ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6003/2004

Asupra recursului penal de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 118 din 5 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 5512/P/2002, au fost respinse pentru ambii inculpați cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. În baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., au fost condamnați inculpații: 1. D.V. și; 2. S.I.M. la câte 5 ani închisoare. S-au aplicat față de ambii inculpați dispozițiile art. 64 și art. 71 C. pen., privind pedeapsa accesorie. S-a luat act că partea vătămată I.P.

nu s-a constituit parte civilă în cauză. Inculpații D.V. și S.I.M. au fost obligați la plata sumei de 100.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către martorul P.V. Inculpatul D.V. a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 600.000 lei, onorariu avocat oficiu s-a dispus a fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Inculpatul S.I.M. a fost obligat la 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, onorariu avocat oficiu s-a dispus a fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: La data de 17 aprilie 2000, inculpații G.V., B.O., D.V. și S.I.M. s-au deplasat cu o căruță din comuna Țânțăreni în orașul Filiași, cu scopul de a cumpăra un cal.

După ce au negociat cu numitul D.D. prețul calului, cei patru s-au deplasat, însoțiți de martorul G.E., la un bar, unde au consumat băuturi alcoolice până, în jurul orelor 21,00. După ce l-au condus la domiciliu pe G.E., cei patru au întors căruța, intenționând să se înapoieze în comuna Țânțăreni, însă în timp ce se deplasau pe Str. 24 Ianuarie din orașul Filiași, au observat pe gardul părții vătămate I.P. un covor pus la uscat, astfel că au hotărât să-l sustragă. În timp ce inculpații B.O., D.V. și S.I.M. conduceau căruța, inculpatul G.V. a coborât, a sustras covorul, pe care l-a pus în căruță, după care toți patru și-au continuat deplasarea. Activitatea inculpaților, a fost însă observată de martorul V.I., care a sesizat-o pe partea vătămată I.P., iar acesta împreună cu soția sa și martorul T.M.

au plecat imediat în urmărirea căruței în care se aflau inculpații. Observând că sunt urmăriți, cei patru inculpați au condus căruța pe o uliță laterală, însă văzând că aceasta se înfundă, au întors căruța, moment în care au fost ajunși din urmă de partea vătămată și de martori. Pentru a-și asigura scăparea, inculpatul B.O. a amenințat-o pe partea vătămată cu o coasă, iar inculpatul D.V. a lovit-o cu pumnul, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 3 – 4 zile de îngrijiri medicale. Datorită actelor de violență exercitate și superiorității numerice, cei patru inculpați au reușit, să-și asigure scăparea, deplasându-se cu bunul sustras în comuna Țânțăreni. În zilele următoare, G.I., tatăl inculpatului G.V.

a luat legătura cu partea vătămată I.P., căreia i-a restituit covorul sustras. Inculpații B.O. și G.V. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prin rechizitoriul nr. 483/P/2000 din 6 iunie 2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, prin același act dispunându-se disjungerea cauzei cu privire la inculpații D.V. și S.I.M., întrucât s-au sustras urmăririi penale. Situația de fapt descrisă mai sus a fost probată cu declarațiile părții vătămate, procesul verbal de cercetare la fața locului, raportul de constatare medico – legală nr. 1029/ A din 8 mai 2000, procesele verbale de percheziție, dovada de restituire a bunului sustras, procesele verbale de căutare, declarațiile martorilor I.A., V.I., G.E., T.M., D.D., P.V., T.V., I.I., G.I., J.I.

coroborate cu declarațiile inculpaților. Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații D.V. și S.I.M. Inculpatul D.V. a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia, în raport de conduita sa anterioară și de împrejurarea că a recunoscut fapta săvârșită. Inculpatul S.I.M. a susținut că s-a comis o gravă eroare de fapt, întrucât din probe nu rezultă că ar fi exercitat acte de violență sau amenințări asupra părții vătămate, deoarece la momentul comiterii faptei de către ceilalți participanți, el fiind sub influența băuturilor alcoolice, dormea în căruță. Inculpatul a solicitat rejudecarea cauzei, audierea de noi martori, precum și reaudierea celor deja ascultați la instanța de fond, iar în subsidiar, restituirea cauzei la organele de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale.

Prin decizia penală nr. 317 din 28 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații D.V. și S.I.M. Au fost obligați apelanții inculpați la câte 1.000.000 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu s-a dispus a fi avansate din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Craiova a reținut că nu se impune restituirea cauzei la parchet, întrucât toți participanții la comiterea faptei, martorii oculari și partea vătămată au fost audiați. Pe de altă parte, apelantul inculpat S.I.M. nu a indicat motivele pentru care a apreciat că urmărirea penală nu ar fi completă și ce alte probe ar trebui administrate în opinia sa.

