță de recurs.

Potrivit art. 460 alin. (5) C. proc. pen., „dispozițiile cuprinse în partea specială, Titlul II, care nu sunt contrare dispozițiilor din acest capitol, se aplică în mod corespunzător”.

În titlul II al părții speciale a Codului de procedură penală, art. 287-414

1

, este reglementată procedura de judecare a cauzei penale în fond și căi de atac.

În titlul III al Părții speciale, privind procedura executării hotărârilor penale, cap. IV intitulat „Dispoziții comune”, nu este reglementată procedura declarării și judecării recursului, formulat împotriva hotărârii, prin care a fost soluționată contestația la executare.

Prin urmare, admisibilitatea recursului este examinată și în acest caz, în raport de condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, reglementate în Partea specială a Codului de procedură penală, Titlul II, Cap. III, Secțiunea II, referitoare la această cale de atac.

Or, între altele, una din condițiile reglementate de legea procesuală penală, cu referire în acest caz la recurs, privește existența unei hotărâri judecătorești stabilită de lege, ca fiind susceptibilă de reformare, în cadrul soluționării căii de atac exercitate de parte.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

În consecință, în raport de dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la art. 461 alin. (2) din același cod, este admisibil recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în soluționarea unei contestații la executarea hotărârii penale, pentru cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c), în măsura în care și hotărârea a cărei lămurire se cere este susceptibilă de reformare pe această cale.

În cauză, decizia a cărei lămurire s-a cerut este o hotărâre definitivă, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs.

Or, din coroborarea normelor legale menționate, rezultă principiul unicității acestei căi de atac, în raport de care dreptul la această cale procesuală se stinge prin exercitare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri, fiind exclusă.

Drept urmare, cum, decizia menționată, definitivă fiind, nu se încadrează în categoria hotărârilor susceptibile de a fi atacate cu recurs, determinate de art. 385

1

C. proc. civ., dreptul la această cale de atac fiind stins prin exercitare, nici decizia atacată cu un nou recurs de condamnatul N.M.V., pronunțată de instanța de control judiciar în soluționarea contestației la executare a hotărârii penale, pentru cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) din același cod, nu este supusă acestei căi de atac.

Or, recunoașterea unei căi de atac, în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. (1( din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, „Completul de 9 judecători soluționează recursurile și cererile judecate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

Cum, această ipoteză nu se regăsește, în speță, cauza penală nu poate fi supusă controlului judecătoresc Completului de 9 judecători, cu încălcarea normelor speciale de atribuire a competenței.

Așa fiind, recursul declarat de condamnatul menționat urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de N.M.V., împotriva deciziei nr. 1481 din 16 martie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat N.M.V., împotriva deciziei nr. 1481 din 16 martie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5716/2004.

Obligă recurentul N.M.V. să plătească statului suma de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 18 octombrie 2004.