ÎCCJ, Decizia nr. 85/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată

la data de 12 ianuarie 2005, în dosarul nr. 6927/2004, constatând că subzistă

temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaților A.C. și S.A.,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de recurs, a

menținut măsura, potrivit art. 300

2

și art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul A.C. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, „

împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea

provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată

prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile

premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de

atac determinate de lege.

Legea procesuală penală,

prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea

oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., „

încheierile

pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu

excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul

menționat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile

pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse

recursului, odată cu fondul.

Pentru ca încheierile să

poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel,

după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul

menționat, adică să fie prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la

încheierile prin care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța a dispus, în

sensul menținerii detenției preventive a inculpatului, legea procesuală penală

nu prevede expres că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea cu

recurs a hotărârii ce se va pronunța în cauza penală.

În acest sens, sub denumirea

marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul

judecății privind măsurile preventive”

,

prin art. 141 C. proc. pen., s-a

stabilit că „

încheierea

dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune revocarea, înlocuirea,

încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată

încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs,

de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția

legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva

încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul

judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se

prevede: „

când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun în

continuare privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”,

fără a dispune că, în cazul menținerii detenției preventive

de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată

separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul

ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160

a

C. proc.

pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art.

141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

,

cu trimitere la art. 160

a

C. proc. pen., nu reglementează o excepție

de la regula generală stabilită prin art. 385

1

din același cod, ci,

dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a

dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3) C. proc. pen., „

recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se

socotește făcut și împotriva încheierilor(…)”.

Din economia acestui din

urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată

în art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul

judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse,

regimul juridic al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă

procesuală.

Însă, în raport cu

dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile

judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de

atac, hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea prin care se

soluționează recursul este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art.

417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou

recurs.

Ca atare, în raport cu

dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de

recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu soluționarea căreia a fost

sesizată, nu sunt supuse recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului,

a fost menținută măsura detenției inculpatului nu se încadrează în excepția

prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., inculpatul nu poate

solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.

Or, a recunoaște unei

încheieri, o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea ce se va

pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații

decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că, prin

modul cum a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a

inculpatului, în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății,

precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea

procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din

Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură

a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pe de altă parte, în raport cu

dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și

(2) din Constituția României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera

atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin

care, între altele, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a acestuia.

Potrivit art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele

soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cum în cauză secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță,

ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile

textului menționat, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz,

instanța firească de recurs.

Or, dispozițiile privind

competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în

fond sau căi de atac , cu nesocotirea acestora este sancționată cu nulitatea,

potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care

a fost învestit Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție se constată a fi inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și

potrivit legii speciale.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge ca inadmisibil, recursul declarat

de inculpatul A.C. împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, la data de 12 ianuarie 2005, în dosarul nr. 6927/2004.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul A.C. împotriva încheierii pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, la data de 12 ianuarie 2005, în

dosarul nr. 6927/2004.

Obligă pe recurentul-inculpat

să plătească statului, suma de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

în recurs, din care suma de 200.000 lei reprezentând onorariu de avocat

cuvenită apărătorului desemnat din oficiu pentru asistarea acestuia, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.