SOCIETÀ AGRICOLA INNOCENTI E MANGONI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34593/05 prezentate de SOCIETĂȚIA AGRICOLA INNOCENTI E MANGONI contra LIKA Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 4 mai 2006 într-o cameră compusă din dnii Hedigan președinte Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Gyulumyan David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 14 septembrie 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, società agricola Innocenti e Mangoni, este o persoană juridică cu sediul la Pistoia. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Cecchi, avocat din Florența. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta a fost chiriată pe un teren de 38 451,80 metri pătrați, situat în Pistoia și înregistrat în cadastru, fișa 229, parcela 34. Ea a utilizat terenul ca pepinieră. Prin decretul din 20 octombrie 1992, Consiliul Municipal Pistoia a aprobat proiectul de construcție a unei descărcări publice pe terenul în care reclamanta era chiriată. Prin decretul din 18 iunie 1983, primarul Pistoia a ocupat de urgență acest teren în vederea exproprierii acestuia, pentru a construi descărcarea de gestiune publică. La 14 iulie 1993, municipalitatea Pistoia a început lucrările de construcție, care au implicat distrugerea plantelor care făceau parte din pepiniera reclamantei. printr-un decret din 24 iunie 1994, municipalitatea Pistoia a decretat terenul. Între timp, printr-un decret din 2 octombrie 1992, municipalitatea Pistoia a oferit recurentei suma de 230 710 000 ITL pentru distrugerea plantelor în cursul lucrărilor. Prin scrisoarea din 15 octombrie 1993, reclamanta a refuzat această ofertă, motivând că suma oferită era mult mai mică decât prejudiciul suferit efectiv. La 13 septembrie 1994, municipalitatea Pistoia i-a oferit recurentei suma de 260 000 000 ITL cu titlu informativ pentru distrugerea plantelor în cursul lucrărilor. Printr-un act notificat la 13 octombrie 1994, recurenta a introdus în fața tribunalului o acțiune pe lângă Florența Împotriva municipiului Pistoia, care a contestat în special suma de la plata despăgubirii oferite de municipalitate și care solicita, de asemenea, despăgubiri pentru daunele aduse activității sale comerciale. În timpul procesului, s-a depus o expertiză la grefa de transplant. La expertul a evaluat la 311 000 000 000 ITL suma de la plata despăgubirii datorate reclamantei pentru distrugerea plantelor. În plus, acesta a evaluat la 20 939 000 ITL valoarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a necesității de a-și transfera activitatea comercială pe un alt teren, la 32 300 000 ITL valoarea prejudiciului cauzat de întreruperea temporară forțată a activității comerciale, iar la 384 518 000 ITL suma de plătit în temeiul articolului 17 din Legea nr. 865 din 1971 chiriașului unui teren expropriat. Prin hotărârea depusă la grefa din 24 martie 2001, tribunalul din Florența a condamnat municipalitatea Pistoia să plătească recurentei suma de 311 000 În plus, instanța de apel a declarat că reclamanta nu avea dreptul la despăgubiri pentru transferul activității comerciale pe un alt teren și pentru întreruperea temporară a activității comerciale. În cele din urmă, instanța de apel a declarat că art. 17 din Legea nr. 865 din 1971 nu era aplicabil în cazul de față, întrucât activitatea desfășurată de reclamantă pe teren expropriat nu se încadrează în categoria de activități prevăzută de această dispoziție. Prin intermediul unei acțiuni notificate la 24 aprilie 2002, municipalitatea Pistoia s-a ocupat de casare și a susținut în special că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație, chiriașul unui teren expropriat avea dreptul de a-și îndeplini obligațiile prevăzute la art. 17 din Legea nr. 865 din 1971. Întrucât această dispoziție nu a fost considerată ca fiind aplicabilă în cazul din speță de către instanța de apel, municipalitatea susținea că reclamanta nu avea dreptul la despăgubiri pentru distrugerea plantelor recunoscute de instanța de apel. Prin hotărârea depusă la grefa din 18 martie 2005, Curtea de Casație a primit recursul municipiului și, prin urmare, a declarat că reclamanta nu avea dreptul la despăgubire pentru distrugerea plantelor. GRIFS 1. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de distrugerea plantelor sale și de daunele aduse activității sale comerciale ca urmare a exproprierii terenului cu care era închiriată, în absența oricărei despăgubiri. 2. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii în fața instanțelor interne. (1) Recurenta se plânge că a fost privată de plantele sale și că a suferit o pagubă în activitatea sa comercială ca urmare a exproprierii terenului cu care a fost închiriată, în absența oricărei despăgubiri. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. § 1 din Convenție, care, în părțile sale relevante, deține orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian. Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 ( Pinto a) persoanele care au suferit daune patrimoniale sau nepatrimoniale pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției cu privire la respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia, n 69789/01, 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia, n 34969/97, 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, și aceasta indiferent de data la care cererea a fost introdusă în fața Curții. În speță, nu reiese din dosar că recurenta a recurs la această cale de atac. Întrucât nu denotă nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea spătarului recurentei întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. Declare Vincent Berger John Hedigan Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

34593/05

présentée par SOCIETÀ AGRICOLA INNOCENTI E MANGONI

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 4 mai 2006 en une chambre composée de

:

MM.

