ÎCCJ, Decizia nr. 111/2004

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată la data

de 15 aprilie 2003 în dosarul nr. 1250/2003, secția civilă a Curții Supreme de

Justiție, ca instanță de recurs, a admis cererea formulată de pârâtul S.G. și a

suspendat executarea deciziei nr. 288/A din 17 iunie 2002 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, până la soluționarea recursurilor.

Împotriva acestei încheieri,

reclamantul N.M. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil.

Completul de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu recursul declarat, împotriva

unei încheieri pronunțată de secția civilă a Curții, în condițiile art. 300 alin.

(2) și (3) C. proc. civ.

Așa cum a rezultat din criticile

formulate în scris și, în special, din susținerile făcute în ședință publică,

prin recursul declarat de reclamant este vizată provocarea controlului judiciar

al încheierii atacate în considerarea, de către recurent, a caracterului

autonom al acesteia.

Însă caracterul autonom al încheieri,

prin care se soluționează cererea de suspendare a executării unei hotărâri

definitive, este exclusă, în raport de dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc.

civ., cu referire la încheieri ca

hotărâri date în cursul judecății

și ale art. 300 alin. (2) din

același cod, prin care este reglementată competența instanței sesizate cu judecata

recursului, de a dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate.

Pe de altă parte, potrivit art. 299

teza II C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod,

încheierile pot fi atacate odată cu fondul, excepțiile de la această regulă

fiind expres prevăzute de legea procesuală civilă și de strictă interpretare.

Cu referire la încheierile prin care

se soluționează cererile de suspendare a executării hotărârii recurate, legea

procesuală civilă nu a reglementat expres posibilitatea atacării separate cu

recurs.

Ca atare, încheierea prin care se

soluționează cererea de suspendare a executării urmează, sub aspectul căilor de

atac, regimul stabilit de legea procesuală civilă, pentru hotărârea ce se va

pronunța în cauză.

Or, conform art. 299 C. proc. civ.,

căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca

atare, prin art. 377 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, din dispozițiile art.

377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la

art. 299 din același cod, privind hotărârile susceptibile de a fi atacate cu

recurs, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul

unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin

exercitare, așa încât, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri,

este exclusă.

Mai este de reținut că sintagma

„aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 403 alin. (3) și (4) C. proc.

civ.”, la care face trimitere art. 300 alin. (3) teza ultimă din același cod, exclude

concluzia modificării art. 299 C. proc. civ.

Ca atare, calea de atac a recursului,

reglementată pentru încheierile provizorii pronunțate în condițiile art. 403 alin.

(1) și (2) C. proc. civ., privește exclusiv hotărârile pronunțate în primă instanță.

Pe altă parte, potrivit art. 24 din

Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, Completul de 9

judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile declarate

în cauzele soluționate, în primă instanță, de secțiile Curții.

Totodată, prin art. 21 din actul

normativ menționat, a fost stabilită competența secțiilor, de a judeca

recursurile în cauzele determinate de C. proc. civ., iar prin art. 25 din Legea

nr. 56/1993 a fost reglementată competența secției penale a Curții, de a judeca

în primă instanță procesele penale și alte cauze determinate de lege, în

cazurile expres prevăzute, stabilite limitativ, în raport de calitatea

persoanei.

Din coroborarea textelor legale

arătate, rezultă că secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și

celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale, în cazurile

menționate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu

recurs.

Așadar, cum, în cauză, secția civilă

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a judecat procesul în primă instanță,

ci în calea de atac a recursului, iar decizia ce s-a pronunțat în cauză, la 19

noiembrie 2003, anterior termenului fixat pentru judecarea prezentului recurs,

este o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite condițiile art. 24

din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare.

Ca atare, în raport de aceste

considerente, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil,

atât potrivit dreptului comun, cât și legii speciale.

Or, a recunoaște unei încheieri o

cale de atac neprevăzută de lege, apare ca fiind o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte va respinge recursul

declarat de reclamantul N.M., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul N.M., împotriva încheierii din 15 aprilie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, ca inadmisibil.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.