ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4942/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 28

septembrie 1995, Ș.T. și Ș.S., au solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâții Ș.I. și Ș.T. , să dispună intabularea în C.F. 726 BULZ a dreptului lor

de proprietate asupra unui imobil, construcție și teren, astfel cum a fost

identificat prin sentința civilă nr. 4937/1993 a Judecătoriei Oradea.

Ulterior, reclamanții și-au precizat

acțiunea, solicitând instanței să pronunțe, în legătură cu acest imobil, o

hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și intabularea dreptului

lor de proprietate asupra imobilului în cartea funciară.

Prin sentința civilă nr. 5659 din 24

iunie 1999, Judecătoria Oradea a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost

precizată, a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului reprezentând „magazie”, existent pe terenul proprietatea pârâților,

înscris în „C.F. 729 Bulz, în baza actului intitulat „declarație”, întocmit la

data de 10 aprilie 1993 între pârâții Ș.I. și Ș.T. și numitul L.Ș., în calitate

de mandatar al reclamantului Ș.T., în schimbul prețului de 300.000 lei, achitat

integral, hotărârea urmând a ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

A dispus totodată, intabularea

dreptului de proprietate al reclamanților asupra construcției reprezentând „magazie”,

după identificarea numărului topo al parcelei din C.F. 729 Bulz, pe care există

construcția.

Tribunalul Bihor, prin decizia

civilă nr. 123/A din 30 ianuarie 2002, a admis apelul pârâților și schimbând

sentința, a respins acțiunea, reținând în esență că în mod greșit prima

instanță a interpretat actul întocmit de părți la 10 aprilie 1993 ca pe un

contract de vânzare-cumpărare, întrucât nu sunt întrunite cerințele legii

privind valabilitatea unui astfel de contract.

Prin decizia nr. 1072 din 8 decembrie

2003, Curtea de Apel Oradea, a admis recursul formulat de reclamanții Ș.T. și

Ș.S. și a casat decizia tribunalului, reținând cauza în vederea rejudecării

apelului, cu motivarea că judecata în apel s-a făcut fără ca procedura de

citare să fi fost legal îndeplinită.

Aceeași instanță, prin decizia nr.

189 din 11 martie 2004, rejudecând apelul declarat împotriva sentinței civile

nr. 5659 din 24 iunie 1999 a Judecătoriei Oradea, a schimbat sentința iar pe

fond a respins acțiunea, reținând că actul sub semnătură privată intitulat

„declarație” prezentat de reclamanți în susținerea acțiunii, nu îndeplinește

condițiile unei promisiuni de vânzare-cumpărare care să stea la baza unei

prestații tabulare.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs în termen legal, reclamanții Ș.T. și Ș.S. care, invocând

temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. susțin în esență că

înscrisul întocmit la 10 aprilie 1993, consfințește operațiunea juridică a

vânzării-cumpărării și nu a împrumutului, pârâții obligându-se să intabuleze

construcția pe numele reclamanților, formă de publicitate imobiliară ce succede

transferului, respectiv dobândirii proprietății.

Totodată, se mai arată, obiectul

convenției este determinabil, existând suficiente date pentru identificarea construcției,

iar trimiterea la crearea unui drept de superficie în favoarea reclamanților,

este greșită.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed.

În înscrisul sub semnătură privată

intitulat „declarație” întocmit la 10 aprilie 1993 (dos. 10442/1995 al

Judecătoriei Oradea) se consemnează primirea de către pârâți a sumei de 300.000

lei de la L.Ș., „în numele” fiului lor Ș.T., domiciliat în SUA, sumă cu care,

se arată, va fi cumpărată magazia de pe terenul proprietatea pârâților, și se

va proceda la intabularea în C.F.

La data întocmirii a acestui

înscris, pârâtul Ș.I. era doar proprietarul terenului de sub construcție,

ulterior, prin sentința civilă nr. 4937 din 22 iunie 1993 a Judecătoriei Oradea

constatându-se că, prin accesiune, a devenit și proprietarul construcției.

În mod corect, prin hotărârea

atacată, instanța de apel a reținut că înscrisul sub semnătură privată

prezentat de reclamanți în susținerea acțiunii, nu îndeplinește condițiile de

validitate ale unui antecontract de vânzare-cumpărare.

Astfel, înscrisul invocat nu

certifică decât primirea unei sume de bani, din restul mențiunilor neputându-se

desprinde o intenție clară

in futurum

privind fie înstrăinarea, fie

donația construcției în litigiu.

Pe de altă parte, în cazul unei

vânzări, atât obiectul cât și prețul trebuiesc bine determinate, iar intenția

de a înstrăina să transpară cu claritate din clauzele contractuale.

Or, în speță, din actul prezentat nu

rezultă nici numărul topografic pe care este amplasată construcția și nici

prețul pretinsei vânzări. Totodată, în contextul arătat, apare total confuză

clauza inserată în alineatul 3 al înscrisului potrivit căreia „ în caz de deces

al unuia dintre părinți, terenul împreună cu clădirea să fie intabulate numai

pe numele fiului nostru Ș.T. și Ș.S.”.

În ce privește trimiterile făcute de

instanță la celelalte probe administrate în cauză, inclusiv la corespondența

dintre părți, acestea sunt judicioase în contextul analizei în ansamblu a

probatoriului administrat, având ca scop interpretarea corectă a voinței

părților, inserată în actul ce a stat la baza cererii introductive.

În considerarea celor ce preced,

recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții Ș.T. și Ș.S. împotriva deciziei civile nr. 189 din 11

martie 2004 a Curții de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2005.