ÎCCJ, Decizia nr. 164/2004
ÎCCJ, Decizia nr. 164/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
La data de 31 martie 2004, Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr.
2409/2004, când a fost fixat termen pentru verificarea legalității detenției
preventive a inculpatului A.G.C., a constatat că temeiurile care au determinat
arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate. Ca atare, în
baza art. 300
2
și 160
b
alin. (3) C. proc. pen., astfel
cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, Curtea, prin încheierea
pronunțată la data menționată, a menținut măsura arestării preventive a
inculpatului.
Împotriva acestei încheieri
inculpatul menționat a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit art. 129 din Constituția
României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul
național din 18 - 19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22
octombrie 2003 a Curții Constituționale, „împotriva hotărârilor judecătorești,
părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în
condițiile legii”.
Așadar, posibilitatea provocării unui
control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea
fundamentală.
Din economia textului menționat
rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,
anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesuală penală, prin norme
imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,
concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care
să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări
materiale sau morale părților din proces.
Or, potrivit art. 385
1
alin.
(29 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu
sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot
fi atacate separat cu recurs”.
Așadar, prin textul menționat a fost
stabilită regula potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca
și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul.
Pentru ca încheierile să poată fi
atacate înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea să
se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute
expres de lege.
Or, cu referire la încheierea prin
care, în baza art. 160
b
alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost
modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus în sensul
menținerii detenției inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este
supusă recursului.
În acest sens, sub denumirea
marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul
judecății privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen., s-a
stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune
luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive
ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi
atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.
Așadar, prin dispoziția legală
menționată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menționate,
a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu
recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunțate în cursul
judecării în fond sau, după caz, în apel, a cauzei penale.
Prin art. 160
b
alin. (3) C.
proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede - „când
instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în
continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi, care justifică
privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea
arestării preventive” - fără a se dispune că, în cazul menținerii detenției
preventive de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate
fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului menționat
făcându-se trimitere la art. 160
a
C. proc. pen., în raport cu care
sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din același cod.
Ca atare, dispozițiile art. 160
b
,
cu trimitere la art. 160
a
și art. 141 C. proc. pen., nu constituie o
abatere de la regula stabilită prin art. 385
1
alin. (2) din același
cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acestuia, cu privire la încheierile prin
care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive.
Potrivit art. 385
1
alin. (3)
C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește
făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după
pronunțarea hotărârii”.
Din economia acestui din urmă text
legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzută de art. 385
1
alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub
aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al
hotărârii ce se va pronunța în cauză în acea etapă procesuală.
Însă, în raport cu dispozițiile art.
385
1
C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi
atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătorești
nedefinitive.
Or, hotărârea instanței de recurs
este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen.,
așa încât împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs.
Ca atare, în raport de dispozițiile
legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul
judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse
recursului.
În consecință, cum deciziile
pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei
căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului,
a fost menținută detenția inculpatului nu se încadrează în excepția prevăzută
de art. 385
1
alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate solicita, în
lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.
Or, a recunoaște unei încheieri o
cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în
cauză, respectiv, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele
prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului
legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă
în ordinea de drept.
Este de reținut că, prin modul cum a
fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul
urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea
legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit
un cadru legal corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României,
cu referire la art. 21 din legea fundamentală și în măsură a satisface
exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Pe de altă parte, în raport cu
dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și
(2) din Constituția României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera
atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu
instanțele inferioare sau superioare în grad.
Completul de 9 judecători a fost
sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția penală a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus
menținerea măsurii detenției preventive a inculpatului.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993,
republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003,
„Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă
instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție (...)”.
Așadar, cum, în cauză, secția penală
a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță, ci
în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art.
24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, așa încât
Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanță firească de recurs,
potrivit legii procesuale penale.
Or, dispozițiile privind competența
au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau
în căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancționată cu nulitatea,
potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Așa fiind, recursul cu care a fost învestit
Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil și în raport cu
dispozițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată.
