ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6257/2004

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2001, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta S.C. ARO S.A. Câmpulung, pentru a fi obligată să-i acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 1.800 mp teren care se află în incinta societății-pârâte și unde este construită secția care produce caroseriile autoturismului ARO. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că terenul aparține tatălui său, de la care statul l-a luat în mod abuziv, prin confiscare, în anul 1963. A mai arătat că a transmis o notificare pârâtei la data de 7 mai 2001, însă aceasta nu i-a răspuns. Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 167 din 24 septembrie 2001 a respins ca nefondată acțiunea, cu motivarea că reclamanta nu a depus titlul de proprietate al autorului, iar adeverința de rol fiscal nu face dovada proprietății.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta, prin mandatar, apel respins de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia civilă nr. 3 A din 28 ianuarie 2002. În adoptarea acestei soluții, Curtea de Apel a reținut că terenul în suprafață de 1.800 mp, ocupat de pârâtă, este proprietatea acesteia, fiindu-i atribuit de Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria MO3, nr. 3727. Pârâta, fiind în curs de privatizare, notificarea trebuia înaintată A.P.A.P.S. în baza art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, completat cu art. 12 pct. 4 din H.G. nr. 614/2001 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a acesteia.

Reclamanta a înaintat greșit notificarea pârâtei, care nu avea calitate procesuală, iar pe de altă parte, ea nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului ei asupra terenului în litigiu. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin Decizia nr. 3386 din 9 octombrie 2002, a admis recursul, a casat decizia și sentința și a trimis cauza la același tribunal pentru rejudecare. În motivarea deciziei de casare, s-a precizat că în rejudecare, reclamanta va face dovada calității procesuale active, întrucât aceasta a depus la dosar certificatul de moștenitor după mama sa B.L., fără a dovedi că este unica succesoare a lui F.P. și soției sale.

Reclamanta nu a depus nici titlul de proprietate al autorului ei și nici nu a indicat sau prezentat actul în temeiul căruia a fost preluat terenul. Referitor la obiectul acțiunii, s-a reținut că, inițial, reclamanta a solicitat restituirea în echivalent pentru ca, apoi, să solicite produse sau bunuri fabricate de pârâtă, astfel că reclamanta urmează să precizeze obiectul și valoarea cererii sale. Față de susținerea reclamantei în sensul neprivatizării pârâtei, instanța de fond va verifica acest aspect și, în baza art. 129 și art. 130 C. proc. civ., va stabili persoana juridică care datorează măsura reparatorie și să o introducă în proces, în condițiile prevăzute de lege. Rejudecând cauza, Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 172 din 9 iunie 2003, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în baza probelor administrate, că potrivit încheierii notariale din 28 aprilie 1960, F.P. și soția sa, bunicii materni ai reclamantei, au dobândit în cote egale, ca bun comun, terenul de 1.800 mp, care nu este individualizat prin dimensiuni și vecinătăți și, potrivit aceleiași încheieri, averea bunicului matern a fost culeasă de soția supraviețuitoare, de fiicele M., E. și L. (mama reclamantei), precum și de nepoții de fiu predecedat. Cu certificatul de moștenitor nr. 21/1984, s-a făcut dovada că la decesul mamei reclamantei, în patrimoniul acesteia exista suprafața de 250 mp teren și cota de ¾ din casa edificată pe acest teren, bunuri care au fost moștenite de către reclamantă și tatăl său, însă aceste acte nu fac dovada că bunicul matern al reclamantei a fost titularul dreptului de proprietate al terenului în suprafață de 1.800 mp și că acest teren a fost moștenit numai de către mama reclamantei.

Au mai fost depuse la dosar două acte de schimb, iar terenurile menționate în acestea și încheierea notarială din anul 1960, au fost identificate aleatoriu de expertul D.I., care a arătat că nu a deținut nici un element sau reper pentru a le individualiza și că terenul din actul inițial de schimb din anul 1963, prin care bunicul matern al reclamantei schimbă cu G.A.C. „23 August” din comuna Câmpulung o suprafață de 0,20 ha teren din punctul „Măgura” și primește o suprafață de 0,20 ha în punctul „Șoseaua Națională”, s-ar putea identifica cu cel deținut de pârâtă. În situația în care s-ar accepta identificarea aleatorie făcută de expert și valabilitatea actelor de schimb, terenul pretins a ieșit legal din patrimoniul bunicului matern al reclamantei prin actul din anul 1963, motiv pentru care, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind vorba despre un imobil preluat în mod abuziv.

Reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 1.800 mp. Aceasta nu a respectat îndrumările Curții Supreme de Justiție și obligația prevăzută de art. 112 C. proc. civ., în sensul că nu a precizat dacă dorește despăgubiri bănești sau produse, aspect care nu mai prezintă relevanță juridică, întrucât reclamanta nu este îndreptățită să mai primească de la pârâtă nici un fel de despăgubiri. Pârâta este în curs de privatizare, situație în care, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuia adresată către A.P.A.P.S. București. Reclamanta nu a înțeles să cheme în judecată această unitate, iar tribunalul, din oficiu, nu putea extinde cadrul procesual, cu încălcarea principiului disponibilității.

