ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8404/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 275 din 25 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4563/117/2009, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință: s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării defunctului R.P., în Formațiunea 0830 Periprava, în perioada 13 august 1959 - 13 august 1963; pârâtul a fost obligat să achite echivalentul în RON la data plății a sumei de câte 150.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului R.P.

prin Sentința nr. 181/1950, pronunțată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj și prin măsura administrativă a internării defunctului în Formațiunea 0830 Periprava. Pârâtul a fost obligat să achite reclamanților suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, prin Sentința nr. 181 din 22 martie 1950, pronunțată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj, defunctul R.P. a fost condamnat la 10 ani temniță grea, 8 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. și la un an închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegală de munițiuni aparținând armatei, urmând să execute pedeapsa cea mai gravă.

S-a reținut că defunctul, care, la data pronunțării sentinței avea vârsta de 22 ani și era student, a inițiat o organizație subversivă, în iarna anului 1946 - 1947, scopul acestei organizații fiind să pregătească „elemente care să lupte prin mijloace violente împotriva regimului de democrație populară, în ipoteza unui război pe plan internațional între U.R.S.S. și țările de democrație populară, pe de-o parte, și țările capitaliste din Apus, pe de altă parte”. Prin Sentința nr. 267/1971 a Tribunalului Militar de Cluj, s-a dispus reabilitarea defunctului de sub efectele pedepsei menționate mai sus. În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că defunctul a executat în întregime pedeapsa de 10 ani, fiind eliberat din penitenciar la 13 august 1959, însă a fost internat imediat în Formațiunea nr. 0830 Periprava, în baza Ordinului M.A.I.

nr. 10051/1959, unde a rămas până la 13 august 1963. La dosar s-a depus copia Ordinului nr. 10051/1959 al M.A.I., prin care s-a dispus, în baza Decretului-lege nr. 89/1958 și Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282/1958, fixarea locului de muncă al defunctului, pe o perioadă de 48 de luni, precum și copia biletului de eliberare nr. x/1963, din care rezultă că defunctul a fost internat în Formațiunea nr. 0830 Periprava, în perioada 13 august 1959 - 13 august 1963. Din declarațiile martorilor G.I.I., C.T.P.D. și P.T.G., rezultă că defunctul a fost închis la sediul Securității din Cluj, la penitenciarul din Gherla și la Canal. De asemenea, a fost internat și în lagăre de muncă.

După eliberare, nu și-a putut continua studiile de drept, lucrând ca muncitor până în anul 1990. Prin Hotărârea nr. 50 din 15 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada de detenție a defunctului, de 14 ani, reprezintă 17 ani vechime în muncă, și s-a acordat defunctului o indemnizație lunară de 2.800 RON. Din certificatul de deces a rezultat că R.P. a decedat la data de 30 decembrie 2003, iar, din actele de stare civilă, a reieșit că reclamanta R.C. este soția defunctului, iar reclamanții R.L.A., R.P.E. și R.M.F. sunt copiii defunctului. În lumina dispozițiilor Legii nr. 221/2009, instanța a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică de 10 ani și prin măsura administrativă a internării în Formațiunea 0830 Periprava, pe o perioadă de 4 ani, aplicate antecesorului lor.

Reglementând dreptul la reparație, prin dispozițiile Legii nr. 221/2009, nu a fost stabilit modul de determinare a cuantumului daunelor, drept urmare, în soluționarea unor astfel de cereri, devin incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ., care permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea prejudiciului produs persoanei, victimă a unei astfel de condamnări. Totodată, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare. În speță, instanța a constatat că defunctul a fost arestat la vârsta de 22 ani, fiind student la Drept, executând efectiv pedeapsa închisorii, o perioadă de 10 ani, la sediul Securității din Cluj, la penitenciarul din Gherla și la Canal. De asemenea, după executarea pedepsei, a fost imediat internat într-un lagăr de muncă, pentru o perioadă de 4 ani, în baza unui ordin al M.A.I., fără să existe o hotărâre judecătorească în acest sens.

Totodată, instanța a constatat că efectele condamnării politice s-au extins și asupra vieții defunctului, ulterior eliberării sale, în condițiile în care acesta nu a reușit să termine facultatea de drept și a lucrat ca muncitor până în anul 1989. Ținând cont de toate aceste aspecte, instanța a reținut că, prin condamnarea politică suferită, defunctului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecințele condamnării vizând sănătatea sa fizică și psihică, precum și situația familială, profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în mod esențial la vârsta de 22 ani, din cauza condamnării, aceste aspecte influențând și viața reclamanților.

În consecință, instanța a considerat că suma de 600.000 euro, care ar fi trebuit să fie acordată defunctului, dacă acesta ar fi fost în viață, cu titlu de daune morale, reprezintă o reparație echitabilă pentru suferințele produse acestuia, ca urmare a condamnării sale politice, raportat la toate elementele stării de fapt descrise. Instanța nu a reținut susținerile pârâtului, în sensul că defunctul a beneficiat de măsurile reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, și al O.U.G. nr. 214/1999, apreciind că aceste măsuri au reprezentat o reparație infimă, raportat la prejudiciul suferit de defunct. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței, prin respingerea acțiunii reclamanților.