Cu referire la cererea inculpatului,
privitor la sesizarea Curții Constituționale, exclusiv în situația pronunțării
unei soluții de respingere a recursului, ca inadmisibil, pentru a se pronunța
asupra acestui „punct de vedere”, aceasta nu poate fi primită din următoarele
motive:
Potrivit art. 146 alin. (1) lit. d)
din Constituția României, revizuită, Curtea Constituțională „hotărăște asupra
excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele ridicate în
fața instanțelor judecătorești (…)”.
Această dispoziție a fost preluată
de legiuitor în art. 23 din Legea nr. 47/1992.
Așadar, sub un prim aspect, excepția
de neconstituționalitate trebuie invocată, ca atare, de parte, în cursul
procesului.
Numai în condițiile respectării
acestei cerințe, excepția se rezolvă asemănător unei chestiuni prejudiciale, în
sensul examinării acesteia și, în cazul îndeplinirii celorlalte condiții de
admisibilitate prevăzute de art. 23 din Legea nr. 47/1992, admiterii cererii și
trimiterii dosarului Curții Constituționale, ca unică autoritate de jurisdicție
constituțională în România, pentru a se pronunța asupra constituționalității
dispoziției legale menționate de autorul excepției.
Or, recurentul nu a invocat excepția
de neconstituționalitate a unei dispoziții legale, ci a propus o soluție
alternativă dilatorie, cu referire la eventuala reținere a admisibilității căii
de atac exercitate de acesta.
Pe de altă parte, prin dispoziția
legală menționată, obiectul controlului constituțional a fost cantonat exclusiv
la neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor.
În raport cu reglementarea
menționată, se constată că nu intră în atribuțiile Curții Constituționale
controlul unei soluții a instanței de judecată.
A admite teza potrivit căreia și o
soluție judecătorească poate fi examinată de Curtea Constituțională, sub
aspectul constituționalității acesteia, înseamnă a adăuga la textul din legea
fundamentală, precum și la legea organică, ceea ce este inadmisibil, întrucât
ne aflăm în prezența unor dispoziții legale atributive de competență, de
strictă interpretare.
Or, folosind sintagma „punct de
vedere al instanței”, recurentul viza tocmai controlul de constituționalitate a
unei soluții judecătorești, ceea ce apare ca inadmisibil și lipsit de suport
legal.
În fine, în discuția părților a fost
pusă din oficiu excepția de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva încheierii
prin care instanța firească de recurs, examinând legalitatea și temeinicia
arestării preventive, conform art. 160
b
C. proc. pen., a dispus în
sensul menținerii acesteia.
În acest context, în condițiile în
care inculpatul ar fi invocat o veritabilă excepție, s-ar fi pus problema
ordinii de examinare a excepțiilor invocate în una și aceeași cauză.
Or, excepțiile se examinează în
funcție de efectele pe care le produc, cu referire la cauză sub aspectul
soluționării în fond a acesteia.
Cum excepția de inadmisibilitate, cu
referire la calea procesuală aleasă, are un caracter mai energic decât excepția
de neconstituționalitate, în sensul că prima duce la respingerea căii de atac,
ca inadmisibilă, și exclude examinarea acesteia atât în raport cu orice altă
excepție, cât și cu netemeinicie sau nelegalitate prevăzute de legea
procesuală, cea de a doua are, în principiu, efect dilatoriu, până la
soluționarea definitivă de către Curtea Constituțională și privește existența
sau inexistența temeiului legal al dreptului dedus judecății.
Cu alte cuvinte, primul caz privește
posibilitatea provocării controlului judiciar, în timp ce al doilea caz
privește, funcție de soluția Curții Constituționale, dreptul subiectiv ocrotit
de lege, nu ca realitate juridică incontestabilă, ci ca situație juridică
ipotetică, afirmată, supusă examinării de către instanțele judecătorești
competente și, evident, protecției judiciare, în măsura dovedirii acestuia.
În consecință, pentru considerentele
ce preced și, ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 385
15
pct.
1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)
C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata
cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,
cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de inculpatul A.G.C. împotriva încheierii din 31 martie 2004,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.
2409/2004.
Obligă inculpatul A.G.C. să
plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs,
din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea
din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi, 28 aprilie 2004.