ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8404/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8404/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 275 din 25 martie

2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4563/117/2009, s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanții R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F.,

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în

consecință: s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a

internării defunctului R.P., în Formațiunea 0830 Periprava, în perioada 13

august 1959 - 13 august 1963; pârâtul a fost obligat să achite echivalentul în

RON la data plății a sumei de câte 150.000 euro pentru fiecare reclamant,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea

politică aplicată defunctului R.P. prin Sentința nr. 181/1950, pronunțată în

Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj și prin măsura administrativă

a internării defunctului în Formațiunea 0830 Periprava. Pârâtul a fost obligat

să achite reclamanților suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, prin Sentința nr. 181 din 22 martie

1950, pronunțată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj,

defunctul R.P. a fost condamnat la 10 ani temniță grea, 8 ani degradare civică

și confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale

prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. și la un an închisoare corecțională

pentru delictul de deținere ilegală de munițiuni aparținând armatei, urmând să

execute pedeapsa cea mai gravă.

S-a reținut că

defunctul, care, la data pronunțării sentinței avea vârsta de 22 ani și era

student, a inițiat o organizație subversivă, în iarna anului 1946 - 1947,

scopul acestei organizații fiind să pregătească „elemente care să lupte prin

mijloace violente împotriva regimului de democrație populară, în ipoteza unui

război pe plan internațional între U.R.S.S. și țările de democrație populară,

pe de-o parte, și țările capitaliste din Apus, pe de altă parte”.

Prin Sentința nr.

267/1971 a Tribunalului Militar de Cluj, s-a dispus reabilitarea defunctului de

sub efectele pedepsei menționate mai sus. În considerentele acestei sentințe,

s-a reținut că defunctul a executat în întregime pedeapsa de 10 ani, fiind

eliberat din penitenciar la 13 august 1959, însă a fost internat imediat în

Formațiunea nr. 0830 Periprava, în baza Ordinului M.A.I. nr. 10051/1959, unde a

rămas până la 13 august 1963.

La dosar s-a depus

copia Ordinului nr. 10051/1959 al M.A.I., prin care s-a dispus, în baza

Decretului-lege nr. 89/1958 și Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282/1958,

fixarea locului de muncă al defunctului, pe o perioadă de 48 de luni, precum și

copia biletului de eliberare nr. x/1963, din care rezultă că defunctul a fost

internat în Formațiunea nr. 0830 Periprava, în perioada 13 august 1959 - 13

august 1963.

Din declarațiile

martorilor G.I.I., C.T.P.D. și P.T.G., rezultă că defunctul a fost închis la

sediul Securității din Cluj, la penitenciarul din Gherla și la Canal. De

asemenea, a fost internat și în lagăre de muncă. După eliberare, nu și-a putut

continua studiile de drept, lucrând ca muncitor până în anul 1990.

Prin Hotărârea nr. 50

din 15 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr.

118/1990, s-a stabilit că perioada de detenție a defunctului, de 14 ani,

reprezintă 17 ani vechime în muncă, și s-a acordat defunctului o indemnizație

lunară de 2.800 RON.

Din certificatul de

deces a rezultat că R.P. a decedat la data de 30 decembrie 2003, iar, din

actele de stare civilă, a reieșit că reclamanta R.C. este soția defunctului,

iar reclamanții R.L.A., R.P.E. și R.M.F. sunt copiii defunctului.

În lumina

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, instanța a constatat că reclamanții sunt

îndreptățiți la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică

de 10 ani și prin măsura administrativă a internării în Formațiunea 0830

Periprava, pe o perioadă de 4 ani, aplicate antecesorului lor.

Reglementând dreptul

la reparație, prin dispozițiile Legii nr. 221/2009, nu a fost stabilit modul de

determinare a cuantumului daunelor, drept urmare, în soluționarea unor astfel

de cereri, devin incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ., care permit

interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea prejudiciului produs

persoanei, victimă a unei astfel de condamnări.

Totodată, așa cum s-a

reținut și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuantumul

daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către

instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative

suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate,

măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului

moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o

bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei

erorii judiciare.

În speță, instanța a

constatat că defunctul a fost arestat la vârsta de 22 ani, fiind student la

Drept, executând efectiv pedeapsa închisorii, o perioadă de 10 ani, la sediul

Securității din Cluj, la penitenciarul din Gherla și la Canal. De asemenea,

după executarea pedepsei, a fost imediat internat într-un lagăr de muncă,

pentru o perioadă de 4 ani, în baza unui ordin al M.A.I., fără să existe o

hotărâre judecătorească în acest sens.

