ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6003/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6003/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului penal de

față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 118

din 5 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr.

5512/P/2002, au fost respinse pentru ambii inculpați cererile de schimbare a

încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2)

lit. a), d) și e) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C.

pen.

În baza art. 211 alin. (2)

lit. a), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., au fost condamnați

inculpații:

închisoare.

S-au aplicat față de ambii

inculpați dispozițiile art. 64 și art. 71 C. pen., privind pedeapsa accesorie.

S-a luat act că partea

vătămată I.P. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Inculpații D.V. și S.I.M. au

fost obligați la plata sumei de 100.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către martorul P.V.

Inculpatul D.V. a fost

obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

600.000 lei, onorariu avocat oficiu s-a dispus a fi avansată din fondul

Ministerului Justiției.

Inculpatul S.I.M. a fost

obligat la 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

300.000 lei, onorariu avocat oficiu s-a dispus a fi avansată din fondul

Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 17 aprilie 2000,

inculpații G.V., B.O., D.V. și S.I.M. s-au deplasat cu o căruță din comuna

Țânțăreni în orașul Filiași, cu scopul de a cumpăra un cal.

După ce au negociat cu

numitul D.D. prețul calului, cei patru s-au deplasat, însoțiți de martorul

G.E., la un bar, unde au consumat băuturi alcoolice până, în jurul orelor

21,00.

După ce l-au condus la

domiciliu pe G.E., cei patru au întors căruța, intenționând să se înapoieze în

comuna Țânțăreni, însă în timp ce se deplasau pe Str. 24 Ianuarie din orașul

Filiași, au observat pe gardul părții vătămate I.P. un covor pus la uscat,

astfel că au hotărât să-l sustragă.

În timp ce inculpații B.O.,

D.V. și S.I.M. conduceau căruța, inculpatul G.V. a coborât, a sustras covorul,

pe care l-a pus în căruță, după care toți patru și-au continuat deplasarea.

Activitatea inculpaților, a

fost însă observată de martorul V.I., care a sesizat-o pe partea vătămată I.P.,

iar acesta împreună cu soția sa și martorul T.M. au plecat imediat în urmărirea

căruței în care se aflau inculpații.

Observând că sunt urmăriți,

cei patru inculpați au condus căruța pe o uliță laterală, însă văzând că

aceasta se înfundă, au întors căruța, moment în care au fost ajunși din urmă de

partea vătămată și de martori.

Pentru a-și asigura

scăparea, inculpatul B.O. a amenințat-o pe partea vătămată cu o coasă, iar

inculpatul D.V. a lovit-o cu pumnul, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru

vindecare 3 – 4 zile de îngrijiri medicale.

Datorită actelor de violență

exercitate și superiorității numerice, cei patru inculpați au reușit, să-și

asigure scăparea, deplasându-se cu bunul sustras în comuna Țânțăreni.

În zilele următoare, G.I.,

tatăl inculpatului G.V. a luat legătura cu partea vătămată I.P., căreia i-a

restituit covorul sustras.

Inculpații B.O. și G.V. au

fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prin

rechizitoriul nr. 483/P/2000 din 6 iunie 2000 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dolj, prin același act dispunându-se disjungerea cauzei cu privire

la inculpații D.V. și S.I.M., întrucât s-au sustras urmăririi penale.

Situația de fapt descrisă

mai sus a fost probată cu declarațiile părții vătămate, procesul verbal de

cercetare la fața locului, raportul de constatare medico – legală nr. 1029/ A

din 8 mai 2000, procesele verbale de percheziție, dovada de restituire a

bunului sustras, procesele verbale de căutare, declarațiile martorilor I.A.,

V.I., G.E., T.M., D.D., P.V., T.V., I.I., G.I., J.I. coroborate cu declarațiile

inculpaților.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel inculpații D.V. și S.I.M.

Inculpatul D.V. a solicitat

reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia, în raport de

conduita sa anterioară și de împrejurarea că a recunoscut fapta săvârșită.