J.

Hedigan

,

président

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

M.

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 septembre 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, società agricola Innocenti e Mangoni, est une personne morale ayant siège à Pistoia. Elle est représentée devant la Cour par M

e

A.

Cecchi, avocat à Florence.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante était locataire d’un terrain de 38

451,80 mètres carrés, sis à Pistoia et enregistré au cadastre, feuille 229, parcelle 34. Elle utilisait ce terrain comme pépinière.

Par un arrêté du 20 octobre 1992, le conseil municipal de Pistoia approuva le projet de construction d’une décharge publique sur le terrain dont la requérante était locataire.

Par un arrêté du 18 juin 1983, le maire de Pistoia ordonna l’occupation d’urgence de ce terrain en vue de son expropriation, afin de procéder à la construction de la décharge publique.

Le 14 juillet 1993, la municipalité de Pistoia procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction, qui comportèrent la destruction des plantes faisant partie de la pépinière de la requérante.

Par un arrêté du 24 juin 1994, la municipalité de Pistoia décréta l’expropriation du terrain.

Entre-temps, par un arrêté du 2 octobre 1992, la municipalité de Pistoia avait offert à la requérante la somme de 230

710

000 ITL à titre d’indemnité pour la destruction des plantes au cours des travaux.

Par une lettre du 15 octobre 1993, la requérante refusa cette offre, au motif que la somme offerte était nettement inférieure au dommage réellement subi.

Le 13 septembre 1994, la municipalité de Pistoia offrit à la requérante la somme de 260

000

000 ITL à titre d’indemnité pour la destruction des plantes au cours des travaux.

Par un acte notifié le 13 octobre 1994, la requérante introduisit devant la cour d’appel de Florence une action à l’

encontre de la municipalité de Pistoia, contestant notamment le montant de l’indemnité offerte par la municipalité et demandant aussi une indemnisation pour les dommages à son activité commerciale.

Au cours du procès, une expertise fut déposée au greffe. L’expert évalua à 311

000

000 ITL le montant de l’indemnité due à la requérante pour la destruction des plantes. En outre, il évalua à 20

939

000 ITL le montant du dommage subi par la requérante en raison de la nécessité de transférer son activité commerciale sur un autre terrain, à 32

300

000 ITL le montant du dommage conséquent à l’interruption temporaire forcée de l’activité commerciale, et à 384

518

000 ITL le montant de l’indemnité due aux termes de l’article 17 de la loi n

o

865 de 1971 au locataire d’un terrain exproprié.

Par un arrêt déposé au greffe le 24 mars 2001, la cour d’appel de Florence condamna la municipalité de Pistoia à verser à la requérante la somme de 311

000

000 ITL, plus intérêts, à titre d’indemnité pour la destruction des plantes au cours des travaux. En outre, la cour d’appel déclara que la requérante n’avait pas droit aux indemnités pour le transfert de l’activité commerciale sur un autre terrain et pour l’interruption temporaire forcée de l’activité commerciale. Enfin, la cour d’appel déclara que l’article 17 de la loi n

o

865 de 1971 n’était pas applicable au cas d’espèce, étant donné que l’activité exercée par la requérante sur le terrain exproprié ne rentrait pas dans la catégorie d’activités prévue par cette disposition.

Par un recours notifié le 24 avril 2002, la municipalité de Pistoia se pourvut en cassation. Elle faisait notamment valoir que, conformément à la jurisprudence de la Cour de cassation, le locataire d’un terrain exproprié n’avait droit qu’à l’indemnité prévue par l’article 17 de la loi n

o

865 de 1971. Étant donné que cette disposition n’avait pas été considérée comme applicable au cas d’espèce par la cour d’appel, la municipalité soutenait que la requérante n’avait pas droit au dédommagement pour la destruction des plantes reconnu par la cour d’appel.

Par un arrêt déposé au greffe le 18 mars 2005, la Cour de cassation accueillit le recours de la municipalité et déclara par conséquent que la requérante n’avait pas droit à l’indemnité pour la destruction des plantes.

GRIEFS

o

1, la requérante se plaint de la destruction de ses plantes et des dommages à son activité commerciale à la suite de l’expropriation du terrain dont elle était locataire, en l’absence de toute indemnisation.

EN DROIT

o

1, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)»

La Cour doit d’abord déterminer si la requérante a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que, selon la loi n

o

89 du 24

mars

2001 («

la loi

Pinto »), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,

Brusco c. Italie

, n

o

69789/01, 6

septembre

2001, CEDH 2001-IX, et

Giacometti c. Italie

, n

o

34969/97, 8

novembre 2001, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête, et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. En l’espèce, il ne ressort pas du dossier que la requérante ait fait usage de cette voie de recours.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non

-

épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief de la requérante tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

John

Hedigan

Greffier

Président