Totodată, instanța a

constatat că efectele condamnării politice s-au extins și asupra vieții

defunctului, ulterior eliberării sale, în condițiile în care acesta nu a reușit

să termine facultatea de drept și a lucrat ca muncitor până în anul 1989.

Ținând cont de toate

aceste aspecte, instanța a reținut că, prin condamnarea politică suferită,

defunctului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecințele

condamnării vizând sănătatea sa fizică și psihică, precum și situația

familială, profesională și socială, cursul vieții acestuia fiind schimbat în

mod esențial la vârsta de 22 ani, din cauza condamnării, aceste aspecte

influențând și viața reclamanților.

În consecință,

instanța a considerat că suma de 600.000 euro, care ar fi trebuit să fie acordată

defunctului, dacă acesta ar fi fost în viață, cu titlu de daune morale,

reprezintă o reparație echitabilă pentru suferințele produse acestuia, ca

urmare a condamnării sale politice, raportat la toate elementele stării de fapt

descrise.

Instanța nu a reținut

susținerile pârâtului, în sensul că defunctul a beneficiat de măsurile

reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, și al O.U.G.

nr. 214/1999, apreciind că aceste măsuri au reprezentat o reparație infimă,

raportat la prejudiciul suferit de defunct.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând modificarea sentinței, prin respingerea acțiunii

reclamanților.

În motivarea

apelului, s-a susținut că instanța de fond trebuia să respingă acțiunea față de

descendenți, pentru lipsa calității procesuale active.

Cu privire la

acordarea de despăgubiri, reprezentând daune morale și pentru măsurile

administrative luate față de defunctul R.P., constând în internarea în

Formațiunea 0830 Periprava, s-a invocat inadmisibilitatea cererii, întrucât

Ordinului M.A.I. nr. 10051/59 nu este enumerat printre cele arătate la art. 3

din Legea nr. 221/2009, iar măsura administrativă, având ca obiect internarea

în Periprava, în cazul de față, nu a fost întemeiată pe niciunul dintre actele

normative prevăzute în art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu poate fi

constatat caracterul politic al acestei măsuri, conform art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009.

S-a mai arătat că

instanța nu a ținut cont și de drepturile acordate defunctului și soției

acestuia, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, obligând Statul Român la o

sumă exagerată.

S-a criticat

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deoarece Ministerul

Finanțelor Publice nu este în culpă procesuală, acesta fiind obligat să stea în

judecată în calitate de pârât, iar răspunderea acestuia este o răspundere

obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparație.

Prin Decizia nr. 52/R

din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis în parte apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

Sentinței civile nr. 275 din 25 martie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost

schimbată în parte această sentință, în sensul că a fost înlăturată dispoziția

de obligare a pârâtului să achite reclamanților R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F.

echivalentul în RON, la data plății, a sumei de câte 150.000 euro, pentru

fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea politică a defunctului R.P.

Au fost menținute

dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii

administrative a internării defunctului R.P. și obligării pârâtului să achite

reclamanților suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Nu a fost primit

motivul de apel privind calitatea procesuală activă a descendenților, deoarece

Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

prevede că fiecare dintre descendenți au calitate procesuală proprie și toți

descendenții pot solicita acordarea de despăgubiri simultan, formularea cererii

de către soț/soție neexcluzând posibilitatea solicitării de despăgubiri de

către ceilalți descendenți, cât timp fiecare poate solicita despăgubiri în

cuantumul indicat prin acest act normativ.

Celelalte motive de

apel privitoare la cuantumul despăgubirilor nu au mai fost analizate, dat fiind

faptul că, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că

dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale.

Cum decizia

menționată este definitivă și obligatorie, rezultă că temeiul legal ce a stat

la baza admiterii acțiunii nu mai există, astfel că acțiunea este în prezent

lipsită de temei legal și, prin urmare, nu se mai pot acorda despăgubiri în

temeiul unui act normativ inexistent.

Curtea a mai reținut

că acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., nu este

posibilă din două motive, care țin de aspectele procedurale ale cauzei și de

fondul cererii.

Cu privire la

aspectul de procedură, dat fiind că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe

dispozițiile legii speciale, nu pot, în apel, să schimbe temeiul juridic al

cererii, pentru că ar schimba cauza acțiunii.

