ÎCCJ, Decizia nr. 236/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 742 din 28

octombrie 2003, Tribunalul Iași a condamnat, între alții, pe inculpatul Ș.D.V.,

la 11 ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani a drepturilor prevăzute în art.

64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat

prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 74 și a art.

76 lit. a) C. pen.

S-a dispus menținerea arestării

preventive a inculpatului, deducându-se, din pedeapsă, durata arestării cu

începere de la 13 mai 2002 până la 28 octombrie 2003.

Curtea de Apel Iași, prin decizia

penală nr. 35 din 10 februarie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

inculpatul Ș.D.V. și, admițând apelul procurorului, a majorat pedeapsa

privativă de libertate, aplicată acestui inculpat, la 15 ani închisoare.

Inculpatul sus-menționat a declarat

recurs, împotriva acestei decizii.

Prin încheierea din 16 iunie 2004,

Înalta Curte de Casație și Justiție, amânând judecarea cauzei la 30 iunie 2004,

a menținut măsura arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 300

2

,

cu referire la art. 160

b

C. proc. pen.

Inculpatul a declarat recurs,

împotriva acestei încheieri, cu privire la menținerea măsurii arestării

preventive.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

b

,

introdus

în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația

instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea

și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se în alin. (3) din acest

articol că, atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

Este adevărat că, potrivit alin. (4)

din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător”.

Această dispoziție trebuie corelată,

însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea

de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății,

privind măsurile preventive”.

Or, în art. 141 alin. (1) C. proc.

pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se

dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Rezultă, deci, că încheierea la care

se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă

este dată în primă instanță sau în apel, iar nu și în cazul în care este

pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea

vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat

trebuie considerat inadmisibil.

De altfel, încheierea instanței de

recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea

posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei

firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în

acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen.,

din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna

de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul Ș.D.V., împotriva încheierii din 16 iunie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

1068/2004.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care

200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

20 septembrie 2004.