Ca atare, acțiunea a fost respinsă în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta M.A., prin procurator M.I. În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a susținut că a făcut dovada că notificarea a fost depusă în mod legal la unitatea deținătoare care la acea dată era în administrare specială. De asemenea, tribunalul nu a avut în vedere că în afara celor două acte de schimb, reclamanta a depus la dosar adeverința emisă de Primăria Lerești, cu care a făcut dovada că terenul a fost luat în mod abuziv, fără ca tatălui său să i se dea în schimb un alt teren. Tribunalul nu s-a conformat deciziei de casare, în sensul că nu a introdus în cauză persoana juridică care trebuia să acorde despăgubiri și a reținut greșit că nu este singura moștenitoare a autorului său.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 213 A din 26 noiembrie 2003, a respins ca nefondat apelul, constatând următoarele: Din înscrisul nr. 541 din 18 iunie 2001, eliberat de A.P.A.P.S., rezultă că pârâta SC A. SA este în curs de privatizare, astfel că, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuia adresată de reclamantă acesteia. Reclamanta nu a dorit să cheme în judecată A.P.A.P.S., iar instanța, din oficiu, nu putea să o introducă în proces pentru că ar fi încălcat principiul disponibilității.

A mai reținut Curtea că tribunalul a analizat cele două acte de schimb și a stabilit corect , în situația în care s-ar accepta identificarea aleatorie făcută de expert, că terenul pretins a ieșit legal din patrimoniul moștenitorilor bunicului matern al reclamantei, printre care a fost și B.L., mama reclamantei, potrivit încheierii notariale din 28 aprilie 1960, prin actul de schimb din anul 1963, motiv pentru care, Legea 10/2001 nu este aplicabilă, imobilul nefiind preluat în mod abuziv. Adeverința nr. 1348 din 23 mai 2003, eliberată de Primăria comunei Lerești, potrivit căreia defunctul B.O. nu apare în evidențele Primăriei cu teren agricol în punctul „Voinești - Peste râu”, nu schimbă cu nimic situația, deoarece aceasta nu înseamnă că terenul nu a fost primit prin acel act de schimb.

Reclamanta a depus la dosar copia actului sub semnătură privată din 15 iunie 1938, potrivit căruia, F.I. a vândut fiului său P.F., casa, curtea și grădina de 400 mp precum și terenul de 1.800 mp aflat lângă fabrica de hârtie Câmpulung. De asemenea, a depus la dosar actul de vânzare-cumpărare autentificat pentru aceleași imobile și foaia de zestre din care rezultă că F.I.P. și F.M. au înzestrat cu ocazia căsătoriei pe B.O. și L., părinții reclamantei, și cu suprafața de 7,5 prăjini teren, situată lângă Dealul Măgura, lângă I.M.S. Terenul a făcut, însă, obiectul actelor de schimb, ieșind în mod legal din proprietatea autorului reclamantei, astfel că aceasta nu este îndreptățită să primească de la pârâtă despăgubiri bănești sau produse.

Împotriva deciziei Curții de Apel Pitești, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanta M.A. Fără a indica vreunul din motivele de recurs, prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamanta critică decizia Curții de Apel Pitești sub următoarele aspecte. Se susține că, la data la care a fost notificată, SC A. SA nu era în curs de privatizare. Prin ordinul A.P.A.P.S. din 8 aprilie 2002, unitatea notificată a intrat în procedura administrării speciale, ceea ce înseamnă că nu era unitate privatizată. Se mai arată că instanțele au încălcat decizia Curții Supreme de Justiție, în sensul că nu au dispus introducerea în cauză a A.P.A.P.S. Sub un al treilea aspect, se susține că actele de schimb, invocate de instanța de apel, nu sunt legale, deoarece nu au fost autentificate de un notar și nu au fost semnate de B.O., A.H.

și B. Față de motivele dezvoltate, Înalta Curte va analiza recursul în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și îl va respinge ca nefondat pentru următoarele motive: Înalta Curte constată că prin notificarea adresată SC A. SA Câmpulung la 7 mai 2001, reclamanta M.A. a solicitat, invocând dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 1.800 mp teren. În notificare se arată că terenul ce a aparținut tatălui său, B.O.C., se află în prezent în incinta SC A. SA, sub secția prese mari, motiv pentru care retrocedarea nu este posibilă. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 3 iulie 2001, reclamanta a solicitat ca unitatea notificată să fie obligată la măsuri reparatorii prin echivalent, avându-se în vedere suma de 50 dolari SUA pentru fiecare metru pătrat de teren.

Legea nr. 10/2001 prevede două posibilități de transmitere a notificării în situația în care se solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (2) din lege, notificarea se adresează prefecturii în raza căreia se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv. Potrivit art. 27 din aceeași lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în bunuri ori servicii, acțiuni sau titluri de valoare iar notificarea se adresează instituției publice implicate în privatizare în raza căreia este sau era situat imobilul.

