ÎCCJ, Decizia nr. 37/2005

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 195 din 1 septembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul J.I. împotriva rezoluției nr. 571/II/2004 din 12 mai 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petentul a cerut cercetarea doamnei R.V., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 246 C. pen., constând în aceea că, în calitate de judecător al cauzei, a respins ca nefondată, acțiunea în revendicare și în daune, contrar probelor administrate. Prin rezoluția nr. 34/P din 24 iunie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., întrucât din actele premergătoare efectuate, a rezultat că faptele reclamate nu există. Astfel, conform art. 297 și art. 304 pct. 10 C. proc. civ., hotărârile date cu încălcarea legii sau contrare probelor din dosar, se modifică ori se casează pe calea căilor de atac, apel sau recurs, și nu pe cale penală. Potrivit art. 3 din Legea nr. 92/1992 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., judecătorul este independent și dă hotărârile, în baza convingerilor ce și le formează, în dosar. Din actele dosarului nu a rezultat că judecătorul a falsificat vreun înscris oficial sau sub semnătură privată și nici nu și-a depășit atribuțiile de serviciu. Plângerea petentului împotriva acestei soluții a fost respinsă prin rezoluția nr. 571/II/2 din 12 mai 2004, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați.

Pentru a respinge plângerea formulată de petent împotriva acestei din urmă rezoluții, instanța de fond a reținut că în mod corect s-a reținut lipsa indiciilor săvârșirii vreunei infracțiuni de către doamna judecător R.V. și că hotărârea civilă la care face referire petentul, nu este definitivă, împotriva acesteia fiind exercitată calea de atac a apelului. Împotriva hotărârii primei instanțe, în termen, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (4) C. proc. pen., petentul a declarat recurs, fără a formula critici apte a fi încadrate în vreunul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este de reținut că legea procesual civilă a stabilit un sistem coerent al judecării în fond a cauzelor, menit a asigura egalitatea în fața legii, prin protecția judiciară oferită imparțial, de natură a consolida situația juridică a titularului unui drept, prin admiterea sau respingerea, după caz, a pretenției deduse judecății. Este adevărat, însă, că hotărârile judecătorești pot conține erori de judecată, cu referire la raționamente jurisdicționale eronate, aplicarea greșită a legii sau neobservarea condițiilor formale prevăzute pentru desfășurarea judecății. Din acest motiv, legea procesual civilă a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele ce reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil. Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Drept urmare, admisibilitatea, legalitatea și temeinicia unei căi de atac sunt examinate și corespunzător dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu referire la faptul că orice hotărâre este supusă unei căi de atac, concordante cu dispozițiile sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. Așadar, noua perspectivă asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concordantă cu dispozițiile art. 21 din Constituția României, revizuită, lipsește legea procesuală, de acele zone de acceptabilitate în care căi procesuale diferite să fie, concomitent, corecte și admisibile.

Sub acest aspect, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate, controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare, respectiv a urmăririi penale, în condițiile determinate de legea procesual penală. Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată, nu are temei legal, fie a se substitui organului de urmărire penală, fie să se pronunțe ca instanță de control judiciar, în cauza civilă sau, după caz, penală, la soluționarea căreia, în fond și căi de atac, se susține că au fost săvârșite infracțiuni.

Cu alte cuvinte, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, în sensul vizat de petent. Așadar, cu referire la scopul vizat de petent, prin plângerea formulată în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., excede competenței instanței penale sesizate, examinarea legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de instanța civilă, în limita competenței legal și exclusiv atribuită acesteia. Este adevărat că retractarea unei hotărâri judecătorești poate avea loc și pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Or, tocmai în considerarea acestei ipoteze, sesizat în condițiile art. 221 C. proc.

pen., organul de urmărire penală a efectuat acte premergătoare, corespunzător scopului stabilit prin art. 200 din același cod și a constatat lipsa indiciilor săvârșirii infracțiunilor reclamate. Cum soluția de netrimitere în judecată este susținută de situația de fapt stabilită corespunzător materialului probator administrat, în mod corect prima instanță, sesizată cu plângerea petentului, s-a pronunțat în sensul respingerii acesteia și menținerii rezoluției atacate.

Totodată, cum eventualele erori de judecată sau greșeli de ordin procedural fac obiectul controlului judiciar și sunt remediate prin soluționarea de către instanțele competente, a căilor de atac exercitate de părțile interesate, în condițiile legii procesuale, iar petentul nu a produs alte probe din care să rezulte că în mod greșit s-a reținut inexistența infracțiunilor reclamate, criticile formulate în recurs se constată a fi neîntemeiate, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. În fine, examinând cauza conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nici motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul J.I., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul J.I. împotriva sentinței nr. 195 din 1 septembrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4638/2004. Obligă petentul să plătească statului, 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.