ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4522/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 564 din 27 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus în baza art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 și art. 37 lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului F.I.C. la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., pentru două fapte de tâlhărie. A fost menținută starea de arest și s-a dedus prevenția de la 20 iulie 2003 la zi, luându-se act că părțile vătămate nu s-au constituit părți civile, prejudiciile fiind acoperite prin restituire. Totodată, în baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 750.000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 18 iulie 2003, inculpatul a acostat pe partea vătămată P.A.D., aflată pe str. Avrig, cerându-i să îi împrumute pentru câteva minute telefonul mobil pentru a da un scurt telefon. Partea vătămată a refuzat și drept urmare inculpatul i-a smuls telefonul fugind către zona Obor unde a și vândut telefonul martorului R.G., de la care a fost ulterior ridicat și restituit părții vătămate. La data de 19 iulie 2003, același inculpat a oprit pe partea vătămată L.G., căruia i-a smuls de la gât un lănțișor cu inimioară din argint, fiind la scurt timp observat și oprit de organele de poliție care au restituit părții vătămate lănțișorul găsit asupra inculpatului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, solicitând în principal schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina sa, din tâlhărie în abuz de încredere și în subsidiar, redozarea pedepselor aplicate, apreciate ca fiind prea severe. Prin decizia penală nr. 434/ A din 10 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, reținând că în mod corect instanța de fond a înlăturat susținerile și apărările inculpatului, în sensul că bunurile aparținând părților vătămate au fost luate cu acordul acestora, în vederea amanetării, întrucât toate probele administrate au relevat cu certitudine vinovăția inculpatului în săvârșirea celor două infracțiuni de tâlhărie.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor aplicate s-a constatat că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a criteriilor instituite prin art. 72 C. pen., ținând seama și de împreurarea că inculpatul este recidivist și în ultimii ani a săvârșit mai multe infracțiuni grave. Împotriva hotărârilor penale sus-arătate, în termen legal a declarat recurs inculpatul F.I.C. reiterând practic motivele de apel, în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei și individualizarea pedepsei aplicate. Recursul nu a fost motivat în scris. Examinând recursul declarat de inculpat, în raport de motivele invocate ce se vor analiza prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce urmează. Probele administrate în cauză, în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, au evidențiat faptul că inculpatul a deposedat părțile vătămate de bunurile respective, prin violență și nicidecum nu le-a primit de la acestea, la simpla sa rugăminte. Astfel fiind, s-a reținut cu temei că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie. Sub aspectul individualizării pedepsei rezultante aplicate inculpatului, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat cu justețe criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel, au fost avute în vedere la aplicarea pedepsei, gradul de pericol social al faptelor comise, modalitatea de săvârșire a acestora ca și elementele care circumstanțiază persoana inculpatului, care este recidivist și care a mai comis anterior infracțiuni cu grad ridicat de pericol social.

În raport de cele menționate, Înalta Curte consideră că ambele critici formulate de inculpat referitor la corecta încadrare a faptelor pentru care a fost trimis în judecată și greșita individualizare a pedepsei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, nefiind incidente dispozițiile art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc. pen. Examinând cauza și din oficiu, Înalta Curte constată că nu există nici un motiv de casare care să poată fi luat în considerare în condițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. În consecință, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul F.I.C. va fi respins, ca nefondat, cu obligarea recurentului inculpat și la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozițiilor art. 192 C. proc.

pen. În temeiul art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 20 iulie 2003, la zi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.I.C. împotriva deciziei penale nr. 434 A din 10 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la 20 iulie 2003, la 14 septembrie 2004. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 septembrie 2004.