ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2238/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

C.M.R.D.S. București a

chemat în judecată SC A.C. SA București pentru a fi obligată la plata sumei de

103.106.073 lei, reprezentând plată nedatorată în executarea contractului 1663

din 27 septembrie 1994.

Tribunalul București, prin

sentința 361/1999, a admis acțiunea așa cum a fost formulată, reținându-se că

licitația organizată de reclamant, pentru executarea de lucrări de reparații și

consolidare a clădirii centrului, a fost câștigată de pârâtă, motiv pentru care,

între părți, s-a încheiat contractul nr. 1663/1994, iar în anexa 7 la ofertă

care face parte integrantă din contract, pârâta a acceptat procentul de 35%

pentru cheltuielile generale a lucrărilor executate.

Întrucât pârâta a primit de

la reclamant sume mai mari, neavându-se în vedere procentul de 35%, s-a

considerat acțiunea întemeiată.

Sentința a fost menținută de

Curtea de Apel București care, prin decizia 3337 din 17 decembrie 1999, a

respins apelul declarat de pârâtă.

Curtea Supremă de Justiție,

prin decizia 826 din 13 februarie 2001, a admis recursul declarat de pârâtă, a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de

apel.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea Supremă de Justiție, s-a avut în vedere că din procesul verbal

încheiat de organele Ministerului Sănătății, referitor la cheltuielile făcute

pentru executarea lucrărilor din contractul nr. 1663/1994, rezultă două

situații diferite, respectiv una pentru reparații capitale, la care nu s-a

respectat coeficientul de 35% acceptat la ofertă, și cea de a doua pentru

lucrări de investiții privind consolidarea clădirii, la care s-a plătit în plus

față de același coeficient în perioada 1 ianuarie-30 octombrie 1995.

Față de această situație,

apreciată ca fiind complexă, s-a considerat necesară administrarea probei cu

expertiză, care să aibă în vedere reglementările existente la data efectuării

licitației, cât și actele încheiate de părți și, în final, să stabilească dacă

pârâta a încasat sau nu sume în plus. În fond, după casare, Curtea de Apel

București, prin decizia 57 din 14 martie 2002, a admis apelul declarat de

pârâtă, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea ca nefondată.

Această concluzie, la care a

ajuns instanța de apel, s-a întemeiat pe expertiză contabilă efectuată

coroborată cu actele încheiate de părți, din care a rezultat că anexa 7, pe

care și-a întemeiat reclamanta acțiunea și care a fost avută în vedere și de

instanța fondului, nu se referă la cheltuielile generale la lucrările

executate, ci la „Informații privind asocierea”, astfel că pârâta, cu ocazia

ofertei și a deschiderii licitației, nu și-a asumat obligația respectării

procentului de 35%, neexistând nici un înscris obligatoriu pentru pârâtă în

acest sens pentru susținerea ofertei în cadrul licitației.

Mai mult, s-a arătat că, la

data licitației actele normative în vigoare (H.G. nr. 750/1992 și O.G. nr. 12/1993)

nu specificau obligația ofertelor de a determina distinct printr-o anexă modul

în care urma să se facă încheierea de deviz, respectiv coeficienții de

cheltuieli generale ce ar fi trebuit respectate. Dimpotrivă, în normele

metodologice care au intrat în vigoare după încheierea contractului dintre

părți, se prevedea la art. 2 că „licitațiile organizate și în curs de

desfășurare pentru adjudecarea execuției lucrărilor publice se vor finaliza pe

baza prevederilor în vigoare la data organizării acestora”.

De aceea, contractul nr. 1663/1994

s-a semnat de ambele părți fără completări sau obiecțiuni și, în urma

negocierilor, prin convenția 1973, la 28 noiembrie 1994, s-au stabilit

coeficienții pentru determinarea recapitulaților în situațiile de plăți lunare,

pentru ca aceleași părți la 21 noiembrie 1995 (convenția nr. 1646) să

stabilească clar încheierile de deviz la situațiile de plată lunară, astfel că

între părți a operat voința lor exprimată în contract și convenții.

Instanța de rejudecare a

făcut referire și la procesul verbal de control nr. 300 din 22 ianuarie 1997

reținut de instanța fondului, în sensul că, greșit s-au menționat în aceasta

coeficienții care ar fi operat, avându-se în vedere convențiile dintre părți și

dispozițiile art. 969 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul C.M.R.D.S. care, invocând dispozițiile art. 304 pct.

10 și 9 C. proc. civ., a susținut, în esență, următoarele: I. Instanța de apel

nu a lămurit dacă în documentele care au stat la baza desfășurării licitației

s-a menționat obligația asumată de pârâtă de a nu depăși în cursul lucrărilor

procentul de 35 % pentru cheltuielile generale ale lucrărilor, și aceasta a

fost posibil pentru că nu a fost analizat suficient și interpretat corect anexa

în care sunt prezentate cheltuielile generale de 35%, din care 12% cheltuieli

indirecte și 8% beneficiu, indiferent cum s-a făcut numerotarea anexei,

important fiind conținutul acesteia care era semnat de reprezentantul pârâtei,

iar raportul de expertiză face trimitere la el.

Mai mult, se arată de

recurentă că, prin convenția nr. 1646 din 21 noiembrie 1995, pârâta a

recunoscut că procentul de cheltuieli generale de 35 % este declarată de

antreprenor la deschiderea licitației.