În motivarea apelului, s-a susținut că instanța de fond trebuia să respingă acțiunea față de descendenți, pentru lipsa calității procesuale active. Cu privire la acordarea de despăgubiri, reprezentând daune morale și pentru măsurile administrative luate față de defunctul R.P., constând în internarea în Formațiunea 0830 Periprava, s-a invocat inadmisibilitatea cererii, întrucât Ordinului M.A.I. nr. 10051/59 nu este enumerat printre cele arătate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, iar măsura administrativă, având ca obiect internarea în Periprava, în cazul de față, nu a fost întemeiată pe niciunul dintre actele normative prevăzute în art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu poate fi constatat caracterul politic al acestei măsuri, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

S-a mai arătat că instanța nu a ținut cont și de drepturile acordate defunctului și soției acestuia, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, obligând Statul Român la o sumă exagerată. S-a criticat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu este în culpă procesuală, acesta fiind obligat să stea în judecată în calitate de pârât, iar răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparație. Prin Decizia nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 275 din 25 martie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost schimbată în parte această sentință, în sensul că a fost înlăturată dispoziția de obligare a pârâtului să achite reclamanților R.C., R.L.A., R.P.E.

și R.M.F. echivalentul în RON, la data plății, a sumei de câte 150.000 euro, pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a defunctului R.P. Au fost menținute dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării defunctului R.P. și obligării pârâtului să achite reclamanților suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele: Nu a fost primit motivul de apel privind calitatea procesuală activă a descendenților, deoarece Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, prevede că fiecare dintre descendenți au calitate procesuală proprie și toți descendenții pot solicita acordarea de despăgubiri simultan, formularea cererii de către soț/soție neexcluzând posibilitatea solicitării de despăgubiri de către ceilalți descendenți, cât timp fiecare poate solicita despăgubiri în cuantumul indicat prin acest act normativ. Celelalte motive de apel privitoare la cuantumul despăgubirilor nu au mai fost analizate, dat fiind faptul că, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Cum decizia menționată este definitivă și obligatorie, rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii nu mai există, astfel că acțiunea este în prezent lipsită de temei legal și, prin urmare, nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ inexistent.

Curtea a mai reținut că acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., nu este posibilă din două motive, care țin de aspectele procedurale ale cauzei și de fondul cererii. Cu privire la aspectul de procedură, dat fiind că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale, nu pot, în apel, să schimbe temeiul juridic al cererii, pentru că ar schimba cauza acțiunii. În ce privește fondul cererii, din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state, dar, dacă aleg să acorde despăgubiri, atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă.

Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut, ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, neexistând obligația reparării, fapt reținut și de Curtea Constituțională. Or, declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează, în opinia curții de apel, cu lipsa opțiunii statului de acordare a despăgubirilor în temeiul acestui text legal. În ce privește prezenta cauză, Curtea a considerat că trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009, pe perioada cât au fost în vigoare, până la declararea lor ca neconstituționale, prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții au un bun sau o speranță legitimă, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții au o hotărâre de primă instanță, pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Cu privire la această speranță legitimă s-a constat că există o ingerință din partea statului, care este legitimă, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică și predictibilă. Distinct de considerentele de mai sus s-a arătat că, în materia despăgubirilor, pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin urmare, Curtea a constatat, în prezenta cauză, că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice, în perioada comunistă, dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Curtea de apel a reținut că nu poate fi primit motivul de apel ce vizează cheltuielile de judecată, dat fiind că, și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, statul este în culpă procesuală, întrucât a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu este determinat de reclamanți.

Dat fiind că există o culpă a legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar, prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional, și a născut, pentru persoanele ce au formulat acțiuni, doar speranțe, care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, se cuvine ca statul să suporte plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere că au fost declarate ca neconstituționale doar dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar nu și dispozițiile art. 4 din același act normativ, rămâne ca dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării defunctului R.P. să fie menținute, dat fiind că sunt întrunite condițiile prevăzute de actul normativ, întrucât antecesorului reclamanților i s-a stabilit măsura administrativă a fixării locului de muncă, cunoscută și ca domiciliu obligatoriu, în temeiul Decretului-lege nr. 89/1958 și H.C.M.

