Decizia nr. 6901/2004 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

În baza Legii nr. 10/2001 și a deciziei civile nr. 179/2002 pronunțată de Curtea de Apel București se constată că imobilul revendicat de notificant a fost preluat de stat fără titlu valabil și urmează a fi restituit în natură; Art.

Imobilul ce se restituie în natură, ce a avut destinația de casă de locuit și care constituie în prezent sediul Primăriei comunei Ion Roată, se va preda revendicantului împreună cu terenul aferent; Art.

Dispoziția face dovada proprietății asupra imobilului și constituie titlu executoriu; Art.

După punerea efectivă în posesie, imobilul va fi închiriat Primăriei comunei Ion Roată pe o perioadă de 5 ani, prețul chiriei și celelalte clauze vor fi stabilite cu ocazia încheierii contractului; Art.

Proprietarul are obligația să achite Primăriei comunei Ion Roată suma de 77.529.842 lei stabilită prin decizia civilă nr. 179/2002 a Curții de Apel București și va intra în posesia imobilului după achitarea integrală a datoriei; Art.

Pentru plata chiriei se poate negocia compensarea unei părți a datoriei proprietarului în mod eșalonat pe perioada contractului. La data de 24 iunie 2002 reclamantul Ț.M.M. a atacat în justiție dispoziția emisă de Primarul comunei Ion Roată, județul Ialomița, solicitând următoarele: restituirea în natură a imobilului reprezentând casă de locuit și teren aferent în suprafață de 1600 mp, situat în comuna Ion Roată, județul Ialomița, bun ce a aparținut mamei reclamantului, Ț. (născută Ș.) V.J. și care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951; înlăturarea condiției referitoare la restituirea (predarea) imobilului de achitarea integrală a sumei de 77.529.842 lei reprezentând îmbunătățiri și reparații efectuate de primărie bunului revendicat; obligarea pârâtei la despăgubiri civile reprezentând contravaloarea bunurilor mobile ce au existat în imobil la data preluării; înlăturarea obligației privind închirierea imobilului primăriei; obligarea pârâtei la 2.000.000 lei lunar pe timp de 49 de ani, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului. Investit cu soluționare cauzei, Tribunalul Ialomița, prin sentința civilă nr. 1051/F din 3 octombrie 2002, a respins acțiunea ca inadmisibilă, soluție confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 120 din 14 martie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ț.M.M. Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut și motivat că reclamantul era proprietarul imobilului din comuna Ion Roată de la data de 11 ianuarie 2002, urmare a revendicării bunului (casă de locuit și teren aferent în suprafață de 1600 mp) pe calea dreptului comun, astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să aleagă una dintre alternativele prevăzute de art. 47 din lege, beneficiu de care însă nu a uzat. Instanțele au mai apreciat că, în realitate, dispoziția de restituire emisă de Primarul comunei Ion Roată nu constituie decât o punere în executare a hotărârii judecătorești de retrocedare a imobilului, iar obligația stabilită reclamantului „de a închiria imobilul Primăriei comunei Ion Roată are caracterul unei oferte, deoarece închirierea nu se poate realiza în mod legal, în baza unei decizii, ci numai în baza unui contract încheiat de părți”, reproșându-i-se totodată reclamantului că prin demersul lui judiciar „tinde la o compensare a obligației de plată ce a fost deja stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească”. În fine, a fost socotită inadmisibilă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor bănești pentru bunurile mobile confiscate. Împotriva deciziei pronunțată în apel, prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal a declarat recurs reclamantul Ț.M.M. care a adus hotărârilor date în cauză următoarele critici: după data de 15 iunie 1953 când imobilul a fost preluat de către stat din proprietatea autoarei reclamantului, bunului i s-a schimbat destinația din casă de locuit în sediu al Primăriei comunei Ion Roată și cu toate că s-a dispus restituirea imobilului, el va rămâne în continuare în folosința pârâtei ca urmare a obligației de închiriere; instanțele au acceptat cu mare ușurință raportul de expertiză din care rezultă obligația reclamantului de a plăti suma de 77.529.842 lei contravaloarea reparațiilor și îmbunătățirilor aduse imobilului; instanțele au dat o eronată interpretare prevederilor art. 6 din Legea nr. 10/2001 și au respins greșit cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii bunurilor mobile, recurentul propunând o compensare a obligațiilor de plată. Recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele care succed: La data de 13 noiembrie 1997, pe calea dreptului comun, reclamantul Ț.M.M. a revendicat în justiție imobilul ce formează obiectul notificării nr. 52 din 13 