Inculpatul S.I.M. a susținut

că s-a comis o gravă eroare de fapt, întrucât din probe nu rezultă că ar fi

exercitat acte de violență sau amenințări asupra părții vătămate, deoarece la

momentul comiterii faptei de către ceilalți participanți, el fiind sub

influența băuturilor alcoolice, dormea în căruță.

Inculpatul a solicitat

rejudecarea cauzei, audierea de noi martori, precum și reaudierea celor deja

ascultați la instanța de fond, iar în subsidiar, restituirea cauzei la organele

de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale.

Prin decizia penală nr. 317

din 28 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, au fost respinse, ca

nefondate, apelurile declarate de inculpații D.V. și S.I.M.

Au fost obligați apelanții

inculpați la câte 1.000.000 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care sumele de câte 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu s-a dispus a fi avansate din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel Craiova a reținut că nu se impune restituirea cauzei la

parchet, întrucât toți participanții la comiterea faptei, martorii oculari și

partea vătămată au fost audiați.

Pe de altă parte, apelantul

inculpat S.I.M. nu a indicat motivele pentru care a apreciat că urmărirea

penală nu ar fi completă și ce alte probe ar trebui administrate în opinia sa.

S-a mai reținut că

persoanele audiate în cauză, au dat declarații nu doar la urmărirea penală, ci

și în fața instanței de judecată, în dosarul nr. 6675/2000 al Tribunalului

Dolj, în care au fost cercetați inculpații B.O. și G.V., toți martorii precizând

că își mențin cele declarate la urmărirea penală. Pe de altă parte inculpații

nu au solicitat obținerea de amănunte suplimentare de la acești martori.

În ce privește redozarea

pedepselor, instanța de apel a considerat că, având în vedere pericolul social

concret, deosebit de ridicat al faptei, prima instanță a făcut o justă

individualizare a acestora, prin raportare și la pedepsele pe care le-au primit

ceilalți doi participanți, în cauza anterioară, iar împrejurarea că apelanții

nu au antecedente penale și că prejudiciul a fost recuperat în cursul

cercetărilor penale, a fost avută în vedere la dozarea sancțiunilor aplicate.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat recurs inculpații D.V. și S.I.M. care, prin

apărătorul desemnat din oficiu, au invocat cazurile de casare prevăzute de art.

385

9

alin. (1) pct. 14, pct. 10 și pct. 18 C. proc. pen.

Inculpatul D.V. a solicitat

reindividualizarea pedepsei aplicate al cărei cuantum l-a apreciat ca fiind

prea mare în raport de fapta săvârșită.

Inculpatul S.I.M. a

solicitat achitarea sa, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ca urmare a lipsei

probelor de incriminare.

Înalta Curte examinând

motivele de recurs invocate cât și din oficiu ambele hotărâri, conform

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art.

385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen.,

constată că prima instanță a reținut, în mod corect situația de fapt și a

stabilit vinovăția inculpaților pe baza unei juste aprecieri a probelor

administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceștia încadrarea

juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanța de

fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaților atât

sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de

executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel, prima instanță s-a

orientat la un cuantum al pedepselor care să aibă drept consecință recuperarea

inculpaților.

Ceea ce contează, în esență,

este ca pedeapsa aplicată să aibă acea forță care să-i arate inculpatului că a

greșit, să-l determine la reflecție și să stimuleze la el dorința ca pe viitor

să aibă o conduită corectă.

Pedeapsa nu trebuie să fie

percepută de inculpat ca o răzbunare din partea societății pentru că a greșit,

ci ea trebuie să trezească rezonanțe în plan psihologic și să conducă în final

la redarea lui societății.

Pentru ca pedeapsa să

contribuie la îndreptarea inculpatului, ea trebuie să fie bine gândită, ceea ce

presupune aplicarea unei pedepse juste, singura susceptibilă să-l determine să

regrete fapta și să-și propună să nu mai repete infracțiunea.

