ÎCCJ, Decizia nr. 179/2006

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La termenul din 19 ianuarie 2006,

fixat pentru judecarea recursurilor declarate împotriva deciziei penale nr. 398

din 10 octombrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpaților N.E. și S.Ș.

Drept urmare, potrivit art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., instanța de recurs a

dispus menținerea detenției preventive.

Împotriva acestei încheieri,

inculpații N.E. și S.Ș. au declarat recurs.

În motivarea căii de atac

exercitate, inculpații au învederat nedovedirea îndeplinirii condițiilor

prevăzute în legea procesual-penală, în raport cu faptul că hotărârea de

condamnare în primă instanță nu este susținută de materialul probator

administrat în cauză.

Recursurile sunt inadmisibile,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși

legea fundamentală.

Din economia textului menționat

rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate

de lege.

Legea procesuală penală, prin norme

imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea

oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., „încheierile

pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința

sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi

atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost

stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă

instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu

fondul.

Pentru ca încheierile să poată fi

atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel, după caz,

trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat,

adică să fie prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la încheierile prin

care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța a dispus în sensul menținerii

detenției preventive a inculpatului, legea procesual-penală nu prevede expres

că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea pe aceeași cale a

hotărârii ce se va pronunța în cauza penală.

În acest sens, sub denumirea

marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul

judecății privind măsurile preventive”,

prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că: „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se

dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală

menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva

încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul

judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede: „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”,

fără a dispune că, în cazul menținerii

detenției preventive de către instanța sesizată cu judecarea recursului,

încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul ultim al

textului menționat se face trimitere la art. 160

a

alin. (2) C. proc.

pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art.

141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula generală stabilită prin

art. 385

1

din același cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia

cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs,

menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin.

(3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se

socotește făcut și împotriva încheierilor (…)”.

Din economia acestui din urmă text

legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată în art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub

aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al

hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală.

Însă, în raport cu dispozițiile art.

385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătorești

susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac,

hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea prin care soluționează

recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs.

Ca atare, în raport cu dispozițiile

legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul

judecării acestei căi de atac cu soluționarea căreia a fost sesizată, nu sunt

supuse recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate

în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi

ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, a

fost menținută măsura detenției preventive a inculpatului, nu se încadrează în

excepția prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., acesta nu

poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această

cale.

Or, a recunoaște unei încheieri, o

cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză,

respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute

de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității

acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de

drept.

Este de reținut că, prin modul în

care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în

cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și

verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesual-penală a

stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția

României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface

exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport cu

dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și

(2) din Constituția României, prin legea procesual/penală s-a stabilit sfera

atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu recursurile declarate de inculpați împotriva unei încheieri prin

care, între altele, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a acestora.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele

soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cum în cauză secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță, ci în

calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile

textului menționat, așa încât completul de 9 judecători nu este, în acest caz,

instanța firească de recurs.

Or, dispozițiile privind competența,

au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau

căi de atac, cu nesocotirea acestora este sancționată cu nulitatea, potrivit art.

197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care a fost învestit

completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este

inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

Ca atare, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile

declarate de inculpații N.E. și S.Ș. împotriva încheierii pronunțate de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 19 ianuarie 2006, în

dosarul nr. 22997/1/2005 (nr. în format vechi 7123/2005).

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurenții+inculpați menționați vor fi obligați, conform

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații N.E. și S.Ș. împotriva încheierii din 19

ianuarie 2006, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 22997/1/2005 (nr. dosar în format vechi 7123/2005).

Obligă recurenții menționați să plătească statului, câte 260

lei (2.600.000 ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.