ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1958/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Primăria orașului Comarnic a

chemat în judecată SC E.I. SRL Comarnic și a solicitat, ca prin sentința care

se va pronunța, să fie obligată la plata diferenței de chirie în sumă de

122.130.950 lei, calculată de la data de 1 iunie 2002 până la data de 31 martie

2003, reprezentând echivalentul sumei de 3.645,70 dolari SUA.

Reclamanta și-a motivat

acțiunea pe H.G.L. nr. 39/2002, prin care, în calitate de administrator al

domeniului public și privat, a majorat chiria, cât și pe contractul de

închiriere nr. 865/2000, care urma să fie modificat prin act adițional, chiria

fiind stabilită la 0,5 dolari metru pătrat.

Datorită refuzului pârâtei

de a se prezenta pentru încheierea actului adițional, Curtea de Conturi a

constatat că s-a produs bugetului local un debit legal cu suma solicitată prin

acțiune, la care se adaugă penalitățile de întârziere, precizându-se, totodată,

în procesul verbal de control al Curții de Conturi, că H.C.L. nr. 39/2002, prin

care s-a majorat chiria, nu a fost atacată în contencios de către debitoare.

Tribunalul Prahova, prin

sentința nr. 2636 din 4 septembrie 2003, a respins, ca nefondată, acțiunea, cu

motivarea că noul cuantum al chiriei stabilit de Consiliul Local, în lipsa

actului adițional de modificare a contractului, reprezintă voința unilaterală a

reclamantei care nu poate fi impusă pârâtei.

Sentința a fost menținută de

Curtea de Apel Ploiești care, prin decizia nr. 51 din 4 noiembrie 2003, a

respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Instanța de apel a apreciat

ca fiind neîntemeiate criticile aduse sentinței, câtă vreme nu s-a realizat

acordul de voință pentru modificarea chiriei, așa cum, de altfel, s-a stabilit

și prin H.C.L. nr. 39/2002, care trimite la respectarea dispozițiilor legale în

ce privește încheierea actelor adiționale la contractele de închiriere

existente.

Împotriva acestei decizii,

pronunțată de Curtea de Apel Prahova, a declarat recurs reclamantul orașul

Comarnic.

Recurenta a invocat motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia

a susținut că, în calitate de administrator al domeniului public și privat, era

în drept să modifice chiria în conformitate cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001,

că practica Curții Supreme de Justiție admite acțiunea în revizuirea chiriilor,

întrucât clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg și, în fine, că

neîncheierea actului adițional la contract a fost împiedicată de debitoare,

care nu s-a prezentat la conciliere, deși s-au făcut demersuri în acest sens,

conform probelor aflate la dosar.

În drept, au mai fost

invocate prevederile art. 970 C. civ., cât și ale Legii nr. 29/1990, care dădea

dreptul intimatei să atace hotărârea Consiliului Local, prin care a fost

majorată chiria.

Pentru toate aceste

argumente, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor

pronunțate în cauză, în sensul admiterii acțiunii.

Recursul este nefondat.

Din examinarea actelor

dosarului, în raport de criticile formulate, este de reținut că, în adevăr,

contractul nr. 865/2000 s-a încheiat prin acordul de voință al părților.

Acest acord este factorul

esențial al contractului, pentru că exprimă voința juridică a părților, care

pune în valoare principiul libertății de voință în materia contractelor

comerciale.

Recurenta, prin argumentul

referitor la calitatea de administrator al domeniului public și privat,

urmărește înfrângerea acestui principiu pe ideea de protecție a acestor bunuri,

extinzând în realitate noțiunea de ordine publică asupra unei laturi de ordin

social.

Cu alte cuvinte, libertatea

contractuală, care este fundamentul forței obligatorii a contractului, bazată

tocmai pe voința părților, este restrânsă în accepțiunea sa tocmai de dreptul

Consiliului Local de a lua măsuri în legătură cu aceste bunuri, prin hotărâri

care, în speță, majorează cuantumul chiriei și sporesc bugetul local.

Recurenta trebuia să observe,

însă, că textele de lege invocate în susținerea criticii din recurs nu

predetermină clauzele contractului, că acest contract încheiat de părțile în

proces nu este „de adeziune” și, nu în ultimul rând, că nu operează „dirijismul

contractual”, caracterizat prin faptul că legea impune pentru anumite persoane

obligația de a încheia un anumit contract cu anumite clauze într-un anumit

domeniu.

În alți termeni, voința

părților dă legitimitate angajamentelor contractuale și forță obligatorie

contractului, în timp ce legea, deci statul, se mărginește numai la a garanta

executarea contractului sancționând neexecutarea.

Revenind la contractul nr. 865/2000,

este de observat că părțile în proces au negociat cuantumul chiriei pe care

l-au determinat în valută și în lei și că, astfel, prin oferta de a contracta

și prin acceptarea ei, s-a realizat acordul de voință. În consecință,

modificarea acestei clauze trebuie să fie rezultatul voinței ambelor părți, iar

dacă aceasta nu poate fi realizată ca, în speță, datorită refuzului intimatei

de a se prezenta la negociere pentru încheierea actului adițional la contract,

continuarea contractului nu mai este garantată, astfel că se poate apela la

sancțiunile prevăzute de lege așa cum a reținut instanța de apel.

Prin argumentele referitoare

la faptul că H.C.L. nu a fost atacată în contencios, recurenta încearcă să

acrediteze forța obligatorie a acestei hotărâri, care trece peste forța

obligatorie a contractului în alți termeni, că se modifică de drept clauzele

contractului cu privire la chirie.

Legalitatea H.C.L. nu a fost

pusă la îndoială, așa încât, ca parte în contractul de locațiune, intimata a

pus în discuție forța obligatorie a contractului, cu alte cuvinte a clauzei stipulate,

privind cuantumul chiriei și a încercării de a impune unilateral un cuantum al acesteia

care nu a fost agreat.

Nu este mai puțin adevărat

că, la rândul său, recurenta a considerat că s-ar crea un dezechilibru

contractual prin menținerea chiriei de la data contractării, dar, pentru astfel

de situații, în măsura în care prin renegocierea clauzelor contractului nu se

realizează echilibrul oneros urmărit de ambele părți la încheierea contractului,

legea civilă pune la dispoziția părților alte instituții.

Și critica referitoare la

revizuirea chiriei de către instanță, prin trimiterea la practică, este

nefondată, întrucât, în spețele respective, se punea problema actualizării

cuantumului chiriei, fie în raport de rata inflației, fie prin raportare la valuta

de referință.

Această problemă nu se pune,

în speță, pentru că părțile au stabilit chiria în valută și în lei, așa încât

devalorizarea monedei naționale nu a creat, conform contractului, un prejudiciu

în patrimoniul său, rezultat din nerespectarea clauzelor acestuia.

În consecință, prin

hotărârile pronunțate în cauză, s-a reținut corect că nu poate opera o

modificare unilaterală a contractului de locațiune, în lipsa unei dispoziții

prevăzută de lege sau a unei clauze agreată de părți la încheierea contractului

său.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat

de reclamantul orașul Comarnic,  prin primar, împotriva deciziei nr. 51 din 4

noiembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi, 2 iunie 2004.