ÎCCJ, Decizia nr. 93/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 11/P din 12 decembrie 2003, Curtea de Apel Oradea a condamnat pe inculpații S.C. și C.D. la câte 5 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) – c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 1 și 7 din Legea nr. 78/2000, precum și la câte 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 și art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 6 luni închisoare, sporită la 6 ani închisoare, precum și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) – c) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 11 februarie 2003, până la 12 decembrie 2003, menținându-se, totodată, această măsură, față de ambii inculpați. Împotriva sentinței, procurorul și inculpații au declarat recurs, fiind fixat termen în vederea judecării, la 19 februarie 2004. Prin încheierea din 22 ianuarie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că măsura arestării preventive este temeinică și legală și, întemeindu-se pe prevederile art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut această măsură față de ambii inculpați. Împotriva acestei încheieri, inculpații au declarat recurs. Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160 b , introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se în alin. (3) din acest articol că, atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. Este adevărat că, potrivit alin. (4) din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160 a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător”.

Această dispoziție trebuie corelată, însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății, privind măsurile preventive”. Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”. Rezultă, deci, că încheierea la care se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă este dată în primă instanță și în apel, iar nu și în cazul în care este pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat trebuie considerat inadmisibil. De altfel, încheierea instanței de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse, cu obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații C.D. și S.C., împotriva încheierii din 22 ianuarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 233/2004. Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi, 23 februarie 2004.