ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4739/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5311 din 27

octombrie 2003, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis acțiunea formulată de

reclamanții M.A. și M.M. împotriva pârâților N.N. și N.E. , obligându-i pe

pârâți să respecte servitutea de trecere constituită în favoarea reclamanților

prin decizia civilă nr. 998/1994 a Tribunalului Vâlcea, identificată prin

raportul de expertiză efectuat în cauză.

Pârâții au mai fost obligați să

desființeze construcțiile edificate pe terenul ce constituie servitute de

trecere, în caz contrar autorizând pe reclamanți să le desființeze pe

cheltuiala pârâților.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria

a reținut că reclamanții au dobândit odată cu terenul cumpărat în anul 1995 de

la numiții S.I. și S.E. și dreptul de servitute ce a fost creat în favoarea

acestui fond prin decizia civilă nr. 998/1994 a Tribunalului Vâlcea.

În mod nejustificat, pârâții nu au

respectat dreptul de servitute, edificând mai multe construcții care îi

împiedică pe reclamanți să folosească trecerea.

Deoarece pârâții au edificat

construcțiile în anul 1993, cunoscând că terenul constituie drum de acces

pentru reclamanți, judecătoria nu a reținut buna - credință a pârâților.

Apelul declarat de pârâți a fost

respins prin decizia civilă nr. 379/A din 27 februarie 2004 a Curții de Apel

Pitești, care a reținut că hotărârea prin care s-a constituit servitutea de

trecere este opozabilă pârâților. Servitutea reprezintă o sarcină asupra unui

imobil și nu un drept în favoarea unei persoane, servitutea însoțind imobilul,

chiar dacă, între timp, se schimbă proprietarul.

A mai reținut curtea că pârâții au

fost constructori de rea - credință, deoarece la data la care au cumpărat

terenul, au avut cunoștință despre acțiunea în constituirea servituții.

Împotriva acestei decizii, în

termenul prevăzut de lege, pârâții au declarat recurs.

Invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 și 10 C. proc. civ., au arătat că instanța s-a bazat mai mult pe decizia nr.

2041 a Curții de Apel Pitești, apreciind că aceasta ar fi stabilit cu

autoritate de lucru judecat anumite situații.

Curtea de apel nu s-a pronunțat

asupra apărărilor pârâților, în sensul că terenul reclamanților care au

cumpărat doar 250 mp din terenul vânzătorilor S., nu are caracter de drum

înfundat, având ieșire directă la drumul național.

Mai arată pârâții, că decizia prin

care s-a constituit servitutea nu le este opozabilă deoarece nu au fost parte

în acea procedură, iar la data la care au dobândit terenul de la numiții Roman,

servitutea nu era constituită.

Instanța a obligat în mod greșit pe

pârâți să demoleze construcțiile edificate cu bună credință. Buna-credință

trebuie să existe în momentul edificării construcțiilor și, din moment ce, așa

cum a stabilit și instanța de apel, construcțiile s-au edificat în anul 1993,

ei nu puteau fi decât de bună-credință.

Recursul nu este fondat, pentru

motivele ce se vor arăta în continuare.

Reclamanții au dobândit prin

contract de vânzare cumpărare, încheiat la 21 septembrie 1995, suprafața de

5000 mp teren intravilan și 250 mp construcții (ce face obiectul litigiului) de

la numita S.E.

Pârâții, la rândul lor, au dobândit

suprafața de 1725 mp teren construcții prin contract de vânzare cumpărare

încheiat la 26 august 1993, de la numiții R.F. și R.T.

Cu privire la servitutea de trecere,

au existat mai multe litigii de-a lungul anilor.

Astfel, la 10 mai 1993 S.I. și S.E. au

solicitat stabilirea unei servituți de trecere în contradictoriu cu R.F. și R.T.,

acțiune admisă prin sentința civilă nr. 7972 din 7 septembrie 1993 a

Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 998 din 23 mai

1994 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1421 din 28 septembrie 1994.

La 26 octombrie 1999 reclamanții au

solicitat conservarea servituții de trecere față de pârâți și crearea unei

servituți de trecere pe proprietatea pârâților R.I. și SC R.I. SRL. Deși prin

sentința civilă nr. 8543 din 23 octombrie 2000, aceeași judecătorie a respins

acțiunea față de pârâții N. și a constituit o nouă servitute pe terenul

proprietatea celorlalți doi pârâți, Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel prin

deciziile civile nr. 956 din 5 aprilie 2001 și 2041/R din 16 iulie 2001, în

final au respins acțiunea, constatând că terenul nu este înfundat datorită

servituții create în anul 1994, care nu s-a stins.

Pârâții pretind că această din urmă decizie

a fost avută în vedere în cauză și nu s-a analizat susținerea că terenul nu era

înfundat, dat fiind faptul că reclamanții au dobândit doar o parte din terenul

soților Sandu.

Susținerea nu este întemeiată,

deoarece constatările cu privire la o anumită situație de fapt, cu atât mai

mult cu cât nu sunt contrazise de alte mijloace de probă, trebuie avute în

vedere în soluționarea unor litigii ulterioare. Trimiterea instanței de apel la

decizia civilă nr. 2041/R/2001 a Curții de Apel Pitești a vizat doar dezlegarea

dată problemei de drept în discuție, în sensul că schimbarea proprietarului

fondului aservit nu face inopozabilă hotărârea prin care s-a constituit

servitutea.

Caracterul înfundat al terenului a

fost stabilit prin judecățile anterioare, de care curtea de apel a ținut cont

în egală măsură atunci când a pronunțat soluția de respingere a apelului. Circumstanțele

în care s-a stabilit inițial servitutea nu s-au modificat, pentru că S.E. a

vândut reclamanților întreaga suprafață de teren, pe care o dobândise prin

reconstituirea dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.

Neîntemeiată este și susținerea

pârâților referitoare la faptul că hotărârea din anul 1994 prin care s-a

constituit servitutea nu le este opozabilă.

Art. 576 C. civ. definește

servitutea ca fiind o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și

utilitatea altui imobil. Prin urmare, servitutea are un caracter accesoriu al

fondului, transmițându-se odată cu acest fond.

Așadar, faptul că pârâții nu au fost

parte în litigiul prin care s-a constituit servitutea, nu este de natură a le

face inopozabilă sarcina instituită asupra fondului lor, hotărârea instanței de

apel fiind legală și sub acest aspect.

În ceea ce privește calitatea de

constructor de bună credință, se constată că pârâții au încheiat contractul de

vânzare cumpărare înainte ca Judecătoria Râmnicu Vâlcea să fi pronunțat

sentința civilă nr. 7972 din 7 septembrie 1993, prin care a fost constituită

servitutea, ei înșiși recunoscând prin întâmpinare că au ridicat construcțiile

în calitate de proprietari.

În aceste circumstanțe este corectă

concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că pârâții, cu minime diligențe,

ar fi putut cunoaște că era în curs de soluționare o cerere de grevare a

imobilului cu o servitute reală, așa încât aceștia sunt constructori de rea

credință. Chiar dacă nu ar fi existat decizia civilă nr. 2041/R/2001 a Curții

de Apel Pitești.

Față de cele arătate, Înalta Curte

va privi ca nefondat recursul declarat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâții N.N. și N.E. împotriva

deciziei civile nr. 379/A din 27 februarie 2004 a Curții de Apel Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2005.