Pedeapsa poate fi corectivă

numai dacă este retributivă, dacă ține seama de latura morală a omului, de capacitatea

sa de a-și analiza faptele și de a se hotărî pentru o conduită compatibilă cu

interesele societății.

Revenind la speță, a proceda

în sensul reducerii pedepsei, așa cum a solicitat inculpatul D.V., ar însemna

ca pedeapsa să nu-și mai atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen., anume

cea a prevenției generale și speciale, ceea ce evident nu este în spiritul

legii.

Inculpatul a fost trimis în

judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave ce vizează

simultan atât integritatea fizică și viața persoanei, cât și bunurile acesteia.

Folosirea violenței în

scopul însușirii unor bunuri conferă faptelor un grad deosebit de ridicat de

periculozitate socială, atât prin urmările directe, păgubitoare și

traumatizante asupra victimei, cât și prin sentimentul de insecuritate difuzat

în masa cetățenilor.

Infracțiunea de tâlhărie

prezintă un grad ridicat de pericol social reflectat chiar și prin limitele

pedepsei stabilite de legiuitor.

În atari condiții, a reduce

pedeapsa pentru autorul unei asemenea infracțiuni, cu impact social deosebit,

ar echivala cu încurajarea tacită a lui și a altora la săvârșirea unor fapte

similare și la scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a

justiției.

În ce privește cererea

inculpatului S.I.M. de achitare pentru fapta de tâlhărie reținută în sarcina

sa, Înalta Curte constată că este vădit nefundamentată și nu se sprijină pe

argumente de natură a zdruncina încrederea instanței supreme în temeinicia

probatoriilor administrate.

Deși inculpatul S.I.M. nu a exercitat

acte de amenințare sau de agresiune directă asupra părții vătămate, din probele

administrate în cauză, respectiv din declarația părții vătămate I.P. din

declarațiile martorilor I.A., D.D., V.I. și T.M., din consemnările făcute în

procesul – verbal de recunoaștere din grup coroborate cu declarațiile

celorlalți inculpați, în care au arătat participația fiecăruia la săvârșirea

faptei, rezultă cu claritate că inculpatul S.I.M. a fost cel care a condus caii

de la căruță, în timp ce ceilalți făptuitori au agresat-o și amenințat-o pe

partea vătămată pentru păstrarea bunului furat și pentru a-și asigura scăparea

de la locul comiterii infracțiunii.

În aceste condiții,

reținerea coautoratului la infracțiunea de tâlhărie este corectă, deoarece

coautoratul nu este condiționat de săvârșirea de către fiecare coautor a

tuturor actelor de executare a infracțiunii, fiind suficient dacă coautorii au

realizat fiecare, cel puțin unul din actele care se integrează în ansamblul

celor comise de ceilalți.

Actele coautorilor,

săvârșite cu conștiința și voința de a înfăptui împreună sau în comun cu

ceilalți participanți executarea infracțiunii proiectate, se completează

reciproc în cadrul activității materiale indivizibile de săvârșire a faptei

penale, ceea ce inculpații din prezenta cauză au realizat.

Ca atare, deși rezultatul

vătămător, unic, a fost produsul doar a unora dintre participanții la

săvârșirea faptei, actele conjugate, săvârșite de ceilalți participanți,

completându-se reciproc, alcătuiesc laolaltă activitatea unică, indivizibilă,

de executare a faptei, sunt acte componente ale acesteia, care determină

calitatea de coautori a participanților, indiferent de valoarea contributivă

separată a fiecăruia la producerea rezultatului.

Față de cele menționate mai

sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații D.V. și S.I.M. împotriva deciziei penale nr. 317 din 28

iunie 2004 a Curții de Apel Craiova.

Potrivit art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., va obliga pe recurenții inculpați să plătească sumele de câte

1.600.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu,

se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații D.V. și S.I.M. împotriva deciziei penale

nr. 317 din 28 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova.

Obligă pe

recurenții inculpați să plătească sumele de câte 1.600.000 lei fiecare, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 15 noiembrie 2004.