ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6901/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Urmare a notificării nr. 52 din 13

februarie 2002 întocmită de Ț.M.M. în temeiul Legii nr. 10/2001, Primarul

comunei Ion Roată, județul Ialomița, a emis Dispoziția nr. 52 din 15 mai 2002

prin care a hotărât următoarele: Art. 1. În baza Legii nr. 10/2001 și a

deciziei civile nr. 179/2002 pronunțată de Curtea de Apel București se constată

că imobilul revendicat de notificant a fost preluat de stat fără titlu valabil

și urmează a fi restituit în natură; Art. 2. Imobilul ce se restituie în

natură, ce a avut destinația de casă de locuit și care constituie în prezent

sediul Primăriei comunei Ion Roată, se va preda revendicantului împreună cu

terenul aferent; Art. 3. Dispoziția face dovada proprietății asupra imobilului

și constituie titlu executoriu; Art. 4. După punerea efectivă în posesie,

imobilul va fi închiriat Primăriei comunei Ion Roată pe o perioadă de 5 ani,

prețul chiriei și celelalte clauze vor fi stabilite cu ocazia încheierii

contractului; Art. 5. Proprietarul are obligația să achite Primăriei comunei

Ion Roată suma de 77.529.842 lei stabilită prin decizia civilă nr. 179/2002 a

Curții de Apel București și va intra în posesia imobilului după achitarea

integrală a datoriei; Art. 6. Pentru plata chiriei se poate negocia compensarea

unei părți a datoriei proprietarului în mod eșalonat pe perioada contractului.

La data de 24 iunie 2002 reclamantul

Ț.M.M. a atacat în justiție dispoziția emisă de Primarul comunei Ion Roată,

județul Ialomița, solicitând următoarele: restituirea în natură a imobilului

reprezentând casă de locuit și teren aferent în suprafață de 1600 mp, situat în

comuna Ion Roată, județul Ialomița, bun ce a aparținut mamei reclamantului, Ț.

(născută Ș.) V.J. și care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951;

înlăturarea condiției referitoare la restituirea (predarea) imobilului de

achitarea integrală a sumei de 77.529.842 lei reprezentând îmbunătățiri și

reparații efectuate de primărie bunului revendicat; obligarea pârâtei la

despăgubiri civile reprezentând contravaloarea bunurilor mobile ce au existat

în imobil la data preluării; înlăturarea obligației privind închirierea

imobilului primăriei; obligarea pârâtei la 2.000.000 lei lunar pe timp de 49 de

ani, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Investit cu soluționare cauzei,

Tribunalul Ialomița, prin sentința civilă nr. 1051/F din 3 octombrie 2002, a

respins acțiunea ca inadmisibilă, soluție confirmată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 120 din 14 martie 2003,

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ț.M.M.

Pentru a hotărî astfel, instanțele

au reținut și motivat că reclamantul era proprietarul imobilului din comuna Ion

Roată de la data de 11 ianuarie 2002, urmare a revendicării bunului (casă de

locuit și teren aferent în suprafață de 1600 mp) pe calea dreptului comun,

astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea

posibilitatea să aleagă una dintre alternativele prevăzute de art. 47 din lege,

beneficiu de care însă nu a uzat.

Instanțele au mai apreciat că, în

realitate, dispoziția de restituire emisă de Primarul comunei Ion Roată nu

constituie decât o punere în executare a hotărârii judecătorești de retrocedare

a imobilului, iar obligația stabilită reclamantului „de a închiria imobilul

Primăriei comunei Ion Roată are caracterul unei oferte, deoarece închirierea nu

se poate realiza în mod legal, în baza unei decizii, ci numai în baza unui

contract încheiat de părți”, reproșându-i-se totodată reclamantului că prin

demersul lui judiciar „tinde la o compensare a obligației de plată ce a fost

deja stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească”.

În fine, a fost socotită

inadmisibilă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata

despăgubirilor bănești pentru bunurile mobile confiscate.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel, prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal a declarat

recurs reclamantul Ț.M.M. care a adus hotărârilor date în cauză următoarele

critici: după data de 15 iunie 1953 când imobilul a fost preluat de către stat

din proprietatea autoarei reclamantului, bunului i s-a schimbat destinația din

casă de locuit în sediu al Primăriei comunei Ion Roată și cu toate că s-a

dispus restituirea imobilului, el va rămâne în continuare în folosința pârâtei

ca urmare a obligației de închiriere; instanțele au acceptat cu mare ușurință

raportul de expertiză din care rezultă obligația reclamantului de a plăti suma

de 77.529.842 lei contravaloarea reparațiilor și îmbunătățirilor aduse

imobilului; instanțele au dat o eronată interpretare prevederilor art. 6 din

Legea nr. 10/2001 și au respins greșit cererea de obligare a pârâtei la plata

contravalorii bunurilor mobile, recurentul propunând o compensare a

obligațiilor de plată.

