ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 826/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, la 4 decembrie 2003, reclamanta V.M. a chemat în judecată Casa Județeană

de Pensii Cluj, solicitând anularea hotărârii nr. 12.054 din 30 octombrie 2003,

emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască statutul de persoană

refugiată pentru perioada 1 martie 1942 - 6 martie 1945 și acordarea

drepturilor corespunzătoare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în martie 1942, tatăl ei a fost nevoit să se refugieze împreună cu

toată familia, la Budapesta, datorită etniei maghiare, iar Casa Județeană de

Pensii Cluj, prin hotărârea contestată, refuză să-i recunoască drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Prin sentința civilă nr. 52 din 14

ianuarie 2003, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta V.M., împotriva

pârâtei Casa Județeană de Pensii Cluj, reținând că reclamanta nu face dovada că

familia acesteia, respectiv părinții au fost supuși unor persecuții etnice, provenind

de la regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940.

Împotriva sentinței sus-menționate a

declarat recurs, Varga Margareta, susținând că legea se referă la persoane

persecutate din cauza originii lor etnice, de autoritățile din perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945, fără a condiționa apartenența etnică a celor

persecutați, respectiv regiunea în care au plecat cei persecutați.

Recursul este nefondat.

Situația reclamantei nu face

obiectul Legii nr. 189/2000. Nu se poate concluziona că persecuția etnică a

fost cea care a determinat schimbarea domiciliului, atât timp, cât nu a existat

motivul persecuției din motive etnice (localitatea Florești - Prahova nu era

sub ocupația regimului austro-ungar).

Practic, reclamanta nu a fost supusă

nici unei persecuții etnice care ar fi determinat schimbarea domiciliului,

situație care nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.

De altfel, actul 3 face dovada

faptului că părăsirea României a fost un act deliberat al familiei reclamantei,

fiindu-i aprobată repatrierea în Ungaria, încă în 10 octombrie 1940.

În consecință, sentința instanței de

fond este legală și temeinică; recursul declarat în cauză fiind nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E

Respinge recursul declarat de V.M. împotriva sentinței

civile nr. 52 din 14 ianuarie 2004, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și

de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 februarie 2005.