ÎCCJ, Decizia nr. 174/2005

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La termenul din 7 aprilie

2005, fixat pentru judecarea recursului declarat de inculpații D.I. și P.O.

împotriva deciziei penale nr. 10 din 17 ianuarie 2005, a Curții de Apel Galați,

secția penală, constatând că în cauză subzistă temeiurile care au determinat

luarea măsurii arestării preventive a acestora, secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus menținerea detenției

preventive, conform art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și

(3) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul D.I. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile

interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile

legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea

fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate

de lege.

Legea procesuală penală,

prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea

oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința

sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi

atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost

stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă

instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului odată cu

fondul.

Pentru ca încheierile să

poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel,

după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul

menționat, adică să fie prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la

încheierile prin care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța a dispus în

sensul menținerii detenției preventive a inculpatului, legea procesuală penală

nu prevede expres că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea cu

recurs a hotărârii ce se va pronunța în cauza penală.

În acest sens, sub denumirea marginală

„calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății

privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că

„încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune revocarea,

înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se

constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat,

cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția

legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva

încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul

judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

se prevede: “când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea,

impun în continuare privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive”,

fără a dispune că, în

cazul menținerii detenției preventive de către instanța sesizată cu judecarea

recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul

ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160

a

C. proc.

pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art.

141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art.

160

b

C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula

generală stabilită prin art. 385

1

din același cod, ci, dimpotrivă, o

consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către

instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se

socotește făcut și împotriva încheierilor”.

Din economia acestui din

urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată

în art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul

judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse,

regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă

procesuală.

Însă, în raport cu

dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile

judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de

atac, hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea prin care soluționează

recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C.

proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs.

Ca atare, în raport cu

dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de

recurs, în cursul judecării acestei căi de atac, cu soluționarea căreia a fost

sesizată, nu sunt supuse recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului,

a fost menținută măsura detenției preventive a inculpatului nu se încadrează în

excepția prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., inculpatul

nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această

cale.

Or, a recunoaște unei

încheieri, o cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea ce se va

pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații,

decât cele prevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că, prin

modul în care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a

inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății,

precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea

procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din

Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură

a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport

cu dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1)

și (2) din Constituția României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera

atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin

care, între altele, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a acestuia.

Potrivit art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele

soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cum în cauză secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă

instanță, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite

condițiile textului menționat, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în

acest caz, instanța firească de recurs.

Or, dispozițiile privind

competența, au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze,

în fond sau căi de atac, cu nesocotirea acestora este sancționată cu nulitatea,

potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care

a fost învestit Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție este inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii

speciale.

Ca atare, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuția părților, se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul D.I. împotriva încheierii pronunțate de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 aprilie 2005, în dosarul nr.

1598/2005.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat menționat va fi obligat, conform

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul D.I. împotriva încheierii din 7 aprilie 2005,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul

nr. 1598/2005.

Obligă recurentul la

1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei,

reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.