ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1958/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Primăria orașului Comarnic a chemat în judecată SC E.I. SRL Comarnic și a solicitat, ca prin sentința care se va pronunța, să fie obligată la plata diferenței de chirie în sumă de 122.130.950 lei, calculată de la data de 1 iunie 2002 până la data de 31 martie 2003, reprezentând echivalentul sumei de 3.645,70 dolari SUA. Reclamanta și-a motivat acțiunea pe H.G.L. nr. 39/2002, prin care, în calitate de administrator al domeniului public și privat, a majorat chiria, cât și pe contractul de închiriere nr. 865/2000, care urma să fie modificat prin act adițional, chiria fiind stabilită la 0,5 dolari metru pătrat.

Datorită refuzului pârâtei de a se prezenta pentru încheierea actului adițional, Curtea de Conturi a constatat că s-a produs bugetului local un debit legal cu suma solicitată prin acțiune, la care se adaugă penalitățile de întârziere, precizându-se, totodată, în procesul verbal de control al Curții de Conturi, că H.C.L. nr. 39/2002, prin care s-a majorat chiria, nu a fost atacată în contencios de către debitoare. Tribunalul Prahova, prin sentința nr. 2636 din 4 septembrie 2003, a respins, ca nefondată, acțiunea, cu motivarea că noul cuantum al chiriei stabilit de Consiliul Local, în lipsa actului adițional de modificare a contractului, reprezintă voința unilaterală a reclamantei care nu poate fi impusă pârâtei.

Sentința a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești care, prin decizia nr. 51 din 4 noiembrie 2003, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. Instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile aduse sentinței, câtă vreme nu s-a realizat acordul de voință pentru modificarea chiriei, așa cum, de altfel, s-a stabilit și prin H.C.L. nr. 39/2002, care trimite la respectarea dispozițiilor legale în ce privește încheierea actelor adiționale la contractele de închiriere existente. Împotriva acestei decizii, pronunțată de Curtea de Apel Prahova, a declarat recurs reclamantul orașul Comarnic. Recurenta a invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în argumentarea căruia a susținut că, în calitate de administrator al domeniului public și privat, era în drept să modifice chiria în conformitate cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, că practica Curții Supreme de Justiție admite acțiunea în revizuirea chiriilor, întrucât clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg și, în fine, că neîncheierea actului adițional la contract a fost împiedicată de debitoare, care nu s-a prezentat la conciliere, deși s-au făcut demersuri în acest sens, conform probelor aflate la dosar. În drept, au mai fost invocate prevederile art. 970 C. civ., cât și ale Legii nr. 29/1990, care dădea dreptul intimatei să atace hotărârea Consiliului Local, prin care a fost majorată chiria.

Pentru toate aceste argumente, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul admiterii acțiunii. Recursul este nefondat. Din examinarea actelor dosarului, în raport de criticile formulate, este de reținut că, în adevăr, contractul nr. 865/2000 s-a încheiat prin acordul de voință al părților. Acest acord este factorul esențial al contractului, pentru că exprimă voința juridică a părților, care pune în valoare principiul libertății de voință în materia contractelor comerciale. Recurenta, prin argumentul referitor la calitatea de administrator al domeniului public și privat, urmărește înfrângerea acestui principiu pe ideea de protecție a acestor bunuri, extinzând în realitate noțiunea de ordine publică asupra unei laturi de ordin social.

Cu alte cuvinte, libertatea contractuală, care este fundamentul forței obligatorii a contractului, bazată tocmai pe voința părților, este restrânsă în accepțiunea sa tocmai de dreptul Consiliului Local de a lua măsuri în legătură cu aceste bunuri, prin hotărâri care, în speță, majorează cuantumul chiriei și sporesc bugetul local. Recurenta trebuia să observe, însă, că textele de lege invocate în susținerea criticii din recurs nu predetermină clauzele contractului, că acest contract încheiat de părțile în proces nu este „de adeziune” și, nu în ultimul rând, că nu operează „dirijismul contractual”, caracterizat prin faptul că legea impune pentru anumite persoane obligația de a încheia un anumit contract cu anumite clauze într-un anumit domeniu.

În alți termeni, voința părților dă legitimitate angajamentelor contractuale și forță obligatorie contractului, în timp ce legea, deci statul, se mărginește numai la a garanta executarea contractului sancționând neexecutarea. Revenind la contractul nr. 865/2000, este de observat că părțile în proces au negociat cuantumul chiriei pe care l-au determinat în valută și în lei și că, astfel, prin oferta de a contracta și prin acceptarea ei, s-a realizat acordul de voință. În consecință, modificarea acestei clauze trebuie să fie rezultatul voinței ambelor părți, iar dacă aceasta nu poate fi realizată ca, în speță, datorită refuzului intimatei de a se prezenta la negociere pentru încheierea actului adițional la contract, continuarea contractului nu mai este garantată, astfel că se poate apela la sancțiunile prevăzute de lege așa cum a reținut instanța de apel.

Prin argumentele referitoare la faptul că H.C.L. nu a fost atacată în contencios, recurenta încearcă să acrediteze forța obligatorie a acestei hotărâri, care trece peste forța obligatorie a contractului în alți termeni, că se modifică de drept clauzele contractului cu privire la chirie. Legalitatea H.C.L. nu a fost pusă la îndoială, așa încât, ca parte în contractul de locațiune, intimata a pus în discuție forța obligatorie a contractului, cu alte cuvinte a clauzei stipulate, privind cuantumul chiriei și a încercării de a impune unilateral un cuantum al acesteia care nu a fost agreat.

Nu este mai puțin adevărat că, la rândul său, recurenta a considerat că s-ar crea un dezechilibru contractual prin menținerea chiriei de la data contractării, dar, pentru astfel de situații, în măsura în care prin renegocierea clauzelor contractului nu se realizează echilibrul oneros urmărit de ambele părți la încheierea contractului, legea civilă pune la dispoziția părților alte instituții. Și critica referitoare la revizuirea chiriei de către instanță, prin trimiterea la practică, este nefondată, întrucât, în spețele respective, se punea problema actualizării cuantumului chiriei, fie în raport de rata inflației, fie prin raportare la valuta de referință. Această problemă nu se pune, în speță, pentru că părțile au stabilit chiria în valută și în lei, așa încât devalorizarea monedei naționale nu a creat, conform contractului, un prejudiciu în patrimoniul său, rezultat din nerespectarea clauzelor acestuia.

În consecință, prin hotărârile pronunțate în cauză, s-a reținut corect că nu poate opera o modificare unilaterală a contractului de locațiune, în lipsa unei dispoziții prevăzută de lege sau a unei clauze agreată de părți la încheierea contractului său.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamantul orașul Comarnic, prin primar, împotriva deciziei nr. 51 din 4 noiembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 2 iunie 2004.