nr. 282/1958. Chiar dacă această măsură este recunoscută de drept ca măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009, aceasta nu înseamnă că instanța nu poate constata acest lucru, prin chiar dispozitivul hotărârii, prin urmare motivul de apel referitor la acest aspect nu a fost primit. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.C.F.P. Cluj, împotriva Sentinței civile nr. 275 din 25 martie 2010 a Tribunalului Cluj.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1), teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză, întrucât, până la data publicării deciziei Curții Constituționale, pe baza unor probe pertinente și concludente, a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis acțiunea, pârâtul fiind obligat să le plătească despăgubiri, cu titlu de daune morale. Astfel, recunoașterea dreptului la despăgubiri și consacrarea acestui drept, chiar și printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanță, le-a creat o speranță legitimă în a vedea concretizat acest drept, care intră în sfera noțiunii de bun, în sensul ar.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană. Modificarea unei hotărâri judecătorești, ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate, ar fi în contradicție cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât această hotărâre constituie un bun, deoarece identifică și concretizează un drept cu valoare patrimonială. Astfel, Curtea Constituțională nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată, în nicio situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi, instanțele interne, independente și imparțiale, fiind singurele care au plenitudine de competență.

A nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională, care nu reprezintă o instanță independentă și imparțială, în accepțiunea Convenției, înseamnă a le nega acestora puterea și obligativitatea de a soluționa cererea dedusă judecății. În ceea ce privește motivarea instanței de apel, conform căreia, în cauză, s-au acordat despăgubiri, de către stat, pentru prejudiciile morale suportate de persoanele persecutate din motive politice, în perioada comunistă, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, s-a arătat că această motivare nu are nicio relevanță cu privire la despăgubirile solicitate de reclamanții R.O.A., R.P.E.

și R.M.F., în calitate de fii, care nu au beneficiat de niciun fel de despăgubiri, ca urmare a consecințelor negative produse asupra lor, prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă față de tatăl lor. Împotriva aceleiași decizii, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului și modificării sentinței pronunțate de Tribunalul Cluj, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanți și exonerării Statului Român de plata cheltuielilor de judecată. S-a susținut că, întrucât măsura administrativă, invocată de către reclamanți, este prevăzută expres la art. 3 din Legea nr. 221/2009, primul petit al cererii de chemare în judecată formulat este inadmisibil.

Astfel, faptul că Ordinul M.A.I. nr. 10051/59 nu este enumerat printre cele arătate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu conduce la concluzia că măsura administrativă, având ca obiect internarea în Formațiunea 0830 Periprava, întemeiata pe un alt act normativ decât cele arătate în art. 3 din Legea nr. 221/2009, s-ar încadra în prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. La art. 4 alin. (2), se arată că poate fi constatat caracterul politic al altor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, or, în speță, măsura administrativă a avut ca obiect internarea în Formațiunea 0830 Periprava, prevăzută la art. 3 din Legea nr. 221/2009. S-a criticat faptul că, în mod greșit, instanța a menținut dispozițiile sentinței privind obligarea pârâtului la achitarea către reclamanți a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată, cât timp apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis în parte.

S-a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este în culpă procesuală, acesta fiind obligat, prin lege, să stea în judecată, în calitate de pârât, iar răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparație. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede: Asupra recursului exercitat de recurenții-reclamanți R.C., R.L.A., R.P.E.

și R.M.F.: În ceea ce privește efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra cauzei deduse judecății, Înalta Curte va face următoarele considerații, care se vor raporta, în mod necesar, la motivele de recurs invocate în cauză: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecații, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială și succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, și contrar opiniei recurenților-reclamanți, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți, norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată.

Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.” Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanților și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin aceștia, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În acest cadru normativ și în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F. împotriva Deciziei nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Asupra recursului exercitat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj: În drept, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe (…) Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958 și Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958”.

În cauză, s-a demonstrat, în baza ansamblului probator administrat, că fixarea locului de muncă al defunctului R.P., pe o perioadă de 48 de luni, și internarea acestuia în Formațiunea nr. 0830 Periprava, în perioada 13 august 1959 - 13 august 1963, s-a dispus în baza Decretului-lege nr. 89/1958 și H.C.M. nr. 282/1958. În consecință, în mod legal, instanțele de fond au constat și confirmat, ca urmare a unei proceduri judiciare, desfășurată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale impuse de un proces echitabil, caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva lui R.P., conferind o consacrare judiciară unei măsuri aplicate într-un caz particular, dedus judecății, căreia legea îi recunoaște, în anumite ipoteze, reglementate expres, caracterul politic, ipoteze ce se regăsesc în speță.

În acest context, se poate reține că prima instanță a dat deplină eficientă dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, garantat de art. 6 al Convenției Europene, soluționând toate capetele de cerere cu care a fost învestita de către reclamanți. În ceea ce privește motivul de recurs, prin care se critică obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, instanța îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, câtă vreme declanșarea procedurii judiciare a fost determinată de intrarea în vigoare a unei legi speciale cu caracter reparator, atacată ulterior cu o excepție de neconstituționalitate, admisă, care a condus la suprimarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, pe parcursul procesului, iar, în cauză, unul dintre capetele cererii de chemare în judecată - cel privind constarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva lui R.P., a fost admis.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj împotriva Deciziei nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj împotriva Deciziei nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.