ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1695/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 4 iulie 2002, Fundația N.S. a

solicitat, în numele și pentru reclamanta

C.R.,

anularea deciziei nr. 64 din 30 ianuarie 2002, emisă de Comisia de aplicare a

Legii nr. 367/2001, din cadrul Casei Județene de Pensii Neamț și obligarea

acesteia să-i recunoască drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că

reclamanta, împreună cu familia sa și cu alți membri ai comunității romilor, a

fost deportat în localitatea Bug, din Transnistria, ca urmare a măsurilor

discriminatorii luate de regimul Antonescu, în anii 1942 - 1944.

S-a mai menționat că în cei 3 ani de

deportare au suportat foamete, boli, și muncă forțată, în condiții de frig

extrem, mulți dintre ei pierzându-și viața.

Reclamanta a mai făcut precizarea

că, deși deportarea a circa 4.000 de romi în Transnistria, este un fapt istoric

de notorietate și ale cărei consecințe traumatizante, sunt cunoscute, pârâta a

refuzat să-i recunoască statutul de persecutat etnic.

În cauză, a formulat cerere de

intervenție în interesul reclamantei, Partida Romilor Social Democrată din

România.

Ulterior depunerii contestației și

înainte de soluționarea cauzei, s-a învederat instanței că reclamantul

S.G. a decedat la 18 februarie 2002.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 59 din 27

ianuarie 2004, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 64 din 30 ianuarie 2002,

emisă de pârâtă și a recunoscut calitatea de persecutat din motive etnice, a

reclamantei, pentru perioada iulie 1942 - iulie 1944 și i-a acordat acesteia,

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 ianuarie

2002.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada persecuțiilor etnice la care a

fost supusă, cu declarația autentificată a martorei S.S.M., iar ca perioadă a

deportării, a apreciat intervalul 1942 - 1944, acesta fiind atestat prin

adeverința emisă de Fundația Î. din Brașov.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta, criticând-o numai sub aspectul datei de început a

acordării drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea recursului s-a susținut

că Fundația Umanitară N.S., în sprijinul cererii reclamantei, a depus

probatoriile necesare, direct la instanța de fond, astfel încât drepturile

solicitate trebuiau acordate cu data de întâi a lunii următoare celei în care a

fost dovedită calitatea de persecutat etnic.

Examinând hotărârea atacată, în

raport cu critica formulată, actele dosarului și normele legale incidente în

cauză, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 lit. a) din Legea

nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean

român, care în

perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie

1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind deportată.

Dovada încadrării în situațiile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr.

127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa

actelor oficiale, prin declarație cu martori.

În cauză, din declarația

autentificată a martorei S.S.M., care a fost și ea, victimă a deportării și

căreia i s-au recunoscut drepturile prevăzute de legea precizată, rezultă că

reclamanta a fost deportată în lagărul din Transnistria - Bug.

Reclamanta a făcut, deci, dovada, în

condițiile legii, că îndeplinește cerințele pentru a beneficia, în perioada

iulie 1942 - iulie 1944, de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000,

împrejurare, de altfel, necontestată de recurenta-pârâtă.

Cât privește data de început a

acordării drepturilor, se constată că în mod corect instanța, în considerarea

caracterului reparator și dispozițiilor imperative ale legii, a dispus

acordarea acestora din luna următoare celei în care s-a depus cererea inițială,

astfel încât critica adusă sentinței nu poate fi reținută.

În consecință, față de

considerentele arătate, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Neamț împotriva sentinței civile nr. 59 din 27 ianuarie

2004, a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 martie 2005.