Prin urmare, pentru a determina persoana juridică căreia trebuia să i se adreseze notificarea, era necesar a se stabili dacă, la data notificării, SC A. SA era o societate privatizată. Susținerea reclamantei că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 este întemeiată. Art. 27 din lege vizează stabilirea regimului juridic al reparațiilor în cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăților comerciale privatizate integral sau într-o proporție care nu permite aplicarea art. 20 din lege. Pentru acele societăți comerciale care mai au cote de capital neprivatizate sunt aplicabile, însă, dispozițiile art. 20 din lege, în măsura în care valoarea imobilului restituibil este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizate.

Conform actelor aflate la dosar, prin Ordinul nr. 5 din 8 aprilie 2002 al Ministrului Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, s-a instituit procedura de administrare specială în perioada de privatizare la SC A SA. Așadar, la data notificării, 7 mai 2001, persoana juridică notificată de reclamantă nu avea calitatea de societate privatizată și nici măcar calitatea de societate asupra căreia s-a instituit procedura de administrare specială. Acest lucru și faptul că nu s-a făcut dovada preluării terenului cu titlu valabil de către stat, face ca în cauză să fie incidente dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, și nu cele înscrise în art. 27 din lege. Cu toate acestea, soluția respingerii acțiunii, pronunțată de tribunal, păstrată de instanța de apel, este legală pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.

Prin art. 20 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, iar art. 24 alin. (1), invocat de reclamantă, prevede că atunci când restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Art. 23 alin. (1) din lege stabilește obligația deținătorului imobilului să se pronunțe prin decizie sau dispoziție asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 din lege.

Reclamanta a trimis pârâtei notificarea la data de 7 mai 2001 și, anterior expirării termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din lege, a formulat acțiunea care face obiectul cauzei, înregistrată la data de 3 iulie 2001, prin care a cerut ca pârâta să fie obligată la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În lipsa dispoziției care să cuprindă oferta de restituire, nu sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 care, având caracter special, sunt de strictă interpretare, nefiind susceptibile de aplicare prin analogie.

De aceea, pentru ca reclamanta să-și poată realiza dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent pe calea acțiunii directe, fără finalizarea procedurii prealabile, se impuneau a fi dovedite următoarele împrejurări: - că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii; - că pârâta este în culpă pentru lipsa răspunsului la notificare; - că suprafața de teren preluată abuziv este deținută de pârâtă; - că restituirea în natură a terenului nu este posibilă. În cauză, aceste împrejurări au fost dovedite doar parțial. Reclamanta a demonstrat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, deoarece actele depuse la dosar în cursul procesului atestă că bunicul său matern a avut în proprietate suprafața de 1.800 mp teren, iar prin actele de schimb, neîntocmite în forma prevăzută de lege și nesemnate de proprietar, nu s-a transferat dreptul de proprietate din patrimoniul acestuia în cel al G.A.C.

Nu s-a dovedit, însă, conduita imputabilă a pârâtei pentru lipsa răspunsului la notificare. Acțiunea s-a înregistrat la instanță anterior expirării termenului în care pârâta avea obligația emiterii dispoziției. Aceasta a invocat faptul că notificarea nu a fost însoțită de actele doveditoare și de schița terenului pretins, necesară pentru stabilirea amplasamentului, iar reclamanta nu a contradovedit susținerile pârâtei. De asemenea, nu s-a făcut dovada că terenul înscris în actele invocate de reclamantă se află în incinta unității pârâte și că pe întreaga suprafață de teren este construită secția care produce caroserii, așa cum susține recurenta, împrejurări față de care se stabilește dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent și obligația pârâtei intimate de acordare a acestor măsuri, în raport cu art. 1, art. 7 și art. 9 din lege.

Textele consacră principiul restituirii în natură și posibilitatea persoanei îndreptățite de a opta pentru măsuri reparatorii numai în cazurile expres prevăzute de lege [art. 12 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 20 alin. (4)] sau dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere fizic ori juridic. În lucrarea întocmită de ing. D.I. se precizează, pe baza actelor prezentate acestuia de către reclamantă, că nu există nici un element de reper pentru a fi identificată suprafața de 1.800 mp teren și că amplasamentul menționat în expertiză este stabilit conform indicațiilor procuratorului M.I. iar pe schița aflată la fila 20 din dosarul instanței de fond există mențiunea expresă „posibil amplasament”, indicat de M.I.

Rejudecând cauza, instanțele s-au conformat deciziei de casare soluționând cererea în cadrul fixat de reclamantă, cu respectarea principiului disponibilității și a prevederilor art. 129 și art. 130 C. proc. civ., texte menționate în hotărârea instanței de recurs. De altfel, nefiind aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în raportul juridic creat între reclamantă și pârâtă prin înregistrarea notificării, există obligația pârâtei și nu a A.P.A.P.S. de a emite, pe baza actelor prezentate de reclamantă, dispoziția prevăzută de lege și dreptul reclamantei privind atacarea dispoziției, în temeiul art. 24 alin. (7) și (8) din lege. Pentru considerentele expuse, soluția respingerii acțiunii directe, având ca obiect obligarea pârâtei la plata de măsuri reparatorii în echivalent este legală.

Prin urmare, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 213/A din 26 noiembrie 2003 a Curții de Apel Pitești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2004.