ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4826/2005

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 19 septembrie 2003,

reclamanții P.F. și P.M. au chemat în judecată pe pârâta I.C.H., pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună

stabilirea, în baza art. 585 C. civ., stabilirea liniilor de hotar care despart

cele două proprietăți și îngrădirea proprietății acestora, precum și încetarea

servituții de trecere pentru că aceasta nu mai poate fi exercitată conform art.

636 C. civ.

În motivarea cererii reclamanții au

arătat că sunt titularii dreptului de proprietate asupra unui imobil în

suprafață totală de 506 mp, compus din casă și teren, situat în Caracal,

județul Olt.

La est, imobilul se învecinează cu terenul

deținut de pârâtă.

Deși între cele două terenuri există

garduri, sunt totuși îndoieli cu privire la corecta amplasare a acestora și

delimitarea terenurilor, ceea ce creează grave neînțelegeri.

Cu privire la servitutea de trecere

constituită în anul 1977, aceasta nu mai este exercitată din 1991 în modul în

care inițial a fost stabilită, ca urmare a reducerii lățimii curții de la 3 m

la 2 m, insuficientă pentru trecerea cu mijloace de transport. Ca atare, se

impune încetarea acesteia.

La data de 10 octombrie 2003 acțiunea a

fost completată cu un nou capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata de

despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ce constituie servitute de

trecere, în măsura în care dreptul de servitute nu încetează sau nu este restrâns.

Prin sentința nr. 407 din 18 februarie

2004, Judecătoria Caracal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P.F.

și P.M., în sensul că a stabilit hotarul despărțitor pe vechiul aliniament,

astfel încât să fie respectată servitutea de trecere instituită în favoarea

pârâtei.

A respins ca nefondat capătul de cerere

privind încetarea servituții de trecere și capătul de cerere privind obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri civile.

A fost obligată pârâta la plata sumei de

835.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din onorariul de

expert.

S-a reținut, din cercetarea locală, că nu

s-au schimbat condițiile inițiale privind exercițiul dreptului de servitute,

pârâta neavând acces la anexele din spatele curții cu mijloace de transport pentru

aprovizionarea cu combustibil și alte nevoi. Ca atare, reclamanții nu au temei

pentru a cere încetarea sau restrângerea acestui drept, stabilit convențional

în 1977.

Totodată, cum reclamanții nu au mai

permis trecerea pârâtei, iar din anul 2002 au montat chiar și un gard

despărțitor, cererea privind obligarea acesteia din urmă la plata de

despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului nu este întemeiată.

Împotriva hotărârii primei instanțe au

declarat apel atât reclamanții cât și pârâta.

Criticile formulate de reclamanți în apel

priveau nestabilirea precisă, clară a aliniamentului despărțitor al

proprietăților învecinate și greșita respingere a cererii privind încetarea

servituții, precum și a cererii de obligare la plata despăgubirilor, ca urmare a

stabilirii eronate a stării de fapt.

Pârâta a susținut în apel că greșit a

fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, precum și că în mod greșit a

fost respinsă excepția autorității de lucru judecat.

Curtea de Apel Craiova, secția civilă,

prin decizia nr. 2816 din 9 septembrie 2004, a respins ambele apeluri ca

nefondate.

În motivarea acestei hotărâri instanța de

control judiciar a apreciat că dispozitivul hotărârii poate fi executat,

stabilirea hotarului despărțitor fiind făcută potrivit art. 584 C. civ., cu

trimitere la schița anexă a raportului de expertiză.

Reclamanții fiind succesori cu titlu

particular ai fostului proprietar, parte în tranzacția încheiată în 1977,

hotărârea de expedient le este opozabilă și sunt ținuți să o respecte, cât timp

starea de fapt avută în vedere la data menționată nu s-a modificat.

În fine, în mod corect a reținut prima

instanță că reclamanții nu au respectat dreptul pârâtei. Mai mult, servitutea a

fost constituită cu titlu gratuit, așa încât în mod judicios instanța a respins

și acest capăt de cerere.

Cu privire la apelul declarat de pârâtă

s-a reținut că acesta este lipsit de obiect, cu referire la soluția dată

excepției autorității de lucru judecat în condițiile necriticării soluției date

în capătul de cerere privind grănițuirea și nefondat sub aspectul

cheltuielilor, în raport de dispozițiile art. 584 partea finală C. civ.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au

declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta.

Fără a invoca nici unul din cazurile de

casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamanții au

criticat hotărârea instanței de control judiciar susținând că nu s-a ținut cont

de actele dosarului, cu referire la expertizele efectuate, de faptul că

servitutea a fost stabilită inițial pe terenul aparținând domeniului public, că

fiind obligați la respectarea dreptului constituit în favoarea pârâtei li s-a

încălcat dreptul de proprietate și că nu s-a ținut cont de schimbarea

condițiilor în raport de care se impune încetarea servituții.

Pârâta a criticat hotărârea dată în apel

sub aspectul greșitei respingeri a excepției autorității de lucru judecat.

Examinând cauza, cu referire la calea de

atac exercitată de pârâtă, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., se

constată următoarele:

Pârâta nu a timbrat suficient recursul la

data declarării, în sensul că a depus timbru judiciar dar nu a depus suma

datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Drept urmare, pentru termenul din 3 iunie

2005, fixat pentru judecarea recursurilor, aceasta a fost legal citată cu

mențiunea depunerii sumei de 171.000 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru.

La termen s-a constatat că aceasta nu s-a

conformat obligației de timbrare, procedural comunicată acesteia.

În consecință, excepția de netimbrare se

constată a fi întemeiată, față de recurenta menționată urmând a se face

aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, în sensul anulării

recursului ca insuficient timbrat.

Examinând cauza în raport de criticile

formulate de reclamanți, se constată următoarele:

Cu referire la grănițuire, soluționată în

raport de concluziile expertizelor efectuate în cauză, reclamanții nu au cerut

o nouă expertiză, în condițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., așa încât

recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici.

Servitutea ca sarcină impusă asupra unui

imobil pentru uzul și utilitatea altui imobil este un dezmembrământ al

dreptului de proprietate. Acest drept are caracter de accesoriu al fondului, de

care nu poate fi despărțit spre a forma un drept de sine stătător. Ca atare,

sunt lipsite de relevanță juridică în cauză considerentele reclamanților

privind schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra terenului

formând fondul aservit.

Pe de altă parte, acest drept are

caracter perpetuu, durând cât timp va dura imobilul și situația din care s-a

născut. Ca atare, nu sunt întemeiate criticile privind afectarea dreptului de

proprietate, atâta timp cât reclamanții sunt în continuare titularii dreptului

de proprietate, transmis prin vânzare-cumpărare, asupra terenului afectat de

această sarcină printr-un drept constituit anterior cumpărării și transmis ca

atare.

Prin urmare, recursul se constată a fi

nefondat și sub aspectul acestor din urmă critici.

În consecință, pentru considerentele ce

preced, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți și va

anula ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții

P.F. și P.M. împotriva deciziei civile nr. 2816 din 9 septembrie 2004 a Curții

de Apel Craiova.

Anulează ca insuficient timbrat recursul

formulat de pârâta I.C.H. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3

iunie 2005.