ÎCCJ, Decizia nr. 273/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La termenul din 7 iulie 2005, fixat

pentru judecarea recursului declarat de inculpata O.M. împotriva deciziei

penale nr. 174 din 26 aprilie 2005, a Curții de Apel Ploiești, secția penală,

instanța de control judiciar a constat că temeiurile care au determinat

arestarea preventivă a acesteia, subzistă și impun în continuare, privarea de

libertate.

În consecință, prin

încheierea din 7 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2830/2005, al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, instanța de judecată a dispus

menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei menționate.

Împotriva acestei încheieri,

inculpata O.M. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. Recurenta a precizat că

motivele căii de atac exercitate vor fi susținute oral în fața instanței de

judecată, la termenul fixat pentru judecarea recursului.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile

interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile

legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea

fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile

premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de

atac determinate de lege.

Legea procesuală penală,

prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea

oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen, „încheierile

pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost

stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă

instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu

fondul.

Pentru ca încheierile să

poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel,

după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul

menționat, adică să fie prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la

încheierile prin care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța a dispus în

sensul menținerii detenției preventive a inculpatului, legea procesuală penală

nu prevede expres că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea pe

aceeași cale, a hotărârii ce se va pronunța în cauza penală.

În acest sens, sub denumirea

marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță, în cursul

judecății privind măsurile preventive”,

prin art. 141 C. proc. pen. s-a

stabilit că: „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se

dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția

legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva

încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul

judecării în fond sau, după caz, în apel, a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

se prevede: „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea,

impun în continuare, privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”, fără a dispune că, în cazul menținerii

detenției preventive, de către instanța sesizată cu judecarea recursului,

încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul

ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160

a

alin. (2)

C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile

determinate de art. 141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art.

160

b

C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula

generală stabilită prin art. 385

1

din același cod, ci, dimpotrivă, o

consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către

instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se

socotește făcut și împotriva încheierilor”.

Din economia acestui din

urmă text legal, rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată

în art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul

judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse,

regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă

procesuală.

Însă, în raport cu

dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile

judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de

atac, hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea prin care

soluționează recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin

art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou

recurs.

Ca atare, în raport cu

dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de

recurs, în cursul judecării acestei căi de atac, cu soluționarea căreia a fost

sesizată, nu sunt supuse recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului,

a fost menținută măsura detenției preventive a inculpatului, nu se încadrează

în excepția prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., acesta

nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această

cale.

Or, a recunoaște unei

încheieri, o cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea ce se va

pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații,

decât cele prevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că, prin

modul în care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a

inculpatei, în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății,

precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea

procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din

Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură

a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport

cu dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2) și art. 124 alin.

(1) și (2) din Constituția României, prin legea procesual-penală s-a stabilit

sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport

cu instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu recursul declarat de inculpată împotriva unei încheieri prin

care, între altele, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a acesteia.

Potrivit art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele

soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cum, în cauză, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă

instanță, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite

condițiile textului menționat, așa încât completul de 9 judecători nu este, în

acest caz, instanța firească de recurs.

Or, dispozițiile privind

competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în

fond sau căi de atac, cu nesocotirea acestora, este sancționată cu nulitatea,

potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care

a fost învestit completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, este inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit

legii speciale.

Ca atare, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpata O.M. împotriva încheierii pronunțate de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 iulie 2005, în dosarul nr.

2830/2005.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurenta-inculpată menționată va fi obligată,

conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpata O.M.

împotriva încheierii din 7 iulie 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2830/2005.

Obligă inculpata O.M., să plătească

statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 lei vechi), reprezentând

onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acesteia din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2005.