ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5171/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Bihor la data de 7 noiembrie 2003, reclamanta SC T.A. SRL în

contradictoriu cu pârâta F.R.T. a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care

să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

Oradea, cu terenul aferent în suprafață de 919,74/2333 mp. cu titlul de vânzare

– cumpărare, în baza contractului de vânzare – cumpărare din 3 mai 2000,

hotărârea să țină loc de contract autentic de vânzare – cumpărare, să se

dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 1259/C/2004,

pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. 8403/C/2003, s-au respins

excepțiile – inadmisibilității acțiunii și a autorității de lucru judecat

invocate de pârâta F.R.T. – C.T. Oradea, în contradictoriu cu reclamanta SC T.A.

SRL.

S-a respins acțiunea reclamantei SC T.A.

SRL Oradea în contradictoriu cu pârâta F.R.T. – C.T. Oradea.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin acțiune reclamanta a solicitat

să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, clădire

și teren, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 31

martie 2000, însă sub forma în care a fost înregistrată cererea reclamantei

aceasta nu intră sub incidența dispozițiilor art. 111 alin. (2) C. proc. civ.

Pârâta a solicitat respingerea

acțiunii ca inadmisibilă în temeiul art. 111 alin. (2) C. proc. civ., întrucât

reclamanta a cerut constatarea unui drept al său.

Referitor la excepția invocată

privind autoritatea de lucru judecat, de către pârâtă, instanța a reținut că

pentru a opera această excepție în condițiile art. 1201 C. civ., trebuie să fie

îndeplinite cumulativ condițiile de identitate de persoane, de obiect și de

cauză între cele două litigii la care se face referire, însă în speță nu a fost

dovedită această identitate, ca urmare excepția a fost respinsă.

Asupra cererii formulate de

reclamantă, instanța a reținut că aceasta deține imobilul din litigiu în baza

contractului de închiriere din 1 februarie 1995, pentru o perioadă de 20 ani,

beneficiază de clauza de preemțiune în cazul vânzării. La data de 31 martie

2000 între părți s-a încheiat o promisiune de vânzare – cumpărare a imobilului

litigios, iar ulterior la data de 30 mai 2000 ca urmare a aprobării consiliului

de administrație al pârâtei din 22 februarie 2000, părțile au încheiat un

contract de vânzare – cumpărare sub semnătură privată, contractul de închiriere

inițial devenind astfel, contract de vânzare – cumpărare. Reclamanta însă face

referire la o hotărâre a consiliului de administrație a pârâtei din 21 ianuarie

2002, prin care s-ar fi aprobat vânzarea – cumpărarea imobilului din litigiu.

Acest contract încheiat la data de

30 mai 2000 a fost contestat de către pârâtă, întrucât aceasta la data de 17

ianuarie 2002 a formulat o ofertă de vânzare a imobilului pentru prețul de

100.000 dolari S.U.A., iar în caz de refuz al acestei oferte reclamanta urmând

să-și piardă dreptul de preemțiune la vânzare. Având în vedere formularea

ofertei din parte pârâtei s-a reținut că la încheierea contractului din 30 mai

2000, consimțământul acesteia nu a fost exprimat, ca urmare s-a apreciat că

acest contract nu este valabil, acțiunea reclamantei fiind respinsă ca

nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel în termen, reclamanta SC T.A. SRL Oradea solicitând instanței

admiterea apelului, desființarea în întregime a sentinței atacate și în urma

rejudecării cauzei să se dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată,

respectiv să se constate că societatea apelantă a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în Oradea, cu terenul aferent cu titlul de

vânzare – cumpărare, în baza contractului de vânzare – cumpărare, încheiat în

data de 31 martie 2000, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract

autentic de vânzare – cumpărare, intabularea în cartea funciară a dreptului de

proprietate cu titlu de cumpărare, cu obligarea la plata cheltuielilor de

judecată în ambele instanțe.

În motivarea apelului declarat se învederează

instanței că imobilul din litigiu este înscris în cartea funciară pe numele

intimatei ca proprietară asupra întregului imobil reprezentând C.C.T. din care

o parte, respectiv H.T. a făcut obiectul contractului de închiriere din 1

februarie 1995, încheiat între părți, cu clauză cu drept de preemțiune în cazul

vânzării prevăzute expres. În urma corespondenței purtate între părți s-a ajuns

la un acord în privința vânzării imobilului în data de 31 martie 2000, încheindu-se

contractul de vânzare cumpărare provizoriu, cu efect de promisiune de vânzare,

prețul vânzării fiind cel ce va rezulta sin raportul de evaluare, raport

efectuat în 17 mai 2000 acceptat de ambele părți contractante, apelanta

achitând un avans de 20 %, respectiv 308.000.000 lei și a început achitarea

ratelor lunare de leasing. Ulterior în data de 31 mai 2000 s-a încheiat un

contract sub semnătură privată prin care s-a stipulat că obiectul contractului

îl constituie transformarea contractului de închiriere în contract de vânzare –

cumpărare cu plata în rate prin negociere directă, însă societatea vânzătoare

nu s-a mai prezentat la notar în vederea autentificării contractului. Se arată

că, motivele care au stat la baza sentinței pronunțate de către instanța de

fond au fost faptul că acțiunea ar fi inadmisibilă, deoarece bunul vândut este

inalienabil conform prevederilor art. 20 alin. (9) și (10) din Legea nr.

