ÎCCJ, Decizia nr. 111/2004

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea pronunțată la data de 15 aprilie 2003 în dosarul nr. 1250/2003, secția civilă a Curții Supreme de Justiție, ca instanță de recurs, a admis cererea formulată de pârâtul S.G. și a suspendat executarea deciziei nr. 288/A din 17 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, până la soluționarea recursurilor. Împotriva acestei încheieri, reclamantul N.M. a declarat recurs. Recursul este inadmisibil. Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu recursul declarat, împotriva unei încheieri pronunțată de secția civilă a Curții, în condițiile art. 300 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. Așa cum a rezultat din criticile formulate în scris și, în special, din susținerile făcute în ședință publică, prin recursul declarat de reclamant este vizată provocarea controlului judiciar al încheierii atacate în considerarea, de către recurent, a caracterului autonom al acesteia. Însă caracterul autonom al încheieri, prin care se soluționează cererea de suspendare a executării unei hotărâri definitive, este exclusă, în raport de dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la încheieri ca hotărâri date în cursul judecății și ale art. 300 alin. (2) din același cod, prin care este reglementată competența instanței sesizate cu judecata recursului, de a dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate.

Pe de altă parte, potrivit art. 299 teza II C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate odată cu fondul, excepțiile de la această regulă fiind expres prevăzute de legea procesuală civilă și de strictă interpretare. Cu referire la încheierile prin care se soluționează cererile de suspendare a executării hotărârii recurate, legea procesuală civilă nu a reglementat expres posibilitatea atacării separate cu recurs. Ca atare, încheierea prin care se soluționează cererea de suspendare a executării urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesuală civilă, pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză. Or, conform art. 299 C. proc.

civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același cod, privind hotărârile susceptibile de a fi atacate cu recurs, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare, așa încât, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri, este exclusă. Mai este de reținut că sintagma „aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 403 alin. (3) și (4) C. proc. civ.”, la care face trimitere art. 300 alin. (3) teza ultimă din același cod, exclude concluzia modificării art. 299 C. proc.

civ. Ca atare, calea de atac a recursului, reglementată pentru încheierile provizorii pronunțate în condițiile art. 403 alin. (1) și (2) C. proc. civ., privește exclusiv hotărârile pronunțate în primă instanță. Pe altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile declarate în cauzele soluționate, în primă instanță, de secțiile Curții. Totodată, prin art. 21 din actul normativ menționat, a fost stabilită competența secțiilor, de a judeca recursurile în cauzele determinate de C. proc. civ., iar prin art. 25 din Legea nr. 56/1993 a fost reglementată competența secției penale a Curții, de a judeca în primă instanță procesele penale și alte cauze determinate de lege, în cazurile expres prevăzute, stabilite limitativ, în raport de calitatea persoanei.

Din coroborarea textelor legale arătate, rezultă că secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale, în cazurile menționate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs. Așadar, cum, în cauză, secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a judecat procesul în primă instanță, ci în calea de atac a recursului, iar decizia ce s-a pronunțat în cauză, la 19 noiembrie 2003, anterior termenului fixat pentru judecarea prezentului recurs, este o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite condițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare. Ca atare, în raport de aceste considerente, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și legii speciale.

Or, a recunoaște unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege, apare ca fiind o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul N.M., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul N.M., împotriva încheierii din 15 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ca inadmisibil. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.