ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5169/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5169/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 709 din 18

iulie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpații B.M. la:

- 5 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. proc.

pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

În durata executării pedepsei,

conform art. 71 C. pen., inculpatei i-a fost interzis exercițiul drepturilor,

prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen.,

cu referire la art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpată

a sumei de 90.000 dolari S.U.A., sau echivalentul acestora la data plății.

Prin aceeași sentință, inculpata a

fost obligată să plătească statului suma de 11.000.000 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut în fapt, următoarele:

În cursul anului 1995 numitul D.G. a

purtat discuții cu cetățenii italieni Z.M. și A.S., în legătură cu efectuarea

unui import de țigări din Belgia înspre Macedonia, cu tranzitarea teritoriului

României.

În urma acestor discuții D.G. a

înființat societățile G.N. P.E. SRL și D.G.E. SRL, urmând ca prin intermediul

acestora să fie primite țigările.

Pentru a putea acționa, D.G. a

primit din partea SC T. LTD o împuternicire pentru ca în situația în care

țigările nu ar putea fi tranzitate prin intermediul celor două societăți ale

sale, afacerea să se realizeze prin intermediul acestei societăți (SC T. LTD).

În vederea desfășurării activității,

D.G. a procedat la închirierea hangarelor 6 și 11 din cadrul R. SA, în vederea

depozitării țigărilor.

După terminarea pregătirilor, în

luna decembrie 1995, D.G. s-a prezentat la vama Băneasa, unde a luat legătura

cu inculpata B.M., pentru a discuta condițiile prevăzute de lege pentru derularea

tranzitului.

Cu prilejul discuțiilor purtate,

inculpata i-a comunicat lui D.G. că țigările pot tranzita România, cu plata

unor garanții în sumă de 800.000 dolari S.U.A. Cu această ocazie inculpata i-a

mai spus lui D.G. că exista posibilitatea scutirii de plata garanțiilor, însă,

în acest sens, este nevoie să-i plătească câte 3 dolari S.U.A., pentru fiecare

bax, situație în care ea își va exercita influența pe care o are asupra

funcționarilor din Direcția Generală a Vămilor, în vederea obținerii de scutire

de plată a garanțiilor.

Urmare a acestei propuneri, D.G. a

discutat cu partenerii săi italieni și după ce a obținut acordul acestora, s-a

întâlnit din nou cu inculpata, comunicându-i că este de acord cu plata sumei de

3 dolari S.U.A., pentru fiecare bax de țigări, urmând ca jumătate din sumă să

fie plătită la primirea țigărilor din Belgia pe Aeroportul Băneasa, iar

jumătate în momentul plecării țigărilor de pe același aeroport către Macedonia.

Propunerea făcută de D.G. a fost

acceptată de inculpată.

În perioada 1 februarie 1996 – 5

noiembrie 1996, de pe Aeroportul Ostende din Belgia au fost transportate în

România, prin intermediul firmei J., cantitatea de 34694 baxuri cu țigări.

Apoi, prin intermediul unor camioane T., țigările au fost transportate în

Germania, Elveția, Italia, Spania și Austria.

Suma totală care trebuia încasată de

inculpată era de 102.082 dolari S.U.A., din care a primit efectiv, suma de

90.000 dolari S.U.A., rămânând o restanță de 12.000 dolari S.U.A.

După derularea acestei operațiuni,

care s-a presupus a fi o contrabandă mascată și pentru care s-au declanșat

cercetări separat, D.G. s-a întâlnit din nou cu inculpata B.M., propunându-i

derularea unei noi afaceri de genul celei precedente.

Fiind de acord cu propunerea lui D.G.

inculpata a solicitat ca suma plătită pentru fiecare bax de țigări, ce va

tranzita România să fie de 13 dolari S.U.A.

De această dată D.G. a înregistrat

convorbirea avută cu inculpata, după care a sesizat organele de urmărire

penală.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel inculpata B.M. pe care a criticat-o pentru nelegalitate, în

sensul că prima instanță a reținut o situație de fapt bazată pe presupuneri,

fără a exista probe care să justifice atât trimiterea în judecată cât și

condamnarea sa, motiv pentru care a solicitat a se dispune achitarea în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 802/ A din 5 decembrie 2002, a respins ca

nefondat apelul declarat de inculpata B.M.