În ce privește fondul

cererii, din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că nu

există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile

săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state, dar, dacă

aleg să acorde despăgubiri, atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă.

Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul

într-un fapt trecut, ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat,

neexistând obligația reparării, fapt reținut și de Curtea Constituțională.

Or, declararea ca

neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează, în opinia curții de

apel, cu lipsa opțiunii statului de acordare a despăgubirilor în temeiul

acestui text legal.

În ce privește

prezenta cauză, Curtea a considerat că trebuie analizat dacă, având în vedere

dispozițiile Legii nr. 221/2009, pe perioada cât au fost în vigoare, până la

declararea lor ca neconstituționale, prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții au

un bun sau o speranță legitimă, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții au

o hotărâre de primă instanță, pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Cu privire la această

speranță legitimă s-a constat că există o ingerință din partea statului, care

este legitimă, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a

dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de

constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică

și predictibilă.

Distinct de

considerentele de mai sus s-a arătat că, în materia despăgubirilor, pentru

daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice -

art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor

persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri.

Prin urmare, Curtea a

constatat, în prezenta cauză, că nu se poate susține că nu s-au acordat

despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din

motive politice, în perioada comunistă, dat fiind că acestea au fost deja

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Curtea de apel a

reținut că nu poate fi primit motivul de apel ce vizează cheltuielile de

judecată, dat fiind că, și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii,

statul este în culpă procesuală, întrucât a provocat existența prezentului

proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar

dispariția acestui temei legal nu este determinat de reclamanți.

Dat fiind că există o

culpă a legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar, prin

edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional, și a născut,

pentru persoanele ce au formulat acțiuni, doar speranțe, care s-au dovedit

nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, se

cuvine ca statul să suporte plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere că au

fost declarate ca neconstituționale doar dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, iar nu și dispozițiile art. 4 din același act normativ,

rămâne ca dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al

măsurii administrative a internării defunctului R.P. să fie menținute, dat

fiind că sunt întrunite condițiile prevăzute de actul normativ, întrucât

antecesorului reclamanților i s-a stabilit măsura administrativă a fixării

locului de muncă, cunoscută și ca domiciliu obligatoriu, în temeiul

Decretului-lege nr. 89/1958 și H.C.M. nr. 282/1958.

Chiar dacă această

măsură este recunoscută de drept ca măsură administrativă cu caracter politic,

în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009, aceasta nu înseamnă că instanța nu

poate constata acest lucru, prin chiar dispozitivul hotărârii, prin urmare

motivul de apel referitor la acest aspect nu a fost primit.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F.,

solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, respingerea

apelului declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.C.F.P. Cluj, împotriva Sentinței civile nr. 275 din 25 martie

2010 a Tribunalului Cluj.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, s-a susținut că Decizia Curții Constituționale a României

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1), teza întâi din Legea nr.

221/2009 nu își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză, întrucât, până la

data publicării deciziei Curții Constituționale, pe baza unor probe pertinente

și concludente, a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis

acțiunea, pârâtul fiind obligat să le plătească despăgubiri, cu titlu de daune

morale.

Astfel, recunoașterea

dreptului la despăgubiri și consacrarea acestui drept, chiar și printr-o

hotărâre judecătorească dată în primă instanță, le-a creat o speranță legitimă

în a vedea concretizat acest drept, care intră în sfera noțiunii de bun, în

sensul ar. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

Modificarea unei

hotărâri judecătorești, ca urmare a admiterii unei excepții de

neconstituționalitate, ar fi în contradicție cu art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, întrucât această hotărâre constituie un bun, deoarece

identifică și concretizează un drept cu valoare patrimonială.

Astfel, Curtea

Constituțională nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată, în

nicio situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi, instanțele

interne, independente și imparțiale, fiind singurele care au plenitudine de

competență. A nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod

independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei

legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de

Curtea Constituțională, care nu reprezintă o instanță independentă și

imparțială, în accepțiunea Convenției, înseamnă a le nega acestora puterea și

obligativitatea de a soluționa cererea dedusă judecății.

În ceea ce privește

motivarea instanței de apel, conform căreia, în cauză, s-au acordat

despăgubiri, de către stat, pentru prejudiciile morale suportate de persoanele

persecutate din motive politice, în perioada comunistă, în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, s-a arătat că această motivare nu are nicio

relevanță cu privire la despăgubirile solicitate de reclamanții R.O.A., R.P.E.

