ÎCCJ, Decizia nr. 276/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 3 august 2004, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr.

2409/2003, când a fost fixat termen pentru verificarea legalității detenției

preventive a inculpatului A.G.C., a constatat că temeiurile care au determinat

arestarea preventivă subzistă și impun în continuare privarea de libertate. Ca

atare, în baza art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 1009/2003, prin încheierea

pronunțată în aceeași zi, Curtea a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul A.G.C. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil.

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul național

din 18 – 19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie a

Curții Constituționale „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși

legea fundamentală.

Din economia textului menționat

rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme

imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări

materiale sau morale părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu

sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost

stabilită regula potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca

și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul.

Pentru ca încheierile să poată fi

atacate, separat, înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca

acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie

prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la încheierile prin

care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus în sensul menținerii

detenției inculpatului, legea procesuală nu prevede expres că aceasta este

supusă recursului.

În acest sens, sub denumirea

marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul

judecății privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen. s-a

stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune

revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin

care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată

separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală

menționată, cu referire la căile de atac exercitate împotriva încheierilor

precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile

de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive

pronunțate în cursul judecății în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede

„când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi, care justifică privarea

de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”, fără a se dispune că, în cazul menținerii detenției preventive de

către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată cu

recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului menționat făcându-se

trimitere la art. 160

a

, în raport cu care sunt supuse recursului

încheierile determinate de art. 141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

,

cu trimitere la art. 160

a

C. proc. pen., nu constituie o abatere de

la regula stabilită prin art. 385

1

alin. (2) din același cod, ci,

dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a

dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3)

C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește

făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după

pronunțarea hotărârii”.

Din economia acestui din urmă text

legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub

aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii

ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală.

Însă, în raport cu dispozițiile art.

385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi

atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătorești

nedefinitive.

Or, hotărârea instanței de recurs

este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen.,

așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs.

Ca atare, în raport cu dispozițiile

legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul

judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse

recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului,

a fost menținută detenția inculpatului nu se încadrează în excepția prevăzută

de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate solicita, în

lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.

Or, a recunoaște unei încheieri o

cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în

cauză, respectiv, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele

prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Este de reținut că, prin modul cum a

fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul

urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea

legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit

un cadru legal corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României,

cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigențele

art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport cu

dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și

(2) din Constituția României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera

atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport de

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus

menținerea măsurii detenției preventive a inculpatului.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993,

republicată, în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, respectiv, art.

21 din Legea nr. 304/2004, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele

soluționate în primă instanță de secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum, în cauză, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță, ci

în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile

textului menționat, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz,

instanță firească de recurs, potrivit legii procesuale penale.

Or, dispozițiile privind competența

au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau

căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancționată cu nulitatea, potrivit art.

197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care a fost învestit

Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție urmează a fi

privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și legii speciale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpatul A.G.C.,

ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul A.G.C. împotriva încheierii din 3 august 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

2409/2004.

Obligă recurentul A.G.C. să

plătească statului suma de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

18 octombrie 2004.