În motivarea acestei decizii,

instanța de apel a arătat că „examinând hotărârea atacată pe baza actelor și

lucrărilor din dosar, față de motivul de apel invocat, cât și din oficiu,

conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., constată nefondat apelul” întrucât

„Instanța de fond a manifestat rol activ pentru aflarea adevărului, a reținut

corect situația de fapt, a făcut o legală încadrare juridică a faptei comisă de

către inculpată și a reținut judicios vinovăția acesteia, în concordanță cu

probele administrate în cauză”.

S-a mai arătat că „fapta inculpatei

de a pretinde și a primi suma de 90.000 dolari S.U.A. de la denunțătorul D.G.,

lăsând să se înțeleagă că are influență asupra unor funcționari din Direcția

Generală a Vămilor, pentru a-i determina să acorde scutirile pentru plata

garanțiilor cu privire la operațiunea de tranzit a unei cantități, de țigări,

în perioada februarie 1996 – noiembrie 1996, prin Vama Băneasa, este dovedită

pe deplin, prin actele de constatare încheiate de ofițerii anume desemnați de

Serviciul Român de Informații, documentul privind tranzitul extern al unor

partide de mărfuri, țigări, declarațiile date în cursul urmăririi penale, de

martorul D.G. și procesul verbal de confruntare dintre martor și inculpată,

depozițiile martorilor audiați în cauză, planșele fotografice”.

Cu privire la susținerea inculpatei,

potrivit căreia nu a comis fapta reținută în sarcina sa, s-a arătat că „nu are

nici un suport probator, faptul că martorul D.G. a revenit în cursul cercetării

judecătorești la declarațiile inițiale nu are nici o justificare, aceasta nu

s-a prezentat în fața instanței, a înaintat doar două memorii către Ministerul

Justiției și Tribunalul București, în care acuză mai mult condițiile în care

s-a efectuat urmărirea penală în prezenta cauză, memorii care sunt probe

extrajudiciare ce nu pot fi reținute de către instanța de judecată”.

Decizia curții de apel, a fost

atacată cu recurs de către inculpata B.M., pe acre a criticat-o referitor la:

- greșita stabilire a calității avută

în cauză de numitul D.G., care în diferite faze ale procesului penal apare ca

martor, iar în altele ca parte vătămată, situație care a fost de natură să-i

aducă grave prejudicii în legătură cu stabilirea adevăratei situații de fapt,

dar și a dreptului său la apărare;

- incorecta citare a numitului D.G.

în fața instanțelor, fapt ce a făcut ca acesta să nu se poată prezenta pentru a

fi audiat în legătură cu fapta dedusă judecății, având în vedere că declarația

pe care acesta a dat-o în cursul urmăririi penale, constituie principalul

mijloc de probă produs în acuzarea sa;

- faptul că în cauză nu au fost

administrate probe din care să se deducă cu certitudine, vinovăția sa, declarațiile

persoanelor audiate în calitate de martori (D.G., C.A. și P.A.) fiind

neconcludente și nici în măsură să creeze convingerea asupra vinovăției sale;

- lipsa probelor din care să rezulte

cu certitudine care este suma pe care ar fi primit-o de la numitul D.G., pentru

presupusa activitate infracțională;

- faptul că instanțele nu au arătat

ce probe au fost avute în vedere la stabilirea vinovăției sale și nici nu au

dat un răspuns convingător criticilor adresate.

Pentru toate motivele arătate, a

solicitat casarea hotărârilor pronunțate și rejudecând cauza să se dispună

achitarea și în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 pct. 1 lit. a)

C. proc. pen.

În subsidiar, în cazul în care se va

aprecia că probele administrate sunt insuficiente și neconcludente să se

trimită cauza pentru rejudecare la prima instanță.

Recursul declarat de inculpata B.M.

este nefondat.

a) Critica privind greșita ori

incerta stabilire a calității avută de numitul D.G., ori că declarațiile sale

nu pot constitui, în aceste condiții mijloace de probă, nu poate fi primită și

nici nu poate fi apreciată ca fiind o încălcare a dreptului la apărare, cum s-a

susținut de către inculpată.

Analizând actele și lucrările de la

dosar, rezultă fără nici un dubiu că numitul D.G. a avut de la început

calitatea de martor, respectiv că este persoana cu care inculpata a pus la cale

afacerea, situație în care nu se poate vorbi de existența unei erori de natură,

fie de a prejudicia pe inculpată, fie de a împiedica aflarea adevărului.