februarie 13 februarie 2002 adresată de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăriei comunei Ion Roată, județul Ialomița. Confruntată cu acțiunea în justiție din 13 noiembrie 1997 Primăria comunei Ion Roată a formulat cerere reconvențională prin intermediul căreia a cerut obligarea reclamantului la plata contravalorii lucrărilor de reparații și îmbunătățiri pe care pârâta le-a adus nemișcătorului pe perioada în care l-a stăpânit. Acel litigiu s-a finalizat prin decizia nr. 179 din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul că pârâta a fost obligată să restituie reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 1600 mp, iar reclamantul a fost obligat să restituie pârâtei suma de 77.529.842 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățiri și reparații. Sesizată cu notificarea reclamantului din 13 februarie 2002, pârâta era datoare să constate și să răspundă reclamantului că în privința nemișcătorului, compus din construcție și teren, litigiul dintre părți a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ale cărei dispoziții nu mai pot fi rediscutate într-un nou litigiu, cât timp reclamantul nu a optat pentru una dintre alternativele stipulate de art. 47 din Legea nr. 10/2001, act normativ ce a intrat în vigoare în timp ce litigiul, pornit pe calea dreptului comun, era pendinte la instanța de recurs. Din examinarea Dispoziției nr. 52 din 15 mai 2002 emisă de Primarul comunei Ion Roată, județul Ialomița și care face obiectul prezentului litigiu, se constată că unitatea deținătoare a imobilului ce trebuia retrocedat în urma litigiului purtat pe calea dreptului comun, a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a închiria imobilul pe o perioadă de 5 ani deținătorului acestuia, obligație neprevăzută de legea în temeiul căreia s-a emis dispoziția și oricum contrară principiilor de drept ce guvernează materia contractelor. Locațiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosința temporară, totală sau parțială, a unui lucru în schimbul unei sume de bani determinată, ca preț al folosinței, numită chirie. Locațiunea este un contract bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ și în primul rând este un contract consensual întrucât se încheie prin acordul părților. Factorul esențial al oricărui contract este acordul de voință al părților și întrucât încheierea oricărui contract este liberă, prin impunerea obligației ca după punerea efectivă în posesie, reclamantul să fie obligat să închirieze nemișcătorul primăriei timp de 5 ani, pârâta a încălcat principiul libertății de voință care este de esența consensualismului. Stabilirea, în termeni imperativi, ca după punerea în posesie, reclamantul să închirieze pârâtei imobilul pe timp de 5 ani, contrazice raționamentul din hotărârile recurate în sensul că dispoziția contestată reprezintă, în întregul său, o punere în executare a hotărârii judecătorești de retrocedare a nemișcătorului, iar condiționarea predării bunului de obligația de a fi închiriat, chiar pe o perioadă determinată, nu poate avea în nici un caz caracterul unei oferte, adică unei simple propuneri de a contracta, fiind, în realitate, o obligație străină principiului libertății de voință. În considerarea celor ce preced, va fi admis recursul reclamantului, vor fi casate hotărârile atacate și prin admiterea în parte a contestației, vor fi anulate art. 4 și art. 6 din dispoziție referitoare la obligarea reclamantului de a închiria imobilul primăriei. Referitor la motivul de casare prin care reclamantul-recurent contestă obligația de plată a sumei de 77.529.842 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații și îmbunătățiri aduse de pârâtă imobilului, ea nu poate fi rediscutată în litigiul de față decât cu riscul de a fi încălcat principiul lucrului judecat, iar menționarea obligației în decizia contestată și condiționarea predării bunului de achitarea sumei, nu reprezintă decât invocarea, pe cale de excepție, a unui drept real de garanție imperfect de către creditorul cheltuielilor făcute cu păstrarea ori conservarea lucrului ce trebuie înapoiat proprietarului. În legătură cu critica referitoare la neobligarea pârâtei de a suporta plata contravalorii bunurilor mobile, preluate odată cu imobilul, din proprietatea antecesoarei reclamantului, se constată că în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „măsurile reparatorii privesc și utilajele ori instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”. Întrucât textul citat dispune ca bunurile respective să fie cele preluate odată cu imobilul și să existe fizic la unitatea notificată, aceasta fiind, de altfel, semnificația termenilor „înlocuite” sau „distruse”, și cum reclamantul nu a făcut dovada existenței bunurilor mobile, hotărârile judecătorești, sub aspectul criticat, se privesc ca legale.