146/2002 și că, contractul nu ar fi valabil deoarece lipsește evident

consimțământul pârâtei la încheierea contractului întrucât oferta pârâtei nu a

fost urmată de executare din partea reclamantei, neexistând acord de voință

între părți.

Aceste rețineri nu sunt fondate,

deoarece inalienabilitatea a dispărut, prin excepțiile introduse prin O.U.G. nr.

166/2002 respectiv alin. (2

1

) la art. 20 din Legea nr. 146/2000 și

vizează bunurile dobândite în proprietate cu titlu valabil de către persoane

fizice sau juridice al imobilelor care au dobândit, cu respectarea prevederilor

legii o utilitate publică după 22 decembrie 1989, recunoscându-se în sens

retroactiv valabilitatea actelor juridice de înstrăinare făcute cu titlu

valabil anterior apariției Legii nr. 146/2000, fiind o consacrare a

principiului drepturilor câștigate.

În privința valabilității

contractului de vânzare – cumpărare se arată că acesta este perfect valid sub

aspectul formei, conținutului și elementelor obligatorii, existând

consimțământul pârâtei la încheierea contractului fapt care rezultă din însăși

conținutul acestuia, iar instanța de fond nu a fost investită cu un petit

vizând valabilitatea sau nevalabilitatea contractului.

Prin decizia nr. 8/ AC din 18

ianuarie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins, ca nefondat apelul comercial declarat de apelanta SC T.A. SRL

Oradea, în contradictoriu cu intimata F.R.T. – C.T. Oradea, împotriva sentinței

nr. 1259/ COM din 3 mai 2004, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține

în totalitate.

Obligă partea apelantă să plătească

părții intimata suma de 4.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs în termen, motivat și timbrat, reclamanta SC T.A. SRL,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență prin

reiterarea motivelor de apel sub forma criticilor în recurs că, în mod greșit

instanța de apel reține că acțiunea introductivă de instanță este inadmisibilă,

deoarece imobilul în litigiu este inalienabil, nefiindu-i aplicabile

prevederile O.U.G. nr. 32/1998, privind privatizarea societății comerciale din

turism, ca fiind supus prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/2002 și că

interpretarea dată de instanța de apel art. 20 alin. (2

1

) din Legea

nr. 146/2002 introdus prin O.U.G. nr. 166/2002 este total greșită, deoarece

dispozițiile art. 1 și 2 ale art. 20 nu se aplică în cazul bunurilor dobândite

în proprietate, cu titlu valabil, de către persoane fizice și juridice, astfel

că imobilul în litigiu, având destinația de hotel, nu-l vizează regula

inalienabilității.

În consecință, recurenta reclamantă,

solicită, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului,

desființarea ambelor hotărâri, iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente.

Din examinarea actelor de la dosar

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei

rezultă că ambele instanțe, în mod corect au apreciat actul juridic dedus

judecății și probatoriile administrate în proces, pronunțând soluții temeinice

și legale care nu pot fi reformate prin recursul declarat de reclamantă.

În mod corect au reținut ambele

instanțe că bunul vândut este inalienabil, conform prevederilor art. 20 alin. (9)

și (10) din Legea nr. 146/2002 și că, contractul nu este valabil întrucât

lipsește consimțământul pârâtei la încheierea acestuia, întrucât oferta pârâtei

din 17 ianuarie 2002 nu a fost urmată de executare din partea reclamantei,

neexistând, astfel, acord de voință între părți.

Imobilul în litigiu, respectiv H.T.

a intrat în patrimoniul intimatei prin D.L. nr. 150/1990, privind înființarea

fundațiilor pentru tineret, fiind preluat de la fosta O.J., fiind un bun

inalienabil conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/2002.

Prin O.U.G. nr. 166/2002 de

modificare și completare a Legii nr. 146/2002, invocate ca temei juridic al

acțiunii, prevederile exprese de inalienabilitate amintite mai sus nu au fost

modificate și nici abrogate.

Ambele instanțe, în mod judicios au

reținut că imobilul în litigiu este inalienabil, caracter stabilit anterior și

prin decizia nr. 733 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă,

că imobilului în litigiu nu-i sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 32/1998,

privind privatizarea societăților comerciale din turism și cele ale Legii nr.

146/2002, iar acțiunea în realizarea dreptului formulată de reclamantă este

inadmisibilă indiferente pe care antecontract se întemeiază, întrucât, cum

corect s-a reținut, nici unul din acestea neputând avea efect translativ de

proprietate privind imobilul în litigiu.

Pentru cele ce preced, Curtea, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC T.A. SRL Oradea, împotriva deciziei nr. 8/ AC din 18

ianuarie 2005 a Curții de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 1 noiembrie 2005.