Prin urmare neexistând motive pentru

care să se aprecieze ca s-au adus prejudicii intereselor inculpatei, ori că i

s-a încălcat un drept procesual important critica nu poate fi primită.

b) Împrejurarea că numitul D.G. nu

s-a prezentat în instanță pentru a fi audiat ca martor nu este de natură a

constitui un impediment în aflarea adevărului, câtă vreme, în cursul urmăririi

penale, prin declarațiile date, a confirmat situația de fapt, iar presupusa

retractare, în cursul judecății, s-a datorat anchetării sale, într-un alt dosar.

Nici susținerea inculpatei constând

în aceea că D.G. nu ar fi avut cunoștință de faptul că este citat în cauză nu

este reală, din moment ce acesta în cursul judecății a formulat petiții, prin

care își exprima unele îndoieli cu privire la cauză, fără însă a nega

înțelegerea intervenită între el și aceasta (inculpata).

Neprezentarea sa în instanță însă nu

poate echivala cu o retractare a declarațiilor anterioare cu atât mai mult cu

cât în sprijinul unor afirmații, confuze, nu a adus nici un argument bazat pe

dovezi certe, care să justifice această poziție.

c) Este nefondată susținerea

inculpatei și în ce privește faptul că depozițiile persoanelor audiate în

calitate de martori, nu pot fi de natură a duce la convingerea săvârșirii

faptei, aceștia neavând cunoștință directă despre cele relatate.

Este adevărat că luate individual

aceste declarații nu pot fi considerate ca dovezi certe de vinovăție, dar

acestea trebuiesc coroborate și cu celelalte dovezi de la dosar, care se

completează una pe cealaltă și duc la concluzia săvârșirii faptei (în acest

sens a se vedea denunțul depus la organul de urmărire penală în legătură cu

fapta în discuție, caseta prin care s-a înregistrat convorbirea dintre D.G. și

inculpată, ocazie cu care puneau la cale un nou tranzit de țigări, după ce a

avut loc primul transport înregistrat, convorbirile dintre inculpată și alte

persoane, prin care încerca să dovedească obținerea unor credite prin

intermediul cărora să justifice suma primită ca rezultat al infracțiunii și

raportul de constatare tehnico-științifică, privind autenticitatea casetelor

audio în discuție).

d) Cu privire la suma pe care

inculpata a primit-o ca rezultat al săvârșirii infracțiunii nu sunt dubii, din

moment ce s-a stabilit numărul de baxuri de țigări, care au tranzitat România,

și suma care s-a plătit pentru fiecare bax în parte.

În acest sens declarația

denunțătorului D.G. este elocventă și nu comportă discuții, puterea ei

probatorie fiind întărită de discuțiile ulterioare, înregistrate audio.

e) În cauză se constată că au fost

administrate probe din care rezultă existența vinovăției inculpatei și care au

justificat condamnarea.

În acest sens, este de observat că

prima instanță a analizat pe larg toate probele, cărora le-a dat semnificația

cuvenită, probe pe baza cărora și-a format convingerea existenței faptei și pe

care a încadrat-o în textul de lege corespunzător.

Se mai constată, de asemenea, că

prima instanță a arătat motivat de ce anumite retractări ale unor declarații,

nu pot fi primite ori anumite apărări nu pot fi luate în considerație.

Și în ce privește instanța de apel

se constată că deși, nu a dat o motivare amplă aspectelor ce au format obiectul

criticilor, s-a avut în vedere nemijlocit constatările primei instanțe, pe care

și le-a însușit pe deplin și pe baza cărora și-a creat convingerea că nu sunt

temeiuri, care să justifice critica inculpatei prin care solicită a se dispune

achitarea.

Față de considerentele mai

sus-arătate, urmează a se constata că motivele de casare invocate de inculpată

nu pot fi primite și, prin urmare, nici solicitarea acesteia de a se dispune

achitarea din lipsa dovezilor de vinovăție, ori de trimitere a cauzei la prima

instanță în vederea completării materialului probator, nu sunt justificate.

În consecință, având în vedere și

faptul că verificând decizia atacată, în raport și cu prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența și a altor motive care

analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul

declarat de inculpata B.M. este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit

dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpata B.M., împotriva deciziei penale nr. 802/ A din 5

decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurentă la plata sumei

de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

12 octombrie 2004.