Recursul este fondat, în limitele și

pentru considerentele care succed:

La data de 13 noiembrie 1997, pe

calea dreptului comun, reclamantul Ț.M.M. a revendicat în justiție imobilul ce

formează obiectul notificării nr. 52 din 13 februarie 13 februarie 2002

adresată de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăriei comunei Ion

Roată, județul Ialomița. Confruntată cu acțiunea în justiție din 13 noiembrie

1997 Primăria comunei Ion Roată a formulat cerere reconvențională prin

intermediul căreia a cerut obligarea reclamantului la plata contravalorii

lucrărilor de reparații și îmbunătățiri pe care pârâta le-a adus nemișcătorului

pe perioada în care l-a stăpânit.

Acel litigiu s-a finalizat prin

decizia nr. 179 din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, în sensul că pârâta a fost obligată să restituie reclamantului în

deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcție și teren în

suprafață de 1600 mp, iar reclamantul a fost obligat să restituie pârâtei suma

de 77.529.842 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățiri și reparații.

Sesizată cu notificarea

reclamantului din 13 februarie 2002, pârâta era datoare să constate și să

răspundă reclamantului că în privința nemișcătorului, compus din construcție și

teren, litigiul dintre părți a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă ale cărei dispoziții nu mai pot fi rediscutate într-un nou litigiu,

cât timp reclamantul nu a optat pentru una dintre alternativele stipulate de

art. 47 din Legea nr. 10/2001, act normativ ce a intrat în vigoare în timp ce

litigiul, pornit pe calea dreptului comun, era pendinte la instanța de recurs.

Din examinarea Dispoziției nr. 52

din 15 mai 2002 emisă de Primarul comunei Ion Roată, județul Ialomița și care

face obiectul prezentului litigiu, se constată că unitatea deținătoare a imobilului

ce trebuia retrocedat în urma litigiului purtat pe calea dreptului comun, a

stabilit în sarcina reclamantului obligația de a închiria imobilul pe o

perioadă de 5 ani deținătorului acestuia, obligație neprevăzută de legea în

temeiul căreia s-a emis dispoziția și oricum contrară principiilor de drept ce

guvernează materia contractelor.

Locațiunea este un contract prin

care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane,

numită locatar, folosința temporară, totală sau parțială, a unui lucru în

schimbul unei sume de bani determinată, ca preț al folosinței, numită chirie.

Locațiunea este un contract

bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ și în primul rând este un

contract consensual întrucât se încheie prin acordul părților. Factorul

esențial al oricărui contract este acordul de voință al părților și întrucât

încheierea oricărui contract este liberă, prin impunerea obligației ca după

punerea efectivă în posesie, reclamantul să fie obligat să închirieze

nemișcătorul primăriei timp de 5 ani, pârâta a încălcat principiul libertății

de voință care este de esența consensualismului.

Stabilirea, în termeni imperativi,

ca după punerea în posesie, reclamantul să închirieze pârâtei imobilul pe timp

de 5 ani, contrazice raționamentul din hotărârile recurate în sensul că

dispoziția contestată reprezintă, în întregul său, o punere în executare a

hotărârii judecătorești de retrocedare a nemișcătorului, iar condiționarea

predării bunului de obligația de a fi închiriat, chiar pe o perioadă determinată,

nu poate avea în nici un caz caracterul unei oferte, adică unei simple

propuneri de a contracta, fiind, în realitate, o obligație străină principiului

libertății de voință.

În considerarea celor ce preced, va

fi admis recursul reclamantului, vor fi casate hotărârile atacate și prin

admiterea în parte a contestației, vor fi anulate art. 4 și art. 6 din

dispoziție referitoare la obligarea reclamantului de a închiria imobilul

primăriei.

Referitor la motivul de casare prin

care reclamantul-recurent contestă obligația de plată a sumei de 77.529.842 lei

reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații și îmbunătățiri aduse de

pârâtă imobilului, ea nu poate fi rediscutată în litigiul de față decât cu

riscul de a fi încălcat principiul lucrului judecat, iar menționarea obligației

în decizia contestată și condiționarea predării bunului de achitarea sumei, nu

reprezintă decât invocarea, pe cale de excepție, a unui drept real de garanție

imperfect de către creditorul cheltuielilor făcute cu păstrarea ori conservarea

lucrului ce trebuie înapoiat proprietarului.

În legătură cu critica referitoare

la neobligarea pârâtei de a suporta plata contravalorii bunurilor mobile,

preluate odată cu imobilul, din proprietatea antecesoarei reclamantului, se

constată că în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „măsurile

reparatorii privesc și utilajele ori instalațiile preluate de stat sau de alte

persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost

înlocuite, casate sau distruse”.

Întrucât textul citat dispune ca

bunurile respective să fie cele preluate odată cu imobilul și să existe fizic

la unitatea notificată, aceasta fiind, de altfel, semnificația termenilor „înlocuite”

sau „distruse”, și cum reclamantul nu a făcut dovada existenței bunurilor

mobile, hotărârile judecătorești, sub aspectul criticat, se privesc ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul Ț.M.M.

împotriva deciziei civile nr. 120 din 14 martie 2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată precum și

sentința civilă nr. 1051 F din 3 octombrie 2002 a Tribunalului Ialomița și, în

fond, admite în parte contestația și anulează art. 4 și art. 6 din dispoziția

nr. 52 din 15 mai 2002 a Primarului comunei Ion Roată, județul Ialomița,

menținând celelalte prevederi ale dispoziției.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie

2004.