ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4522/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 564 din 27

aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus

în baza art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 și art. 37 lit. b) C.

pen., condamnarea inculpatului F.I.C. la pedeapsa rezultantă de 7 ani

închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., pentru două fapte de

tâlhărie.

A fost menținută starea de arest și

s-a dedus prevenția de la 20 iulie 2003 la zi, luându-se act că părțile

vătămate nu s-au constituit părți civile, prejudiciile fiind acoperite prin

restituire. Totodată, în baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea

de la inculpat a sumei de 750.000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că la data de 18 iulie 2003, inculpatul a acostat pe

partea vătămată P.A.D., aflată pe str. Avrig, cerându-i să îi împrumute pentru

câteva minute telefonul mobil pentru a da un scurt telefon. Partea vătămată a

refuzat și drept urmare inculpatul i-a smuls telefonul fugind către zona Obor

unde a și vândut telefonul martorului R.G., de la care a fost ulterior ridicat

și restituit părții vătămate.

La data de 19 iulie 2003, același

inculpat a oprit pe partea vătămată L.G., căruia i-a smuls de la gât un

lănțișor cu inimioară din argint, fiind la scurt timp observat și oprit de

organele de poliție care au restituit părții vătămate lănțișorul găsit asupra

inculpatului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel inculpatul, solicitând în principal schimbarea încadrării

juridice a faptelor reținute în sarcina sa, din tâlhărie în abuz de încredere și

în subsidiar, redozarea pedepselor aplicate, apreciate ca fiind prea severe.

Prin decizia penală nr. 434/ A din

10 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca

nefondat, apelul inculpatului, reținând că în mod corect instanța de fond a

înlăturat susținerile și apărările inculpatului, în sensul că bunurile

aparținând părților vătămate au fost luate cu acordul acestora, în vederea

amanetării, întrucât toate probele administrate au relevat cu certitudine

vinovăția inculpatului în săvârșirea celor două infracțiuni de tâlhărie.

În ceea ce privește individualizarea

pedepselor aplicate s-a constatat că instanța de fond a făcut o aplicare

corectă a criteriilor instituite prin art. 72 C. pen., ținând seama și de

împreurarea că inculpatul este recidivist și în ultimii ani a săvârșit mai

multe infracțiuni grave.

Împotriva hotărârilor penale

sus-arătate, în termen legal a declarat recurs inculpatul F.I.C. reiterând

practic motivele de apel, în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei și

individualizarea pedepsei aplicate. Recursul nu a fost motivat în scris.

Examinând recursul declarat de

inculpat, în raport de motivele invocate ce se vor analiza prin prisma

motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 și 14

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru

considerentele ce urmează.

Probele administrate în cauză, în

cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, au evidențiat faptul că

inculpatul a deposedat părțile vătămate de bunurile respective, prin violență

și nicidecum nu le-a primit de la acestea, la simpla sa rugăminte.

Astfel fiind, s-a reținut cu temei

că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie.

Sub aspectul individualizării

pedepsei rezultante aplicate inculpatului, Înalta Curte apreciază că în mod

corect instanțele de fond și de apel au apreciat cu justețe criteriile generale

prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel, au fost avute în vedere la aplicarea

pedepsei, gradul de pericol social al faptelor comise, modalitatea de săvârșire

a acestora ca și elementele care circumstanțiază persoana inculpatului, care

este recidivist și care a mai comis anterior infracțiuni cu grad ridicat de

pericol social.

În raport de cele menționate, Înalta

Curte consideră că ambele critici formulate de inculpat referitor la corecta

încadrare a faptelor pentru care a fost trimis în judecată și greșita

individualizare a pedepsei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, nefiind

incidente dispozițiile art. 385

9

pct. 17 și 14 C. proc. pen.

Examinând cauza și din oficiu,

Înalta Curte constată că nu există nici un motiv de casare care să poată fi

luat în considerare în condițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

În consecință, în conformitate cu

prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat de inculpatul F.I.C. va fi respins, ca nefondat, cu obligarea

recurentului inculpat și la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit

dispozițiilor art. 192 C. proc. pen.

În temeiul art. 385

17

alin. (4) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 20 iulie

2003, la zi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul F.I.C. împotriva deciziei penale nr. 434 A din 10 iunie

2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată, timpul

arestării preventive de la 20 iulie 2003, la 14 septembrie 2004.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de

400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 septembrie 2004.