S-a mai reținut că persoanele audiate în cauză, au dat declarații nu doar la urmărirea penală, ci și în fața instanței de judecată, în dosarul nr. 6675/2000 al Tribunalului Dolj, în care au fost cercetați inculpații B.O. și G.V., toți martorii precizând că își mențin cele declarate la urmărirea penală. Pe de altă parte inculpații nu au solicitat obținerea de amănunte suplimentare de la acești martori. În ce privește redozarea pedepselor, instanța de apel a considerat că, având în vedere pericolul social concret, deosebit de ridicat al faptei, prima instanță a făcut o justă individualizare a acestora, prin raportare și la pedepsele pe care le-au primit ceilalți doi participanți, în cauza anterioară, iar împrejurarea că apelanții nu au antecedente penale și că prejudiciul a fost recuperat în cursul cercetărilor penale, a fost avută în vedere la dozarea sancțiunilor aplicate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs inculpații D.V. și S.I.M. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 14, pct. 10 și pct. 18 C. proc. pen. Inculpatul D.V. a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate al cărei cuantum l-a apreciat ca fiind prea mare în raport de fapta săvârșită. Inculpatul S.I.M. a solicitat achitarea sa, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ca urmare a lipsei probelor de incriminare. Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpaților pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceștia încadrarea juridică corespunzătoare. De asemenea, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaților atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel, prima instanță s-a orientat la un cuantum al pedepselor care să aibă drept consecință recuperarea inculpaților. Ceea ce contează, în esență, este ca pedeapsa aplicată să aibă acea forță care să-i arate inculpatului că a greșit, să-l determine la reflecție și să stimuleze la el dorința ca pe viitor să aibă o conduită corectă.

Pedeapsa nu trebuie să fie percepută de inculpat ca o răzbunare din partea societății pentru că a greșit, ci ea trebuie să trezească rezonanțe în plan psihologic și să conducă în final la redarea lui societății. Pentru ca pedeapsa să contribuie la îndreptarea inculpatului, ea trebuie să fie bine gândită, ceea ce presupune aplicarea unei pedepse juste, singura susceptibilă să-l determine să regrete fapta și să-și propună să nu mai repete infracțiunea. Pedeapsa poate fi corectivă numai dacă este retributivă, dacă ține seama de latura morală a omului, de capacitatea sa de a-și analiza faptele și de a se hotărî pentru o conduită compatibilă cu interesele societății. Revenind la speță, a proceda în sensul reducerii pedepsei, așa cum a solicitat inculpatul D.V., ar însemna ca pedeapsa să nu-și mai atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen., anume cea a prevenției generale și speciale, ceea ce evident nu este în spiritul legii.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave ce vizează simultan atât integritatea fizică și viața persoanei, cât și bunurile acesteia. Folosirea violenței în scopul însușirii unor bunuri conferă faptelor un grad deosebit de ridicat de periculozitate socială, atât prin urmările directe, păgubitoare și traumatizante asupra victimei, cât și prin sentimentul de insecuritate difuzat în masa cetățenilor. Infracțiunea de tâlhărie prezintă un grad ridicat de pericol social reflectat chiar și prin limitele pedepsei stabilite de legiuitor. În atari condiții, a reduce pedeapsa pentru autorul unei asemenea infracțiuni, cu impact social deosebit, ar echivala cu încurajarea tacită a lui și a altora la săvârșirea unor fapte similare și la scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției.

În ce privește cererea inculpatului S.I.M. de achitare pentru fapta de tâlhărie reținută în sarcina sa, Înalta Curte constată că este vădit nefundamentată și nu se sprijină pe argumente de natură a zdruncina încrederea instanței supreme în temeinicia probatoriilor administrate. Deși inculpatul S.I.M. nu a exercitat acte de amenințare sau de agresiune directă asupra părții vătămate, din probele administrate în cauză, respectiv din declarația părții vătămate I.P. din declarațiile martorilor I.A., D.D., V.I. și T.M., din consemnările făcute în procesul – verbal de recunoaștere din grup coroborate cu declarațiile celorlalți inculpați, în care au arătat participația fiecăruia la săvârșirea faptei, rezultă cu claritate că inculpatul S.I.M.

a fost cel care a condus caii de la căruță, în timp ce ceilalți făptuitori au agresat-o și amenințat-o pe partea vătămată pentru păstrarea bunului furat și pentru a-și asigura scăparea de la locul comiterii infracțiunii. În aceste condiții, reținerea coautoratului la infracțiunea de tâlhărie este corectă, deoarece coautoratul nu este condiționat de săvârșirea de către fiecare coautor a tuturor actelor de executare a infracțiunii, fiind suficient dacă coautorii au realizat fiecare, cel puțin unul din actele care se integrează în ansamblul celor comise de ceilalți. Actele coautorilor, săvârșite cu conștiința și voința de a înfăptui împreună sau în comun cu ceilalți participanți executarea infracțiunii proiectate, se completează reciproc în cadrul activității materiale indivizibile de săvârșire a faptei penale, ceea ce inculpații din prezenta cauză au realizat.

Ca atare, deși rezultatul vătămător, unic, a fost produsul doar a unora dintre participanții la săvârșirea faptei, actele conjugate, săvârșite de ceilalți participanți, completându-se reciproc, alcătuiesc laolaltă activitatea unică, indivizibilă, de executare a faptei, sunt acte componente ale acesteia, care determină calitatea de coautori a participanților, indiferent de valoarea contributivă separată a fiecăruia la producerea rezultatului. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.V. și S.I.M. împotriva deciziei penale nr. 317 din 28 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurenții inculpați să plătească sumele de câte 1.600.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații D.V. și S.I.M. împotriva deciziei penale nr. 317 din 28 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova. Obligă pe recurenții inculpați să plătească sumele de câte 1.600.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2004.