ÎCCJ, Decizia nr. 7/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 29 octombrie 2003 și apoi la 15 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs, în dosarul nr. 4800/2003, când a fost fixat termen, pentru verificarea legalității detenției preventive a inculpaților C.F. și C.V., a constatat că temeiurile, care au determinat arestarea preventivă, impun în continuare privarea de libertate. Ca atare, în baza art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, Curtea, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a menținut măsura arestării preventive a inculpaților. Împotriva acestor încheieri, inculpații C.F.

și C.V. au declarat recurs. Recursurile sunt inadmisibile. Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curții Constituționale, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată, prin însăși legea fundamentală. Din economia textului menționat, rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac, menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești, care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces. Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Așadar, prin textul menționat, a fost stabilită regula, potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.

Pentru ca aceste încheieri să poată fi atacate înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute expres de lege. Or, cu referire la încheierile prin care, în baza art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus, în sensul menținerii detenției inculpaților, legea nu prevede expres că acestea sunt supuse recursului. În acest sens, sub denumirea marginală „Calea de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță, în cursul judecății privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen., s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală menționată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menționate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive, pronunțate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel, a cauzei penale. Prin art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”, fără a se dispune că, în cazul menținerii detenției preventive, de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului menționat, făcându-se trimitere la art. 160 a C. proc.

pen., în raport de care sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din același cod. Ca atare, dispozițiile art. 160 b , cu trimitere la art. 160 a și art. 141 C. proc. pen., nu constituie o abatere de la regula stabilită prin art. 385 1 alin. (2) din același cod ci, dimpotrivă, o consacrare a acestuia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive. Potrivit art. 385 1 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii”. Din economia acestui din urmă text legal, rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală. Însă, în raport de dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătorești nedefinitive. Or, hotărârea instanței de recurs este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât, împotriva acesteia, nu se poate declara un nou recurs. Ca atare, în raport de dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierile prin care în cursul judecării recursului a fost menținută detenția inculpaților nu se încadrează în excepția prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., aceștia nu pot solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierilor pe această cale. Or, a recunoaște unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că, prin modul cum a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit un cadru legal, corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală și în măsură a satisface exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, prin legea procesuală penală, s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței, în raport de instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursurile declarate, împotriva unor încheieri, prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus menținerea măsurii detenției preventive a inculpaților. Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003, „Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție (...).”. Așadar, cum, în cauză, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanță firească de recurs, potrivit legii procesuale penale.

Or, dispozițiile privind competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze în fond sau în căi de atac, cu nerespectarea acestora, este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Așa fiind, recursurile cu care a fost investit Completul de 9 judecători urmează a fi privite ca inadmisibile și în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursurile, ca inadmisibile. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de inculpații C.F. și C.V., împotriva încheierilor din 29 octombrie 2003 și din 15 noiembrie 2003, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4800/2003, ca inadmisibile. Obligă inculpații C.F. și C.V. să plătească statului câte 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat, pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 14 ianuarie 2004, în ședință publică.