ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2089/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

20 iunie 2001 reclamanta SC D.F.E.E. SA București, a solicitat anularea

deciziei nr. 816/2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, a hotărârii nr. 4/2000,

emisă de Direcția Generală a Controlului Fiscal București și a procesului-verbal

din 23 noiembrie 1999, încheiat de Direcția Generală a Controlului din

Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

reclamanta a fost obligată în mod nelegal, la plata unor sume de bani,

reprezentând impozit pe profit, T.V.A. și majorări de întârziere aferente

acestora; că s-a stabilit în mod greșit că pierderile tehnologice (tehnice și

comerciale) nu sunt deductibile fiscal, iar în ce privește T.V.A. aferentă

avansurilor încasate, nu s-a avut în vedere balanța de verificare contabilă

pentru fiecare sucursală de distribuție și faptul că în majoritatea cazurilor, T.V.A.

a fost contabilizată.

Prin sentința civilă nr. 453/2004, a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, pronunțată în

fond după casarea sentinței civile nr. 1509/2001, a aceleiași instanțe, de

către Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin

decizia nr. 1940/2003, acțiunea a fost admisă, reclamanta (a cărei

continuatoare, conform H.G. nr. 1342/2002, au devenit: SC E. SA București, SC

E.M. SA, SC E.M.N. SA Ploiești, SC E.O. SA Craiova, SC E.B. SA Timișoara, SC

E.T.N. SA Cluj Napoca, SC E.T.S. SA Brașov, SC E.M.S. SA București) a fost

exonerată de plata sumelor de 402.115.612.974 lei, impozit pe profit,

144.118.124.907 lei, majorări de întârziere aferente,18.844.597.095 lei, T.V.A.

și 14.191.414.487 lei, majorări de întârziere aferente, Ministerul Finanțelor

Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală fiind obligat la 25.000.000

lei cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut, pe baza

raportului de expertiză contabilă efectuat conform îndrumărilor instanței de

casare, că pierderile tehnologice sunt deductibile fiscal, că nu datorează T.V.A.

la care a fost obligată, deoarece exigibilitatea intervine la data stabilirii

debitului clientului, pe bază de factură, fiind vorba de prestări de servicii

efectuate continuu.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen, Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În motivarea recursului s-a arătat

că recurenta, în concluziile scrise depuse la instanța de fond, a solicitat

neomologarea raportului de expertiză contabilă, astfel încât în mod greșit

instanța de fond a reținut că nu s-au formulat obiecțiuni.

Referitor la pierderile din consumul

propriu tehnologic recurenta a precizat că nu sunt deductibile fiscal, conform art.

4 alin. (3) lit. f) din O.G. nr. 40/1998 și ca urmare, nici T.V.A. aferentă

acestor pierderi nu este deductibilă fiscal.

S-a susținut că adresa nr. 30413/2000,

a Ministerului Finanțelor, a fost interpretată greșit de instanță și că în art.

4 din O.G. nr. 70/1994 și în H.G. nr. 304/1999 nu se regăsesc cheltuielile

înregistrate, ca pierderi tehnice și comerciale; că adresa nr. 165475/2003, a

Ministerului Industriei și Resurselor, nu putea fi luată în considerare,

deoarece a fost emisă în 2003 și nu a avut în vedere anul 1999 - 2000; că

aceste pierderi nu au fost prevăzute prin norme de consumuri legal aprobate, nu

au fost incluse în costuri la nivelul unor acte legale prevăzute prin norme de

consumuri aprobate de organele abilitate prin lege și că, oricum, ele sunt

„cheltuieli”, care trebuiau înregistrate în evidența contabilă, și care nu se

încadrează în prevederile art. 6 din O.G. nr. 40/1998, pentru a fi deductibile

fiscal.

Referitor la T.V.A., de 18.844.597.095 lei, recurenta critică raportul de expertiză și arată că potrivit

cap. VII pct. 7.6 lit. c) din H.G. nr. 512/1998, reclamanta trebuia să

calculeze și să vireze T.V.A. aferentă avansurilor încasate; că nu s-au

prezentat documente justificative care să ateste că la unele sucursale a fost

calculată T.V.A. la avansurile încasate, că o mare parte o reprezintă

avansurile de la consumatorii casnici, nepurtătoare de T.V.A. la acea dată; că art.

13 din O.G. nr. 3/1992 se referă la baza de impozitare; că art. 12 alin. (3)

din O.G. nr. 3/1992 impune ca agentul economic să formuleze cerere, aprobată de

organele fiscale, pentru ca exigibilitatea să intervină la data stabilirii

debitului.