și R.M.F., în calitate de fii, care nu au beneficiat de niciun fel de

despăgubiri, ca urmare a consecințelor negative produse asupra lor, prin măsura

administrativă cu caracter politic dispusă față de tatăl lor.

Împotriva aceleiași

decizii, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Cluj, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului și modificării sentinței

pronunțate de Tribunalul Cluj, cu consecința respingerii acțiunii formulate de

reclamanți și exonerării Statului Român de plata cheltuielilor de judecată.

S-a susținut că,

întrucât măsura administrativă, invocată de către reclamanți, este prevăzută

expres la art. 3 din Legea nr. 221/2009, primul petit al cererii de chemare în

judecată formulat este inadmisibil. Astfel, faptul că Ordinul M.A.I. nr.

10051/59 nu este enumerat printre cele arătate la art. 3 din Legea nr.

221/2009, nu conduce la concluzia că măsura administrativă, având ca obiect

internarea în Formațiunea 0830 Periprava, întemeiata pe un alt act normativ

decât cele arătate în art. 3 din Legea nr. 221/2009, s-ar încadra în prevederile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. La art. 4 alin. (2), se arată că poate

fi constatat caracterul politic al altor măsuri administrative, altele decât

cele prevăzute la art. 3, or, în speță, măsura administrativă a avut ca obiect

internarea în Formațiunea 0830 Periprava, prevăzută la art. 3 din Legea nr.

221/2009.

S-a criticat faptul

că, în mod greșit, instanța a menținut dispozițiile sentinței privind obligarea

pârâtului la achitarea către reclamanți a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de

judecată, cât timp apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a fost admis în parte.

S-a apreciat că

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este în culpă procesuală,

acesta fiind obligat, prin lege, să stea în judecată, în calitate de pârât, iar

răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin

textul legii de reparație.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce vor succede:

Asupra recursului

exercitat de recurenții-reclamanți R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F.:

În ceea ce privește

efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010 asupra cauzei deduse judecății, Înalta Curte va face următoarele

considerații, care se vor raporta, în mod necesar, la motivele de recurs

invocate în cauză:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecații, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială și

succesorii acestora).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat anterior, și contrar opiniei recurenților-reclamanți,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau de un

bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanți, norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le

fi confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată. Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat,

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.”

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamanților și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susțin aceștia, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În acest cadru

normativ și în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin

incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în

considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F.

împotriva Deciziei nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Asupra recursului

exercitat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Cluj:

În drept, în

conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe (…) Decretul nr. 89 din 17

februarie 1958 și Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958”.

În cauză, s-a

demonstrat, în baza ansamblului probator administrat, că fixarea locului de

muncă al defunctului R.P., pe o perioadă de 48 de luni, și internarea acestuia

în Formațiunea nr. 0830 Periprava, în perioada 13 august 1959 - 13 august 1963,

s-a dispus în baza Decretului-lege nr. 89/1958 și H.C.M. nr. 282/1958.

În consecință, în mod

legal, instanțele de fond au constat și confirmat, ca urmare a unei proceduri

judiciare, desfășurată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale impuse de

un proces echitabil, caracterul politic al măsurii administrative dispuse

împotriva lui R.P., conferind o consacrare judiciară unei măsuri aplicate

într-un caz particular, dedus judecății, căreia legea îi recunoaște, în anumite

ipoteze, reglementate expres, caracterul politic, ipoteze ce se regăsesc în

speță.

În acest context, se

poate reține că prima instanță a dat deplină eficientă dreptului de acces la un

tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, garantat de art. 6

al Convenției Europene, soluționând toate capetele de cerere cu care a fost

învestita de către reclamanți.

În ceea ce privește

motivul de recurs, prin care se critică obligarea recurentului-pârât la plata

cheltuielilor de judecată, instanța îl apreciază, de asemenea, ca nefondat,

câtă vreme declanșarea procedurii judiciare a fost determinată de intrarea în

vigoare a unei legi speciale cu caracter reparator, atacată ulterior cu o

excepție de neconstituționalitate, admisă, care a condus la suprimarea

temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, pe parcursul procesului,

iar, în cauză, unul dintre capetele cererii de chemare în judecată - cel privind

constarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva lui

R.P., a fost admis.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj împotriva Deciziei nr. 52/R

din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții R.C., R.L.A., R.P.E. și R.M.F.

și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Cluj împotriva Deciziei nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.