ÎCCJ, Decizia nr. 145/2005

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La termenul din 18 februarie

2005, fixat pentru judecarea recursurilor declarate de inculpații V.L. și D.I.,

împotriva încheierii din 5 ianuarie 2005, a Curții de Apel București, secția I

penală, constatând că în cauză subzistă temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive a acestora, instanța de recurs, conform art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a dispus menținerea

detenției preventive.

Împotriva acestei încheieri,

inculpații D.I. și V.L. au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile

interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile

legii”.

Așadar, posibilitatea

provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată

prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile

premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de

atac determinate de lege.

Legea procesuală penală,

prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea

oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința

sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi

atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost

stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă

instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului odată cu

fondul.

Pentru ca încheierile să

poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel,

după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul

menționat, adică să fie prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la încheierile

prin care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a

fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța a dispus în sensul menținerii

detenției preventive a inculpatului, legea procesuală penală nu prevede expres

că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea cu recurs a hotărârii ce

se va pronunța în cauza penală.

În acest sens, sub denumirea

marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul

judecății privind măsurile preventive”

,

prin art. 141 C. proc. pen., s-a

stabilit că: „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se

dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive

ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi

atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția

legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva

încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul

judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se

prevede „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea,

impun în continuare privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive”,

fără a dispune că, în

cazul menținerii detenției preventive de către instanța sesizată cu judecarea

recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul

ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160

a

C. proc.

pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art.

141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula generală stabilită prin

art. 385

1

din același cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia

cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs,

menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se

socotește făcut și împotriva încheierilor(...)”.

Din economia acestui din

urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată

în art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul

judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse,

regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă

procesuală.

Însă, în raport cu

dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile

judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de

atac, hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea prin care

soluționează recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art.

417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou

recurs.

Ca atare, în raport cu

dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de

recurs, în cursul judecării acestei căi de atac, cu soluționarea căreia a fost

sesizată, nu sunt supuse recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului,

a fost menținută măsura detenției preventive a inculpatului nu se încadrează în

excepția prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., inculpatul

nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această

cale.

Or, a recunoaște unei

încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea ce se va pronunța

în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele

prevăzute de legea procesual-penală constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Este de reținut că, prin modul în

care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în

cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și

verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesual penală a

stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României,

cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigențele

art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Pe de altă parte, în raport cu

dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și

(2) din Constituția României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera

atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu recursurile declarate de inculpați împotriva unei încheieri prin

care, între altele, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a acestora.

Potrivit art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele

soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cum în cauză secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță,

ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile

textului menționat, așa încât completul de 9 judecători nu este, în acest caz,

instanța firească de recurs.

Or, dispozițiile privind

competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în

fond sau căi de atac, cu nesocotirea acestora este sancționată cu nulitatea,

potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursurile cu

care a fost învestit Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, sunt inadmisibile, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit

legii speciale.

Ca atare, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuția părților, se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile

declarate de inculpații D.I. și V.L. împotriva încheierii pronunțate de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 18 februarie 2005, în

dosarul nr. 1015/2005.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) și (4) din același cod, recurenții-inculpați menționați vor fi obligați,

conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații D.I. și V.L. împotriva încheierii din 18

februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 1015/2005.

Obligă pe

recurenții-inculpați menționați să plătească statului, câte 1.000.000 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.