Verificând cauza în funcție de

motivarea recursului în lumina dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.,

Curtea reține următoarele:

Perioada supusă controlului prin

procesul-verbal contestat, a fost 1 ianuarie 1997 - 30 septembrie 1999.

În legătură cu pierderile tehnice și

comerciale de energie electrică, problema de soluționat este aceea de a se

stabili dacă acestea sunt deductibile fiscal la calcului impozitului pe profit,

în condițiile în care nu există documente de normare a acestora.

Trebuie precizat că H.G. nr. 304/1999,

invocată de recurentă, nu se referă la aceste pierderi și art. 2 din Normele

aprobate prin această hotărâre de guvern, precizează că „nu fac obiectul

prezentelor norme pierderile incluse în normele de consum tehnologic”.

Pierderile înregistrate în circuitul

de distribuție a energiei electrice au fost considerate tehnologice, atât

înainte, cât și după înființarea A.N.R.E., erau cuprinse în tariful de energie

electrică, astfel încât sunt aferente veniturilor societății.

Potrivit art. 4 alin. (2) din O.G. nr.

70/1994, republicată, pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile

sunt deductibile, numai dacă sunt aferente realizării veniturilor, precum și

cele considerate deductibile conform prevederilor legale în vigoare.

Pierderile datorate rețelei de

transport și distribuție a energiei electrice nu figurează nici la cheltuielile

deductibile fiscal și nici la cele nedeductibile fiscal prevăzute de O.G. nr. 70/1994.

Drept urmare, aceste cheltuieli

trebuie apreciate în funcție de norma de principiu din art. 4 alin. (2) din O.G.

nr. 70/1994, în sensul că sunt deductibile la calculul impozitului pe profit,

deoarece sunt aferente realizării veniturilor, fiind incluse în tarifele de la

consumatorii finali.

Susținerile recurentei, referitoare

la adresa nr. 165475/2003, a Ministerului Industriei și Resurselor, nu sunt

fondate.

În adresa respectivă (răspuns la o

adresă a reclamantei) se precizează că înainte de existența A.N.R.E.,

pierderile înregistrate erau considerate de ministerul de resort, ca pierderi

tehnologice, erau înscrise în bilanțul energetic anual și se recuperau prin

tarife de la consumatorii finali.

Așadar, această adresă se referă la

perioada anterioară înființării A.N.R.E. (octombrie 1998), iar adresa

Ministerului Finanțelor Publice se referă la perioada ulterioară.

Pierderile tehnologice au figurat și

figurează în bilanțul energetic la capitolul „Costuri activități reglementate”,

sunt cuprinse în tariful de distribuție a energiei electrice, acest aspect

fiind menționat și în raportul de expertiză efectuat în cauză.

Referitor la T.V.A., în sumă de 18.844.597.095 lei și majorări de întârziere aferente, se reține că nici

acestea nu sunt datorate.

Conform art. 12 alin. (3) din O.G. nr.

3/1992, pentru prestările de servicii care se efectuează continuu, pentru cele

la care se încasează avansuri, exigibilitatea intervine la data stabilirii

debitului clientului pe bază de factură.

Așadar, sumele încasate de SC E. SA

reprezentând „avansuri clienți”, existente în contul „clienți creditori”, au fost

supuse T.V.A. la data stabilirii debitului clientului, pe bază de factură. În

același sens sunt și Normele pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992, aprobată prin H.G.

nr. 512/1998. Afirmația recurentei, subînțeleasă din expunerea motivării

recursului la finalul pct. 2, în sensul că reclamanta nu ar fi avut aprobată o

cerere de către organele fiscale, pentru a fi aplicabil textul legal sus-citat [art.

12 alin. (3) din O.G. nr. 3/1992], nu poate fi primită. Aceasta este o

susținere făcută pentru prima dată în recurs și nu este bazată pe dovezi. De

altfel, „cererea aprobată” de organele fiscale este calea procedurală,

modalitatea de stabilire a exigibilității în condițiile precizate de această

normă legală.

Întrucât în situația SC E. SA sunt

aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 3/1992, nu își au

aplicabilitate dispozițiile art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, deoarece alin.

(3) reprezintă excepția, situație în care se află reclamanta, astfel cum s-a

reținut mai sus.

Pentru considerentele expuse,

recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de recurs de

ordine publică în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 453 din 8 martie 2004, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 martie 2005.