ÎCCJ, Decizia nr. 7/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 29 octombrie 2003 și apoi

la 15 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca

instanță de recurs, în dosarul nr. 4800/2003, când a fost fixat termen, pentru

verificarea legalității detenției preventive a inculpaților C.F. și C.V., a constatat

că temeiurile, care au determinat arestarea preventivă, impun în continuare

privarea de libertate. Ca atare, în baza art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, Curtea, prin

încheierile pronunțate la datele menționate, a menținut măsura arestării

preventive a inculpaților.

Împotriva acestor încheieri,

inculpații C.F. și C.V. au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul

național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22

octombrie 2003 a Curții Constituționale, „împotriva hotărârilor judecătorești,

părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile

legii”.

Așadar, posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată, prin însăși

legea fundamentală.

Din economia textului menționat,

rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme

imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac, menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești, care

să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări

materiale sau morale părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat, a

fost stabilită regula, potrivit căreia încheierile pronunțate în primă

instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu

fondul.

Pentru ca aceste încheieri să poată

fi atacate înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea

să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie

prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la încheierile prin

care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus, în sensul menținerii

detenției inculpaților, legea nu prevede expres că acestea sunt supuse

recursului.

În acest sens, sub denumirea

marginală „Calea de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță, în

cursul judecății privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen., s-a

stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune

luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive

ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi

atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală

menționată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor

menționate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a

fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive, pronunțate

în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel, a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede,

„când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”, fără a se dispune că, în cazul menținerii detenției

preventive, de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea

poate fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului

menționat, făcându-se trimitere la art. 160

a

C. proc. pen., în

raport de care sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din

același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

,

cu trimitere la art. 160

a

și art. 141 C. proc. pen., nu constituie o

abatere de la regula stabilită prin art. 385

1

alin. (2) din același

cod ci, dimpotrivă, o consacrare a acestuia, cu privire la încheierile prin

care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3)

C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește

făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după

pronunțarea hotărârii”.

Din economia acestui din urmă text

legal, rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub

aspectul căilor de atac cărora sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se

va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală.

Însă, în raport de dispozițiile art.

385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi

atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătorești

nedefinitive.

Or, hotărârea instanței de recurs

este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen.,

așa încât, împotriva acesteia, nu se poate declara un nou recurs.

Ca atare, în raport de dispozițiile

legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul

judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse

recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierile prin care în cursul judecării recursului

a fost menținută detenția inculpaților nu se încadrează în excepția prevăzută

de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., aceștia nu pot solicita, în

lipsa temeiului legal, reformarea încheierilor pe această cale.

Or, a recunoaște unei încheieri o

cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea finală ce se va pronunța în

cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele

prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului

legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă

în ordinea de drept.

Este de reținut că, prin modul cum a

fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în cursul

urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea

legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit

un cadru legal, corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României,

cu referire la art. 21 din legea fundamentală și în măsură a satisface

exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport de

dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și

(2) din Constituția României, prin legea procesuală penală, s-a stabilit sfera

atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței, în raport de

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost sesizat

cu recursurile declarate, împotriva unor încheieri, prin care secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus

menținerea măsurii detenției preventive a inculpaților.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993,

republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003,

„Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă

instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție (...).”.

Așadar, cum, în cauză, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță ci

în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art.

24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, așa încât

Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanță firească de recurs,

potrivit legii procesuale penale.

Or, dispozițiile privind competența

au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze în fond sau în

căi de atac, cu nerespectarea acestora, este sancționată cu nulitatea, potrivit

art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursurile cu care a

fost investit Completul de 9 judecători urmează a fi privite ca inadmisibile și

în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursurile, ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)

și (4) C. proc. pen., va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații C.F. și C.V., împotriva încheierilor din 29 octombrie 2003 și din 15

noiembrie 2003, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4800/2003, ca inadmisibile.

Obligă inculpații C.F. și C.V. să

plătească statului câte 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat, pentru

apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 14 ianuarie 2004,

în ședință publică.