II. Sumele încasate de

pârâtă cu titlu de cheltuieli generale nu se încadrează în prevederile

contractului de antrepriză, iar convenția nr. 1663/1994 nu a respectat

elementele care au stat la baza desemnării câștigătorului licitației, lucru ce

s-a remediat prin convenția nr. 1646 din 21 octombrie 1995.

Se consideră, în cadrul

acestui motiv de nelegalitate, că apărarea pârâtei referitoare la legalitatea

în vigoare la data licitației trebuia respinsă, pentru că metodologia de

stabilire a prețurilor, folosind articolele de calculație din care fac parte

cheltuielile generale, a existat și anterior și după desfășurarea licitației.

Recursul este nefondat.

I În cadrul acestui motiv de

nelegalitate (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) se constată că recurenta se află

într-o eroare, invocându-l cu trimitere la anexa la ofertă la licitație și

coeficientul de 35% din cheltuielile generale, deoarece, prin dispoziția legală,

s-a avut în vedere omisiunea instanței, fie de a se pronunța asupra unui mijloc

de apărare, fie asupra unei dovezi administrate:

Or, chiar din dezvoltarea

acestui motiv de recurs, rezultă clar că apărarea recurentului cu privire la

actul invocat a fost analizată și respinsă, astfel că cel mult critica s-ar

referi la interpretarea dată susținerilor, ceea ce constituie motiv de

netemeinicie a hotărârii, care nu poate fi supus analizei, dat fiind abrogarea

dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Cât privește anexa 7, pe care

chiar recurentul a invocat-o la oferta la licitație, aceasta a fost în atenția

instanței de apel care a stabilit-o ca obiectiv principal expertului contabil

și care a fost înlăturată, deoarece conținutul nu corespunde problemei în

litigiu.

Dar, instanța nu s-a limitat

numai la această înlăturare a probei, ci față de obiecțiunile formulate de

recurentă la expertiză, exact pe aceeași susținere ca și în recurs, s-a dispus

lămurirea acestei probleme, arătându-se de expert că actul la care se referă

recurenta nu este numerotată ca anexă, nu este nici datată, scrisă de mână

(numai semnată de reprezentantul pârâtei) și, în concluzie, intră în categoria

biletelor scrise de toți ofertanții la licitație referitor la declararea

încheierii devizelor, fără să se poată specifica în mod clar toate elementele

componente a încheierilor de deviz solicitate.

De aceea, comisia de

licitație, prin procesul verbal din 17 ianuarie 1997 și înregistrat la

recurentă, nu a luat în calcul la încheierea contractului cu ofertantul

câștigător încheierile de deviz.

Rezultă, deci, că apărarea

recurentului cât și actul invocat au fost avute în vedere de instanță, și

corect înlăturate.

Mențiunea din recurs, că

înscrisul invocat a fost și în atenția expertizei, nu schimbă cu nimic

situația, pentru că instanța și-a însușit tocmai concluzia expertului care,

prin motivare judicioasă, justifică inexistența vreunui document care să

probeze susținerile recurentei.

Cu ocazia rejudecării

cauzei, după răspunsul la obiecțiunile formulate de recurent la raportul de

expertiză, aceasta nu numai că nu a solicitat eventual o nouă expertiză, dacă

considera că nu s-a răspuns corect de expert (nu s-a cerut această probă nici

în recurs), dar aceasta nu s-a mai prezentat după depunerea răspunsului la

obiecțiuni nici la judecarea cauzei, astfel că nu a combătut cele stabilite de

expertize.

Invocarea în recurs a

convenției nr. 1646/1995 este fără relevanță juridică, pentru că, așa cum

corect s-a motivat și de instanța de apel, această convenție care a intrat în

vigoare la 1 noiembrie 1995, excede perioada verificată 1 octombrie 1995-30

octombrie 1995 când se aplica convenția nr. 1973/1994, concluzia fiind aceea că

nu s-au făcut plăți în plus care să cauzeze prejudiciu recurentei.

II Instanța de apel nu a

încălcat legea, și nici nu a interpretat-o greșit, dimpotrivă a respectat

voința contractuală a părților (art. 969 C. civ.), iar apărarea pârâtei,

privind aplicarea legislației în vigoare la data licitației, nu putea fi

înlăturată (cum se cere în recurs) pentru că raporturile juridice dintre părți

iau naștere în baza normelor în vigoare la data respectivă, operând principiul

neretroactivității legii.

Instanța de apel a arătat

corect care erau actele normative la data organizării licitației și, mai mult,

dispoziția expresă din art. 2 alin. (4) din normele metodologice aprobate prin

ordinul MF-M.L.P.A.T. nr. 792/13N/1994 în vigoare de la 30 septembrie 1994,

care trimitea chiar licitațiile în desfășurare la finalizare pe baza

prevederilor de la data organizării acestora.

Invocarea de către recurent

a metodologiei de stabilire a prețurilor, folosind articolele licitației, nu

are legătură cu obiectul litigiului, în cadrul căruia se discută dacă la data

licitației în caietul de sarcini organizatorul licitației a cuprins și modul

cum se va face încheierea de deviz, elementele și procedura de urmat, respectiv

procentul de 35 % din cheltuielile generale, condiții inexistente confirmate și

de recurent.

Față de cele arătate, nici

unul din motivele de nelegalitate invocate nu sunt incidente în cauză, urmând a

se respinge recursul.

Potrivit art. 274 C. proc.

civ., obligă pe recurent la 1.500.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul C.M.R.D.S. București, împotriva deciziei nr. 57 din 14 martie 2002

a Curții de Apel București secția a V a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la 1.500.000 lei

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi, 23 iunie 2004.